Pomul S.R.L. și Subervin S.R.L. v. Republica Moldova – nr. 14323/13 și 47663/13

Hotărârea din 24.10.2023 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Procedura de executare

Articolul 6 § 1

Accesul la un tribunal

 

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

 

Neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea societăților reclamante în care debitor este o societate al cărei acționar majoritar era statul - încălcare 

În fapt:

Plângerile se referă la răspunderea statului pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea societăților reclamante, în care debitor este o societate al cărei acționar majoritar era statul. În faţa Curţii Europene, reclamanții au invocat încălcarea articolelor 6 și 13 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Societatea reclamantă din cererea nr. 14323/13 ("prima reclamantă") și societatea reclamantă din cererea nr. 47663/13 ("a doua reclamantă") sunt două societăți cu răspundere limitată din Republica Moldova, cu sediul în Țibirica, Călărași.

S.A. Vinuri-Ialoveni este o societate pe acțiuni înființată în 1996 de către Ministerul Privatizării și Administrării Proprietății de Stat, în urma reorganizării unei societăți de stat. Activitatea sa principală fiind producerea și vânzarea de vinuri și băuturi spirtoase. De la înființarea sa, statul a deținut aproximativ 60% din acțiunile societății.

În 2005, societățile reclamante au semnat două contracte de vânzare de mărfuri cu S.A. Vinuri-Ialoveni, însă aceasta din urmă nu și-a onorat obligațiile.

Prin pronunțarea a două hotărâri judecătoreşti, din 20 noiembrie 2008 și, respectiv, 8 decembrie 2008, Judecătoria Economică de Circumscripție a recunoscut creanțele societăților reclamante față de S.A. Vinuri-Ialoveni, care rezultau din contractele încheiate în 2005, în valoare de 335 302,31 MDL în cazul primei societăți reclamante și de 692 089,04 MDL în cazul celei de-a doua reclamante.

În februarie 2009, imediat ce hotărârile au devenit executorii, societățile reclamante s-au adresat unui executor judecătoresc, care a aplicat sechestru pe bunurile imobile care aparțineau societății debitoare, și anume două clădiri și un teren cu o valoare estimată la 6 204 064 MDL.

Pe 26 august 2009, executorul judecătoresc a renunțat la licitație în favoarea Ministerului Economiei și Comerțului, în calitate de autoritate publică împuternicită, în temeiul articolului 7 alin. 4 din Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, să vândă bunurile care aparțineau societății debitoare. În pofida mai multor somaţii din partea executorilor judecătorești, vânzarea nu a avut loc.

Pe 1 octombrie 2010, faţă de societatea debitoare a fost intentat procesul de insolvabilitate. Executorul judecătoresc a suspendat procedura de executare silită. Cele două societăți reclamante au devenit creditori în cadrul procedurii pentru sume echivalente cu creanțele lor.

În noiembrie 2011, cele două societăți reclamante au înaintat în fața instanțelor naționale două acțiuni paralele împotriva Ministerului Finanțelor, în temeiul Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011, pentru a obține despăgubiri din partea statului pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la executarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil. Societăţile reclamante au pretins sumele creanțelor deţinute faţă de societatea debitoare, susținând că statul era responsabil pentru datoriile acesteia din urmă. De asemenea, acestea au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material rezultat din dobânzi și penalități în perioada de neexecutare, precum și sume cu titlu de despăgubiri morale.

În acțiunea înaintată de prima societate reclamantă, prima instanță a admis acțiunea și a obligat statul la rambursarea datoriei, a dobânzilor și a penalităților pentru neexecutarea hotărârii definitive, precum și la repararea prejudiciului moral cauzat. Cu toate acestea, pe 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a anulat hotărârea pronunțată de prima instanță și a respins acțiunea ca neîntemeiată, întrucât executorul judecătoresc a întreprins măsuri în cadrul procedurii de executare silită și având în vedere că societatea debitoare a intrat în procedura de insolvență.

Referitor la acțiunea înaintată de cea de-a doua societate reclamantă, în baza aceleiași legi, pe 6 aprilie 2012, prima instanță a admis parțial acțiunea. Acesta i-a acordat 15 000 MDL cu titlu de prejudiciu moral și a respins în rest acțiunea. Pe 11 iulie 2013, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței de apel.

Până în prezent, procedura de insolvabilitate a societății debitoare este pendinte.

În drept:

Răspunderea statului pentru datoriile societății debitoare (compatibilitate ratione personae)

Curtea a reiterat faptul că, atunci când un reclamant se plânge de imposibilitatea de a executa o hotărâre pronunțată în favoarea sa, întinderea obligațiilor statului în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție variază în funcție de faptul dacă debitorul este sau nu statul (Mikhailenki și alții v. Ucraina, nr. 35091/02 și alte 9, § 43, CEDO 2004-XII, și Anokhin v. Rusia (dec.), nr. 25867/02, 31 mai 2007). În cazul în care hotărârea este pronunțată împotriva statului însuși, statul trebuie să ia inițiativa de a o executa integral și în termen rezonabil (Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 75, CEDO 2004-III (extrase), și Liseytseva și Maslov v. Rusia, nr. 39483/05 și 40527/10, § 183, 9 octombrie 2014).

În cazul în care debitorul este o persoană fizică sau o societate privată, situația este diferită, deoarece statul nu este, ca regulă generală, direct răspunzător pentru datoriile persoanelor fizice sau ale societăților. În astfel de cazuri, sarcina Curții este de a examina dacă măsurile luate de autorități au fost adecvate și suficiente. Responsabilitatea statului se limitează la implicarea autorităților sale în procedurile de executare (Ciocodeică v. România, nr. 27413/09, §§ 84-85, 16 ianuarie 2018).

Curtea a reiterat faptul că un stat poate răspunde pentru datoriile unei societăți, chiar dacă aceasta este persoană juridică privată, în cazul în care aceasta nu se bucură de suficientă independență instituțională și operațională față de stat, astfel încât statul să fie exonerat de răspunderea sa în temeiul Convenției (Ališić și alții v. Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia, Slovenia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [MC], nr. 60642/08, § 114, CEDO 2014). Criteriile-cheie pentru a stabili dacă statul este efectiv responsabil pentru astfel de datorii sunt statutul juridic al societății (de drept public sau privat), natura activității sale (serviciu public sau întreprindere comercială obișnuită), contextul în care funcționează (cum ar fi un monopol sau o întreprindere strict reglementată), independența sa instituțională (gradul de proprietate de stat) și independența sa operațională (gradul de supraveghere și control de stat). Alți factori care trebuie luați în considerare sunt dacă statul a fost direct responsabil pentru dificultățile financiare ale societății, dacă a deturnat fondurile societății în detrimentul acesteia și al părților interesate și dacă a afectat independența societății sau dacă a abuzat în alt mod de persoana juridică a acesteia (Anokhin, și Khachatryan v. Armenia, nr. 31761/04, §§ 51-53, 1 decembrie 2009). Niciunul dintre acești factori nu este decisiv în sine, iar efectul acestora asupra independenței instituționale și operaționale ar trebui analizat în ansamblu (Liseytseva și Maslov, § 187).

Statutul juridic al societății debitoare

În primul rând, Curtea a observat că societatea debitoare a fost constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, ceea ce i-a conferit un statut de persoană juridică separată și, prin urmare, drepturi și obligații distincte de cele ale acționarilor săi. Fiind constituită în calitate de societate pe acțiuni, societatea debitoare se deosebea de întreprinderea publică sau municipală, care reprezentau forme juridice ale persoanelor juridice constituite și conduse prin intermediul autorităților de stat, în privința cărora Curtea s-a pronunțat deja (Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei v. Moldova, nr. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007, și Clionov v. Moldova, nr. 13229/04, § 29, 9 octombrie 2007).

Mai mult, informațiile prezentate de părți indică, de asemenea, că societatea a funcționat într-un sector economic deschis concurenței, fără a beneficia de un monopol de stat sau de o poziție privilegiată pe piață și fără a desfășura activități asociate cu un serviciu sau o funcție publică (Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei, § 17, 3 aprilie 2007, Dimitar Yordanov v. Bulgaria, nr. 3401/09, § 60, 6 septembrie 2018, sau Libert v. Franța, nr. 588/13, § 38, 22 februarie 2018).

Curtea a observat că, în acțiunile privind repararea prejudiciului înaintate de societățile reclamante, constatările instanțelor naționale diferă în ceea ce privește statutul societății debitoare, potrivit legislației naționale. Într-un set de proceduri, Curtea de Apel a considerat că S.A. Vinuri-Ialoveni reprezintă un subiect de drept privat, în timp ce în celălalt set de proceduri instanțele au considerat că aceasta era un debitor de drept public.

Curtea a reiterat faptul că calificarea unei persoane juridice în legislația națională nu este decisivă în examinarea răspunderii statului pentru datoriile contractate de o întreprindere. Circumstanțele specifice ale fiecărui caz pot conduce la angajarea răspunderii statului indiferent de această clasificare formală în legislația națională (Tokel v. Turcia, nr. 23662/08, § 60, 9 februarie 2021).

Cu toate acestea, Curtea a observat că Legea nr. 121 din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice impune reglementări specifice pentru societățile comerciale în care statul deține o cotă majoritară. Prin urmare, în pofida personalității sale juridice distincte și a activității sale comerciale de drept comun, este necesar să se examineze dacă, în conformitate cu legislația și având în vedere modul în care a fost aplicată în prezenta cauză, societatea debitoare s-a bucurat de suficientă independență instituțională și operațională pentru a exclude răspunderea statului pentru datoriile sale.

Controlul statului asupra activelor societății debitoare

Curtea a observat de la bun început că acționarul majoritar al societății debitoare este statul, care deținea aproximativ 60% din acțiuni. Societățile reclamante au susținut că acest lucru a fost suficient pentru ca statul să fie direct responsabil pentru datoriile societății debitoare. Cu toate acestea, Curtea a reamintit că face o distincție între exercitarea de către stat a drepturilor sale de acționar, care rămâne responsabil pentru datoriile societății în măsura investiției sale în societate, și controlul exercitat de stat asupra societății în calitate de autoritate publică, care influențează independența instituțională și operațională a societății (Compagnie maritime de la République islamique d'Iran v. Turcia, nr. 40998/98, § 81, CEDO 2007-XIV, și Khachatryan, § 51).

Astfel, Curtea a relevat că, în legislația națională, atunci când statul deține o cotă majoritară în capitalul social al societății, acesta este împuternicit, în temeiul Legii nr. 121 din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, să exercite un anumit grad de control asupra gestionării activelor societății în afara organelor statutare ale acesteia. Acesta ia act, în special, de dispozițiile specifice privind închirierea și vânzarea activelor neutilizate deținute de societățile publice sau cu capital majoritar de stat. Aceste dispoziții prevăd că tranzacțiile care implică astfel de active trebuie să fie supuse aprobării prealabile a autorităților de stat și că veniturile astfel generate trebuie să fie utilizate în primul rând pentru rambursarea datoriilor către bugetul de stat.

Astfel, Curtea a constatat că statul deținea controlul asupra activelor neutilizate de societatea debitoare, care poate fi, în principiu, semnificativ, în special în funcție de structura activelor societății și de impactul unei astfel de intervenții asupra solvabilității acesteia (Khachatryan, § 51). Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea nu dispune de nicio dovadă care să demonstreze că statul a acționat în acest mod cu societatea debitoare și a exercitat astfel o influență semnificativă asupra gestionării activelor acesteia.

Controlul statului asupra vânzării activelor asupra cărora a fost aplicat sechestru de către executorii judecătorești

În continuare, Curtea a observat că, în temeiul Legii nr. 121 din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, activele aflate sub sechestru aparținând unei societăți în care statul deține o participație de cel puțin 25 % nu pot fi vândute decât de către Agenția Proprietăţii Publice. În cazul de față, executorii judecătorești au invocat această dispoziție în fața instanțelor naționale pentru a justifica faptul că nu au vândut la licitație bunurile societății debitoare aflate sub sechestru.

Curtea a observat că niciuna dintre părți nu a contestat aceste fapte. Cu toate acestea, situația dată a împiedicat cu siguranță societățile reclamante să își recupereze creanțele față de societatea debitoare, întrucât valoarea bunurilor aflate sub sechestru ar fi acoperit aceste creanțe. Mai mult, deși executorul judecătoresc s-a retras în favoarea autorității publice competente, în speță nu există niciun element care să arate că aceasta din urmă ar fi luat măsurile necesare pentru a efectua vânzarea și a asigura plata datoriilor societății debitoare. Modul în care statul s-a aflat în situația de a efectua exclusiv această vânzare și faptul că nu a făcut-o constituie dovada unui grad semnificativ de control asupra activelor întreprinderii, deși acest control a fost exercitat nu în detrimentul societății, ci în detrimentul executorului judecătoresc însărcinat cu executarea silită.

Curtea a observat că Guvernul nu a prezentat nicio informație cu privire la motivele care au împiedicat autoritățile să efectueze vânzarea bunurilor aflate sub sechestru și să permită recuperarea creanțelor în favoarea societăților reclamante cu ajutorul mijloacelor obținute. În consecință, Curtea a considerat că implicarea Agenției Proprietăţii Publice, în calitate de unică autoritate competentă să efectueze vânzarea bunurilor societății debitoare aflate sub sechestru, și omisiunea acesteia de a face acest lucru au fost factori decisivi în eșecul procedurii de executare silită în favoarea societăților reclamante.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că statul trebuie să fie considerat responsabil pentru neexecutarea creanțelor în favoarea societăților reclamante. În consecință, aceasta a respins excepția de incompatibilitate ratione personae invocată de Guvern.

Calitatea de victime a societăților reclamante

Curtea a reamintit că principiile conform cărora o persoană poate pretinde că este victima neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea sa, atunci când există un remediu la nivel național care permite repararea prejudiciului, au fost reiterate în hotărârea sa în cauza Cristea (§§ 25-31).

Prin urmare, este de competența Curții să verifice dacă autoritățile au recunoscut în mod implicit sau explicit încălcarea unui drept protejat de Convenție și să stabilească dacă despăgubirea acordată poate fi considerată adecvată și suficientă.

(a) Prima societate reclamantă

Curtea a observat că, atunci când prima societate reclamantă a sesizat instanțele naționale cu plângerile referitoare la durata neexecutării silite, cererea sa a fost respinsă. Această exonerare de răspundere pare să se fi bazat pe o evaluare a demersurilor întreprinse de executorul judecătoresc, în special punerea sub sechestru a activelor societății debitoare și incapacitatea de plată a acesteia, ceea ce a condus la inițierea procedurii de insolvabilitate. Instanțele au evitat chestiunea cu privire la răspunderea statului pentru datoriile societății.

În consecință, Curtea a considerat că nerecunoașterea de către autorități a faptului că drepturile primei reclamante au fost încălcate nu permite excluderea calității sale de victimă și face inutilă orice examinare ulterioară a eficacității remediilor la nivel național.

(b) A doua societate reclamantă

Referitor la cea de-a doua societate reclamantă, Curtea a observat că instanțele naționale au recunoscut încălcarea dreptului la executarea unei hotărâri definitive într-un termen rezonabil. Această constatare echivalează cu o recunoaștere explicită a încălcărilor invocate de cea dea doua reclamantă. Prin urmare, este necesar să se analizeze caracteristicile măsurii de care a beneficiat cea dea doua reclamantă în prezenta cauză.

Curtea a reiterat faptul că criteriile fundamentale pentru evaluarea eficacității unui remediu în materie de despăgubire au fost stabilite în jurisprudența sa constantă în cauzele privind neexecutarea (Bourdov v. Rusia (nr. 2), nr. 33509/04, § 99, CEDO 2009, Scordino v. Italy (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 195-207, CEDO 2006-V, și Cristea, § 28). În cauza Cristea (§ 35), Curtea a constatat, inter alia, că, în ciuda unei hotărâri împotriva statului prin care acesta a fost obligat să acorde despăgubiri pentru neexecutarea unei hotărâri pronunțate în favoarea sa, reclamantul s-a confruntat cu o nouă perioadă de neexecutare, ceea ce a determinat Curtea să considere că remediul compensatoriu nu a fost eficient.

Curtea a observat că perioada ulterioară de neexecutare de aproximativ unsprezece ani s-a scurs după ce cea de-a doua societate reclamantă a epuizat remediul la nivel național și după constatarea inițială a încălcării. Având în vedere acest eșec continuu al autorităților naționale de a executa hotărârea inițială pronunțată în favoarea celei de-a doua societăți reclamante, Curtea a considerat că remediul compensatoriu bazat pe Legea nr. 87/2011 nu a oferit societății reclamante o reparare adecvată a prejudiciului cauzat acesteia. Mai mult ca atât, ajungând la această concluzie, Curtea a considerat că o evaluare a eficacității remediului la nivel național nu se mai justifică în prezenta cauză.

În consecință, Curtea a constatat că societățile reclamante pot pretinde în continuare că sunt victimele unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, Curtea a respins obiecția Guvernului cu privire la pierderea calității de victimă a societăților reclamante.

Perioada de neexecutare care trebuia luată în considerare

Curtea a observat că perioadele de neexecutare invocate de societățile reclamante în prezenta cauză au început la datele la care hotărârile pronunțate în primă instanță au devenit definitive. În lipsa unor informații mai precise, aceste date corespund, cel târziu, lunii februarie 2009. Instanțele naționale care s-au pronunțat cu privire la cererile privind repararea prejudiciului pentru neexecutarea în termen rezonabil a hotărârilor au reţinut perioada de neexecutare de aproximativ un an și zece luni care se scursese la momentul respectiv.

Cu toate acestea, Curtea a reamintit poziția sa, în cauzele de neexecutare în care soluția privind repararea prejudiciului s-a dovedit a fi ineficientă, considerând că era oportun să se ia în considerare perioada totală de neexecutare care se scursese până la data pronunțării hotărârii sale, și nu numai perioada examinată de instanțele naționale. În cazul de față, această perioadă ajunge în prezent la aproximativ paisprezece ani și șase luni.

Caracterul rezonabil al duratei procedurii de executare

Curtea a considerat că perioadele de neexecutare pentru reclamanții din prezenta cauză sunt, în lumina jurisprudenței constante a Curții, incompatibile cu cerințele articolului 6 al Convenției și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prodan, § 54, și Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei, § 26).

Mai mult ca atât, în timp ce procedurile de insolvabilitate pot justifica în mod obiectiv anumite întârzieri limitate în executare, neexecutarea continuă a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților pe o perioadă de mai mulți ani nu poate fi justificată în niciun fel (Liseytseva și Maslov, § 222).

Curtea a menționat că circumstanțele prezentei cauze indică asupra faptului că autoritățile statului nu s-au considerat responsabile să execute creanţele față de societățile reclamante, ci s-au limitat la urmărirea procedurilor de insolvabilitate care au lăsat puține perspective ca creanțele societăților reclamante să fie executate într-un termen rezonabil.

Totuși, Curtea face trimitere la concluzia de mai sus în ceea ce privește răspunderea statului pentru executarea creanțelor deținute de reclamanți. În exercitarea competențelor conferite de Legea nr. 121 din 4 mai 2007, autoritățile aveau posibilitatea de a purcede la vânzarea bunurilor puse sub sechestru de către executorii judecătorești pentru a obține sursele necesare recuperării creanțelor reclamanților, dar nu au făcut acest lucru. În ciuda faptului că a fost aplicat sechestru pe active care erau suficiente pentru a rambursa creanțele societăților reclamante, autoritățile nu și-au îndeplinit obligaţiile în cadrul procedurii și, prin urmare, și-au asumat responsabilitatea pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva societății debitoare. Astfel, acestea le-au încălcat dreptul reclamanților la un tribunal și i-au împiedicat să își satisfacă creanțele, ceea ce a constituit o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului de proprietate al acestora.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza neexecutării într-un termen rezonabil a hotărârilor definitive pronunțate în favoarea reclamanților.

Din aceleași motive care au determinat-o să considere că soluția oferită reclamanților nu le-a oferit acestora o despăgubire suficientă, Curtea a considerat că a avut loc, de asemenea, o încălcare a articolului 13 din Convenție coroborat cu articolul 6 § 1 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție  

Curtea a considerat că societățile reclamante cu siguranță au suferit un prejudiciu ca urmare a imposibilității de a obține plata creanțelor față de societatea debitoare. Chiar dacă acestea din urmă fac obiectul unei proceduri de insolvabilitate în curs de desfășurare, unde societățile reclamante participă în calitate de creditori, Curtea a observat că această procedură a continuat în ultimii treisprezece ani fără să se efectueze vreo plată pentru stingerea creanțelor deținute de societățile reclamante. Prin urmare, Curtea a considerat că nu este posibilă executarea creanței în cadrul acestei proceduri și a decis că reclamanților trebuie să li se acorde sumele creanțelor față de societatea debitoare. Mai mult, având în vedere faptul că societățile reclamante nu au putut utiliza banii care le aparțineau și având în vedere legislația națională privind calculul dobânzilor de întârziere, Curtea a considerat că este oportună acordarea unei despăgubiri pentru întârzierea executării hotărârilor. Aceasta a considerat că societăților reclamante trebuie să li se acorde sumele solicitate în acest sens. În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că este rezonabil să acorde ca prejudiciu material, împreuna cu dobânda solicitată de către societățile reclamante, suma de 36.864 EUR pentru prima societate reclamantă și 76.160 EUR pentru cea de-a doua societate reclamantă (Arnaboldi v. Italy, nr. 43422/07, § 74, 14 martie 2019, și Oferta Plus S.R.L. v. Moldova (satisfacție echitabilă), nr. 14385/04, § 71, 12 februarie 2008).

În ceea ce privește pretențiile cu privire la prejudiciul moral, Curtea a notat că, având în vedere încălcările constatate în aceste cauze, în ceea ce privește neexecutarea continuă a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea acestora pentru o perioadă de peste paisprezece ani, a considerat oportun să acorde reclamanților suma care rezultă din perioada totală de neexecutare care s-a scurs până în prezent, minus suma acordată în acest sens celei de-a doua societăți reclamante în cadrul procedurilor la nivel național. Prin urmare, Curtea i-a acordat 1600 EUR primei reclamante și 600 EUR celei de-a doua reclamante cu titlu de prejudiciu moral.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 în coroborare cu art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat primei societăți reclamante 36864 EUR cu titlu de prejudiciu material, 1600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 186,20 EUR pentru costuri și cheltuieli, iar celei de-a doua reclamante i-a acordat 76160 EUR cu titlu de prejudiciu material, 600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 186,20 EUR pentru costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Pomul S.R.L. și Subervin S.R.L. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă