Stoianoglo v. Republica Moldova – nr. 19371/22

Hotărârea din 24.10.2023 [Secția a II-a]

 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 6 § 1

Accesul la o instanță

Lipsa unui control judiciar în privința suspendării reclamantului din funcție în legătură cu inițierea unei cauze penale în privința acestuia – încălcare

La data de 19 ianuarie 2022, reclamantul, domnul Alexandr Stoianoglo a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, dat fiind imposibilitatea de a contesta suspendarea sa din funcție în legătură cu inițierea unei cauze penale.

În fapt:

Reclamantul a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 2009 până în 2014 și președinte al Comisiei parlamentare pentru securitate națională, apărare și ordine publică. În urma unui concurs public, la 29 noiembrie 2019, a fost numit Procuror General pentru un mandat de șapte ani.

Potrivit circumstanțelor cauzei, la 30 septembrie 2021, L.C., deputat în Parlament și președinte al Comisiei parlamentare securitate națională, apărare și ordine publică, a depus un denunț la Consiliul Superior al Procurorilor (în continuare „CSP”) cu privire la fapte pe care le-a imputat reclamantului (abuz în serviciu, corupere pasivă, fals și depășirea atribuțiilor de serviciu).

Totodată, L.C. a solicitat ca CSP să desemneze, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală ("CPP"), un procuror care să investigheze pretinsele fapte.

Pe 5 octombrie 2021, după ce l-a audiat pe deputatul L.C. și a examinat plângerea acestuia, CSP l-a desemnat pe procurorul V.F. din cadrul Procuraturii Anticorupție să investigheze faptele invocate. Reclamantul nu a fost audiat de CSP. La punctul 4 din dispozitivul hotărârii se preciza că aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel Chișinău în baza articolului 191 din Codul administrativ. În aceeași zi, în timp ce se pregătea să ia cuvântul în cadrul unei conferințe de presă pe care o organizase, reclamantul a fost reținut și plasat în arest la Secția de poliție din Chișinău. Reclamantul a fost apoi plasat în arest la domiciliu și ulterior sub control judiciar.

La aceeași dată, procurorul V.F. a inițiat urmărirea penală împotriva reclamantului pe cinci capete de acuzare. Începând cu aceeași zi, astfel cum rezultă din observațiile Guvernului și dintr-o ordonanță din 7 octombrie 2021 a procurorului V.F., persoana în cauză a fost suspendată din funcție în temeiul articolului 55-1 din Legea cu privire la Procuratură nr. 3 din 25 februarie 2016, care prevedea că Procurorul General în privinţa căruia a fost pornită urmărirea penală se consideră suspendat de drept.

La 5 octombrie 2021, reclamantul a contestat la Curtea de Apel Chișinău hotărârea CSP prin care procurorul V.F. a fost desemnat să investigheze faptele pretinse de către deputatul L.C. Acesta a solicitat suspendarea parțială a hotărârii prin care fusese desemnat procurorul V.F., susținând că decizia a fost adoptată în absența sa și că procedura nu a fost respectată. Acesta a susținut că era de competența Procuraturii să examineze oportunitatea inițierii unei proceduri, și nu a CSP, care nu era, în opinia sa, un organ de urmărire penală.

În motivarea contestației sale, reclamantul a precizat, de asemenea, că nu a avut posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul plângerii depuse de deputatul L.C., că cererea sa de amânare a ședinței cu câteva ore pentru a putea solicita recuzarea a cinci membri ai CSP a fost respinsă și că i s-a refuzat în posibilitatea de a răspunde la alegaţiile invocate de autorul plângerii. De asemenea, acesta și-a prezentat argumentele sale ca replică la acuzațiile formulate în plângerea deputatului L.C. și, în final, a solicitat Curții de Apel să declare ilegală hotărârea contestată.

La 2 noiembrie 2021, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a ajunge la această concluzie, aceasta a reținut mai întâi că hotărârea contestată nu constituie un act administrativ individual în sensul Codului administrativ.

Reclamantul a contestat încheierea respectivă la Curtea Supremă de Justiție. În motivarea recursului a invocat că hotărârea contestată, în măsura în care l-a suspendat din funcție și a desemnat un procuror pentru a examina denunțul penal înaintat de deputatul L.C., a constituit un act administrativ individual defavorabil, acesta s-a plâns de lipsa accesului la o instanță și a făcut trimitere la jurisprudența CtEDO în această materie.

Prin decizia din 29 decembrie 2021, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat și a menținut încheierea din 2 noiembrie 2021, explicând că, CSP a acționat ca o autoritate publică în temeiul CPP, circumstanță care este exceptată de controlul legalității în procedura contenciosului administrativ.

Curtea a constatat că, la 26 septembrie 2023, Președintele Republicii Moldova a semnat un decret de eliberare din funcția de Procuror General al reclamantului.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 din Convenție:

Reclamantul, invocând articolul 6 § 1 din Convenție, s-a plâns de faptul că nu a avut acces la o instanță pentru a contesta suspendarea sa din funcție.

Cu privire la admisibilitate:

Curtea a subliniat că a constatat deja că articolul 6 § 1 din Convenție se aplică, sub latura sa civilă, în cazurile de suspendare temporară din funcție a judecătorilor în cadrul unei proceduri disciplinare împotriva acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Paluda v. Slovacia, nr. 33392/12, §§ 29-35, 23 mai 2017, Camelia Bogdan v. România, nr. 36889/18, § 70, 20 octombrie 2020 și Juszczyszyn v. Polonia, nr. 35599/20, §§ 134-137, 6 octombrie 2022).

Curtea a notat de la bun început că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Constituției, reclamantul fusese numit în funcţie, în 2019, de către CSP, pentru un mandat de șapte ani. Legislația națională în vigoare la momentul numirii sale în funcţie prevedea în mod clar durata mandatului său și stabilea în mod exhaustiv motivele precise pentru care acesta putea înceta.

Abia în august 2021, și anume după ce reclamantul fusese învestit în funcţia de Procuror General, o modificare legislativă a introdus norma potrivit căreia mandatul Procurorului General este suspendat de drept în cazul în care împotriva sa a fost pornită urmărirea penală. Întrucât noua legislație a abrogat vechile prevederi, noua legislație este cea care face obiectul litigiului cu privire la aplicarea garanțiilor de echitate procedurală care decurg din articolul 6 § 1. Prin urmare, în circumstanțele prezentei cauze, nu este posibil să se decidă, pe baza noii legislații, dacă a existat sau nu un drept în baza legislației naționale. Din aceste considerente rezultă că a existat o contestație reală și serioasă cu privire la un „drept” care putea fi invocat de reclamant, cel puțin în mod credibil, în dreptul național (a se vedea, Grzęda v. Polonia, nr. 43572/18, § 285-286, 4 septembrie 2018 și Baka v. Ungaria ([MC], nr. 20261/12, § 111, 23 iunie 2016), pentru situațiile care implică încetarea funcției de judecător, și Kövesi v. România, nr. 3594/19, §§ 111-116, 28 decembrie 2018, pentru încetarea funcției de Procuror General).

Observațiile reclamantului:

Reclamantul a susținut că a exercitat fără succes calea de atac indicată de CSP în hotărârea sa din 5 octombrie 2021, pentru a contesta desemnarea procurorului V.F. și pentru a solicita anularea suspendării sale din funcție. În viziunea sa, procurorii ar trebui să beneficieze de aceleași garanții ca și judecătorii în ceea ce privește accesul la o instanță. Acesta a susținut că prezenta cauză este similară cu cauza Kövesi. El a explicat faptul că legislația națională nu prevede în mod clar desemnarea de către CSP a procurorului responsabil de urmărirea penală a Procurorului General. În cele din urmă, acesta a considerat că avea o așteptare legitimă ca instanțele naționale să ia în considerare contestația sa.

Acesta a subliniat dublul fapt că, pe de o parte, calea de atac pe care a utilizat-o a fost indicată în mod expres în dispozitivul hotărârii CSP din 5 octombrie 2021 și că, pe de altă parte, CPP nu prevede o cale de atac împotriva desemnării unui procuror în conformitate cu articolul 34 din Legea privind Procuratura. În opinia sa, temeiul juridic invocat de Guvern în susținerea excepției de neepuizare invocată de acesta, și anume articolul 313 din CPP, nu este relevant pentru circumstanțele cauzei. Acesta a explicat faptul că norma în cauză prevede posibilitatea de a contesta rezultatul unei plângeri penale sau inactivitatea procurorului și, prin urmare, se referă la o etapă diferită a procedurii.

Rezumând, reclamantul a considerat că legislația națională exclude orice cale de atac împotriva hotărârii CSP de desemnare a procurorului V.F. pentru a investiga faptele care au stat la baza denunțului depus de deputatul L.C. și, implicit, de suspendare a acestuia din funcție. De asemenea, acesta a făcut referire la recomandările Comisiei de la Veneția, care a solicitat ca CSP să aibă posibilitatea de a decide în fiecare caz în parte dacă suspendarea Procurorului General este justificată.

În cele din urmă, reclamantul a invitat Curtea să procedeze în prezenta cauză așa cum a procedat în cauza Kövesi, citată mai sus (a se vedea §§ 154-158), și anume, să constate că se aplică articolul 6 § 1 din Convenție și că a existat o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.

Aprecierea Curții:

Curtea a reamintit că dreptul de acces la o instanță nu este absolut. Acesta poate face obiectul unor limitări, cu condiția ca aceste limitări să nu restrângă sau să reducă accesul justițiabililor la instanțe într-un mod sau într-o măsură care să afecteze însăși esența sa. În plus, astfel de restricții sunt compatibile cu articolul 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea Baka, citată mai sus, § 120, și jurisprudența citată în aceasta).

Curtea a constatat, la fel ca și Guvernul, Curtea Constituțională și Comisia de la Veneția, că măsura de suspendare ar putea fi justificată, în principiu, de statutul de Procuror General al reclamantului, care îi conferea acestuia competențe extinse de supraveghere a anchetelor penale, și că aplicarea unei astfel de măsuri unui procuror nu ridică în sine nicio problemă în baza Convenției.

Cu toate acestea, Curtea a dorit să sublinieze - așa cum a menționat și Comisia de la Veneția - că ar trebui instituite garanții procedurale pentru a se asigura că mecanismul de suspendare nu este aplicat în mod arbitrar. În acest context, Curtea a notat, de asemenea, importanța sporită a caracterului echitabil al procedurilor în cazurile care implică eliberarea din funcție a procurorilor, inclusiv intervenția unei autorități care să fie independentă de puterea executivă și de cea legislativă în deciziile care afectează numirea și eliberarea din funcție a procurorilor (a se vedea Kövesi, citată mai sus, § 156).

În cazul de față, Curtea nu a putut decât să constate că reclamantul nu a beneficiat de nicio formă de protecție judiciară în ceea ce privește măsura de suspendare din funcție, care l-a privat, timp de mai mult de doi ani, de posibilitatea de a-și exercita atribuțiile de Procuror General și de a primi remunerația corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Paluda v. Slovacia, nr. 33392/12, §§ 52-53, 24 mai 2012 și Camelia Bogdan v. România, nr. 32916/20 § 75,1 septembrie 2021).

În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că statul pârât a subminat însăși esența dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Paluda, § 46-55, Camelia Bogdan, §§ 71-79, și Kovesi, §§ 156-158, toate citate mai sus).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea a constatat că plângerea reclamantului în temeiul art. 13 este în esență identică cu cea pe care a formulat-o în temeiul art. 6 § 1. Aceasta a subliniat că articolul 6 constituie o lex specialis în raport cu articolul 13, cerințele celui din urmă fiind subsumate în cerințele mai stricte ale primului (a se vedea, de exemplu, Kudła v. Polonia [MC], nr. 30210/96 § 146, 26 octombrie 2000, și Baka, § 181 și Grzęda, §§ 351-353, citate mai sus). În consecință, aceasta a concluzionat că nu era necesar să examineze separat nici admisibilitatea, nici fondul plângerii privind încălcarea articolului 13 din Convenție.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului 3.600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Stoianoglo v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă