Bîzdîga v. Republica Moldova – nr. 15646/18

Hotărârea din 17.10.2023 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 6 § 1

Dreptul de acces la o instanță

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

 

Limitarea dreptului de acces la o instanță, precum și limitarea disproporționată a dreptului de vizită a copilului minor – încălcare

Pe 20 martie 2018, reclamantul, domnul Vadim Bîzdîga a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 6 și 8 din Convenție, dată fiind restricționarea disproporționată a dreptului său de vizită a copilului minor, precum și limitarea dreptului de acces la o instanță în cadrul procedurilor privind stabilirea custodiei copilului.

În fapt:

Reclamantul și C. s-au căsătorit în 2014, iar în martie 2015 s-a născut copilul. În noiembrie 2015, C. ("mama") a părăsit reședința comună împreună cu copilul.

Pe 3 martie 2016, Judecătoria Hîncești a emis în privința lui C. o ordonanță de protecție împotriva reclamantului pentru o perioadă de nouăzeci de zile.

Pe 17 iunie 2016, instanța a desfăcut căsătoria dintre reclamant și C., stabilind domiciliul copilului cu C., și a respins cererea reconvențională formulată de reclamant privind custodia minorului. Instanţa a concluzionat că ambii părinți erau apți să aibă grijă de copil, însă, având în vedere vârsta copilului, era în interesul superior al acestuia să rămână cu mama. Deși în cadrul procesului C. a invocat problema violenței domestice și a ordinului de protecție împotriva reclamantului, instanța nu a efectuat o evaluare a acestor aspecte atunci când a pronunțat hotărârea privind custodia copilului. Hotărârea menționată a devenit definitivă pe 14 martie 2017, atunci când Curtea de Apel Chișinău a admis cererea reclamantului privind retragerea apelului.

În septembrie 2016, reclamantul a solicitat stabilirea unui grafic de vizită cu fiul său, susținând că încercările sale repetate de a vedea și de a lua copilul au fost respinse de C. și de părinții acesteia.

Drept răspuns, la 4 octombrie 2016, Direcția de Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei r-nul Hînceşti ("autoritatea pentru protecția copilului") a aprobat un grafic de vizită cu o durată de un an, conform căruia reclamantul putea să-și vadă copilul timp de două ore pe săptămână la domiciliul acestuia.

Pe 18 octombrie 2016, reclamantul a contestat graficul stabilit, solicitând să i se acorde mai mult timp cu copilul său, şi anume șapte ore de două ori pe săptămână, în timp ce mama urma cursurile și la fiecare al doilea weekend. El a susținut că nu fusese citat să fie audiat de autoritatea pentru protecția copilului și că a fost solicitată doar opinia lui C.. Drept răspuns, la 31 octombrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a extins programul de vizită la un total de patru ore pe săptămână, la domiciliul mamei, pentru o perioadă de un an.

Pe 18 noiembrie 2016, reclamantul a înaintat o acțiune în instanța de judecată împotriva Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei r-nul Hînceşti, solicitând prelungirea graficului de întrevederi. Acesta a susținut că graficul stabilit fusese emis fără implicarea sa, că nu era proporțional cu timpul pe care C. putea să îl petreacă cu copilul și că trebuia să i se permită să vadă copilul şi în afara reședinței mamei.

Pe 5 aprilie 2017, Judecătoria Buiucani a respins acțiunea reclamantului, argumentând că nu a fost restricționat dreptul acestuia la întrevederi și că, din octombrie 2016 până în februarie 2017, reclamantul nu a respectat condițiile din graficul de întrevederi stabilit.

Pe 10 aprilie 2017, reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Pe 22 iunie 2017, reclamantul a solicitat informații cu privire la etapa de examinare a cauzei și a fost informat de Curtea de Apel Chișinău că dosarul nu parvenise în instanța de apel până la acel moment.

Pe 7 iulie 2017, reclamatul a înaintat o plângere Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la faptul că prima instanță nu a transmis dosarul la Curtea de Apel Chișinău, în termenul prevăzut de lege. Pe 22 decembrie 2017, Colegiul disciplinar al Consiliului Superior al Magistraturii a confirmat întârzierea, dar a refuzat să aplice vreo sancțiune disciplinară, invocând volumul mare de muncă al judecătorului.

Pe 30 august 2017, reclamantul a solicitat accelerarea procedurii.

Pe 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de reclamant și a menținut hotărârea primei instanțe. Instanța a luat în considerare faptul că graficul a fost stabilit pentru o perioadă de un an și că patru ore pe săptămână reprezintă un aranjament adecvat pentru un copil în vârstă de un an și jumătate, care avea un program zilnic specific din cauza vârstei sale.

Pe 27 decembrie 2017, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de avocat în interesele reclamantului.

Referitor la punerea în aplicare a graficului de vizită, reclamantul a invocat că pe 11 mai 2017, la solicitarea sa, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal prin care a constatat imposibilitatea reclamantului de a vizita copilul, întrucât nimeni nu a răspuns la ușă sau la telefon în ziua și la ora programată pentru întrevedere.

Pe 22 mai 2017, reclamantul a depus o plângere la poliție în care a invocat că, în timpul întrevederii programate cu copilul său la 16 mai 2017, C. a sunat la poliție și i-a informat că vizita era în afara graficului stabilit. Potrivit reclamantului, C. ar fi prezentat poliției programul inițial și ar fi ascuns în mod deliberat informațiile cu privire la modificarea acestuia din 31 octombrie 2016.

Pe 22 mai 2017, reclamantul a adresat o plângere Direcției de Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei r-nul Hînceşti, invocând faptul că întrevederile programate pe 13 aprilie, 11 mai și 16 mai 2017 nu au avut loc și că a fost obligat să se întâlnească cu copilul exclusiv în fața porților casei bunicilor materni ai copilului sau în mașină, atunci când condițiile meteorologice nu erau favorabile. De asemenea, acesta a observat că bunicii paterni ai copilului aveau un grafic de întrevederi care se suprapunea cu graficul său de întrevederi, reducând astfel timpul de întrevedere al acestuia.

Procesul privind schimbarea custodiei

Pe 4 decembrie 2017, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată pentru a solicita stabilirea domiciliului copilului. În titlul cererii de chemare în judecată figura sintagma "pentru stabilirea reședinței copilului". Acesta s-a bazat pe prevederile legale care dau dreptul părintelui care nu are custodia copilului de a solicita încredințarea acestuia în cazul în care programul de vizită nu este respectat (articolul 64 § 3 din Codul familiei).

Pe 8 decembrie 2017, Judecătoria Hîncești a refuzat primirea cererii şi examinarea în fond, menționând că domiciliul copilului fusese deja stabilit împreună cu mama, prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2016. Bazându-se pe faptul că litigiul este între aceleaşi părți, asupra aceluiaşi obiect și având aceleaşi temeiuri, instanța a decis că o nouă examinare a chestiunii ar echivala cu o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei încheieri, menționând că pretenţiile sale, bazate pe articolul 64 alin. 3 din Codul familiei, au rezultat din nerespectarea de către mamă a condițiilor stabilite în cadrul graficului de vizită.

Pe 22 martie 2018, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea Judecătoriei Hîncești.

Graficul întrevederilor expirase la 31 octombrie 2017 și, ulterior, la 6 noiembrie 2017, reclamantul a solicitat stabilirea unui nou grafic de întrevederi. Direcția de Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei r-nul Hînceşti a refuzat să stabilească un nou grafic, dat fiind faptul că mama și copilul nu se aflau pe teritoriul Republicii Moldova. Reclamantul a contestat această decizie și, printr-o hotărâre definitivă din 6 februarie 2019, autoritatea pentru protecția copilului a fost obligată să stabilească un nou grafic de vizită.

Pe 14 mai 2019, Direcția de Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei r-nul Hînceşti a stabilit un nou grafic de întrevederi, valabil timp de doi ani. Reclamantul a contestat decizia, susținând că aceasta limita în mod nejustificat timpul petrecut cu fiul său.

Pe 14 decembrie 2022, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca fiind inadmisibil.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

Curtea a reiterat faptul că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina principiului preeminenței dreptului, care necesită existența unui remediu efectiv care să permită persoanei în cauză să obțină exercitarea drepturilor sale cu caracter civil. Orice persoană are dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Art. 6 § 1 consacră astfel „dreptul la o instanță”, dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, fiind doar un aspect al acestuia (Nicolae Virgiliu Tănase v. România [MC], nr. 41720/13, § 192, 25 iunie 2019, cu trimiteri suplimentare).

Dreptul de acces la o instanță în baza articolului 6 § 1 din Convenție trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care declară că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante (Grzęda v. Polonia [MC], nr. 43572/18, § 298, 15 martie 2022, cu referințe suplimentare).

Dreptul de acces la o instanță nu este absolut, acesta face obiectul unor limitări admise implicit întrucât, prin însăși natura sa, necesită o reglementare din partea statului, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Totuși, limitările nu trebuie să restrângă accesul liber al justițiabilului într-o asemenea măsură sau până la un asemenea nivel încât să fie afectată însăși substanța dreptului. În plus, limitările aplicate sunt compatibile cu art. 6 § 1 din Convenție doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Nicolae Virgiliu Tănase, citat mai sus, § 195, cu trimiteri suplimentare; Grzęda, citată mai sus, § 343, cu trimiteri suplimentare).

Nu a fost contestat de părți faptul că, dreptul de acces al reclamantului la o instanță a fost limitat de refuzul instanțelor naționale de a examina fondul cererii sale privind stabilirea domiciliului fiului său.

Aşadar, Curtea trebuie să analizeze acum dacă limitarea a urmărit un scop legitim și a constatat că s-a invocat faptul că limitarea a urmărit scopul unei bune administrări a justiției și al principiului securității raporturilor juridice.

Deși Curtea este dispusă să accepte că limitarea ar fi putut urmări aceste două scopuri, aceasta a observat diferențele inerente a celor două argumente. Pe de o parte, instanțele naționale s-au bazat exclusiv pe principiul securității raporturilor juridice, care exclude orice litigiu repetat între aceleași părți cu privire la același obiect și bazat pe aceleași motive. În cazul unui astfel de scenariu, deciziile instanțelor naționale ar fi împiedicat reclamantul să depună din nou cererea pentru a fi examinată în fond. Pe de altă parte, Guvernul a susținut că rectificarea titlului cererii reclamantului ar fi contribuit la o bună administrare a justiției și că deciziile instanțelor nu au adus atingere esenței dreptului de acces al acestuia, întrucât, după o astfel de rectificare, reclamantul ar fi putut să depună din nou cererea sa de chemare în judecată.

Curtea a observat că în hotărârile instanțelor naționale nu se indică, așa cum susține Guvernul, că reclamantul trebuia doar să modifice titlul din cererea sa de chemare în judecată și să o depună din nou. Codul de procedură civilă interzice în mod explicit depunerea repetată a cererilor care au fost deja respinse pentru aceleași motive, precum cele ale reclamantului, iar Guvernul nu a prezentat nicio informație contrară.

Din acest motiv, Curtea va porni de la premisa că reclamantului i-a fost interzis să depună din nou pretențiile sale și va examina doar dacă hotărârile contestate au fost proporționale cu principiul securității raporturilor juridice.

Curtea a reiterat că este de competența autorităților naționale, în special a instanțelor judecătorești, să interpreteze și să aplice legislaţia naţională (Kruslin v. Franța, 24 aprilie 1990, § 29, Seria A nr. 176-A; Kopp v. Elveția, 25 martie 1998, § 59, Reports of Judgments and Decisions 1998-II; și Nusret Kaya și alții v. Turcia, nr. 43750/06 și alte 4, § 38, CEDO 2014 (extrase)). Prin urmare, Curtea nu poate pune în discuție constatările autorităților naționale privind pretinsele erori ale legislației naționale decât dacă acestea sunt arbitrare sau vădit nerezonabile (Anheuser-Busch Inc. v. Portugalia [MC], nr. 73049/01, §§ 85-86, CEDO 2007-I). Mai mult ca atât, simplul fapt că o acțiune este declarată inadmisibilă din motive de procedură, nu înseamnă refuzul accesului la o instanță, cu condiția ca pretențiile reclamantului să fi făcut obiectul unei examinări reale, iar instanța să fi motivat în mod adecvat și suficient o astfel de hotărâre (Obermeier v. Austria, 28 iunie 1990, § 68, Seria A nr. 179, și Konkurrenten.no AS v. Norvegia (dec.), nr. 47341/15, §§ 46-48, 5 noiembrie 2019).

Curtea a constatat că instanțele naționale au pronunțat o hotărâre prin care au concluzionat asupra identității celor trei factori menționați mai sus, și anume părțile, obiectul și motivele; cu toate acestea, fără a răspunde la argumentul invocat de reclamant în temeiul art. 64 alin. 3 din Codul familiei, care îi dădea dreptul de a solicita modificarea domiciliului copilului cu el în cazul în care părintele custode nu respecta condițiile privind graficul dreptului de vizită - circumstanțe care au avut loc după ce hotărârile inițiale privind dreptul de custodie și dreptul de vizită fuseseră deja pronunțate și, prin urmare, nu ar fi putut fi stabilite prin aceste hotărâri. Guvernul nu a contestat acest fapt, iar instanțele naționale nu au oferit o altă interpretare a acestei dispoziții; instanțele au omis pur și simplu să ia în considerare acest temei legal.

Totuși, Curtea a observat că, în speță, instanțele naționale nu au examinat în mod efectiv admisibilitatea pretențiilor reclamantului privind custodia și nu au motivat respingerea acestor pretenții; prin urmare, acestea l-au privat definitiv de orice posibilitate de a-și revendica drepturile sale de custodie atunci când au apărut noi circumstanțe de fapt și când o verificare a acestor pretenții era prevăzută în mod explicit de dreptul intern.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul a suportat o restricție disproporționată a dreptului său de acces la o instanță și că, în consecință, a fost afectată esența dreptului său la o instanță.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la un tribunal.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenție

Curtea a observat că plângerile reclamantului se limitează la graficul întrevederilor care a fost valabil în perioada 30 octombrie 2016 - 31 octombrie 2017. Deși, în 2020, în observațiile sale reclamantul a susținut că nu și-a văzut copilul în ultimii doi ani, acesta nu a prezentat nicio informație suplimentară, plângere sau remarcă referitoare la eventualele aranjamente ulterioare de stabilire a unui contact sau de exercitare a dreptului său de vizită. Prin urmare, Curtea nu va examina graficul de întrevederi în ceea ce privește perioada de după 31 octombrie 2017.

Curtea a notat că părțile nu au contestat faptul că deciziile de restricționare a dreptului de contact al reclamantului cu copilul său au constituit o ingerință în dreptul său la viața de familie în temeiul articolului 8. De asemenea, nu a fost contestat nici faptul că ingerința în cauză a avut o bază legală în legislația națională și că a urmărit scopuri legitime în sensul alineatului (2) al articolului 8.

Pentru a stabili dacă ingerința a fost "necesară într-o societate democratică", Curtea a făcut trimitere la principiile stabilite în jurisprudența sa. Aceasta a analizat dacă, în circumstanțele cauzei, motivele invocate pentru a justifica această ingerință au fost relevante și suficiente în sensul alineatului 2 al articolului 8 (T.P. și K.M. v. Regatul Unit [MC], nr. 28945/95, § 70, CEDO 2001-V (extrase), Sommerfeld v. Germania [MC], nr. 31871/96, § 62, CEDO 2003-VIII (extrase), și Katsikeros v. Grecia, nr. 2303/19, § 52, 21 iulie 2022).

Conform jurisprudenței bine stabilite a Curții, de asemenea, trebuie să se țină seama, de faptul că autoritățile naționale beneficiază de contactul direct cu toate persoanele în cauză. Din aceste considerente rezultă că sarcina Curții nu este de a se substitui autorităților naționale în exercitarea responsabilităților acestora, ci mai degrabă de a examina, în lumina Convenției, deciziile luate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen v. Finlanda, 23 septembrie 1994, § 55, Seria A nr. 299-A; Görgülü v. Germania, nr. 74969/01, § 41, 26 februarie 2004; Sommerfeld, § 62; și Katsikeros, § 53).

Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale relevante poate varia în funcție de natura problemelor și de importanța intereselor aflate în joc. Astfel, Curtea a recunoscut că autoritățile se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când decid în materie de stabilire a domiciliului copilului. Cu toate acestea, este necesară o examinare mai strictă în ceea ce privește orice alte limitări, cum ar fi restricțiile impuse de către autorități asupra dreptului de contact al părinților, precum și în ceea ce privește orice garanții juridice menite să asigure protecția efectivă a dreptului părinților și al copiilor la respectarea vieții de familie. Astfel de limitări suplimentare implică pericolul ca relațiile familiale dintre un copil mic și unul sau ambii părinți să fie afectate (Elsholz v. Germania [MC], nr. 25735/94, § 49, CEDO 2000-VIII, și Kutzner v. Germania, nr. 46544/99, § 67, ECHR 2002-I).

Referitor la prezenta cauză, Curtea a observat că instanțele naționale au stabilit un grafic restrictiv de întrevederi ale reclamantului cu fiul său. În special, limitările se refereau la orele pe care i s-a permis să le petreacă cu copilul și la locul în care urmau să aibă loc întrevederile. În ceea ce privește motivele invocate de autoritățile și instanțele naționale pentru aplicarea acestor limitări, acestea s-au referit în principal la vârsta fragedă a copilului (un an și jumătate la momentul respectiv). De asemenea, acestea au luat în considerare afirmația potrivit căreia reclamantul nu ar fi respectat inițial graficul privind dreptul de vizită, fapt contestat de către acesta.

În același timp, Guvernul a susținut că un alt motiv al limitărilor a fost istoricul de violență domestică, astfel cum a fost indicat în procesele-verbale ale ședințelor autorității pentru protecția copilului, în ordonanța de protecție din 3 martie 2016 și în ancheta penală privind acuzațiile de violență domestică în ceea ce-l privește pe reclamant. Totuși, reclamantul a contestat faptul că aceste documente au fost vreodată prezentate sau puse în discuție în cadrul procedurilor judiciare la nivel național.

În opinia Curții, motivele invocate de către instanțele naționale au fost relevante. În special, acestea și-au întemeiat concluziile pe interesul superior al copilului, astfel cum a fost precizat în circumstanțele cauzei. În raționamentul lor, acestea au acordat o mare importanță vârstei foarte fragede a copilului, caracterului provizoriu al graficului și nerespectării de către reclamant a graficului stabilit de către autoritatea pentru protecția copilului (Giorgioni v. Italia, nr. 43299/12, § 81, 15 septembrie 2016; Gobec v. Slovenia, nr. 7233/04, § 144, 3 octombrie 2013, și Katsikeros, citată mai sus, §§ 56-57).

Curtea a reiterat faptul că obligația pozitivă a statului de a preveni riscul recidivei de violență în contextul abuzului domestic include (a) obligația de a răspunde "imediat" la plângerile de violență domestică și de a le examina cu o diligență specială; (b) de a întreprinde o evaluare "independentă", "proactivă" și "cuprinzătoare" a riscului de tratament contrar articolului 3; și (c) odată ce a fost identificat un risc pentru o victimă a violenței domestice, de a lua, cât mai repede posibil, măsuri funcționale de prevenire și de protecție care să fie adecvate și proporționale cu acest risc. Un răspuns preventiv adecvat necesită adesea o coordonare între mai multe autorități (Kurt v. Austria [MC], nr. 62903/15, § 190, 15 iunie 2021).

După cum a statuat Curtea, în cazul în care mai multe persoane sunt afectate de violența domestică, fie direct, fie indirect, orice evaluare a riscurilor trebuie să fie aptă să identifice și să abordeze în mod sistematic potențialele victime. Atunci când efectuează evaluarea, autoritățile trebuie să ia în considerare posibilitatea că nivelul riscului poate fi diferit pentru fiecare dintre victime. Mai mult ca atât, Convenția de la Istanbul impune ca incidentele de violență domestică să fie luate în considerare la stabilirea drepturilor de custodie și de vizitare ale copiilor, pentru a se asigura că orice decizie este în interesul superior al copilului și, în special, că siguranța părintelui și a copilului sunt protejate (I.M. și alții v. Italia, nr. 25426/20, §§ 73 și 137, 10 noiembrie 2022, GREVIO). În contextul procedurilor privind stabilirea domiciliului și a graficului de întrevederi cu copii, accentul principal trebuie să fie pus pe interesul superior al copilului, printr-o evaluare a oricăror riscuri de violență sau de alte forme de rele tratamente, prin urmare, trebuie să fie parte integrantă din aceste proceduri. Din acest motiv, în cazul de față, existența unor presupuse antecedente de violență domestică a fost un factor relevant și obligatoriu care trebuia să fie luat în considerare în procesul de evaluare al autorităților naționale atunci când au decis cu privire la dreptul de vizită. În pofida mențiunilor din decizia autorității pentru protecția copilului din 30 octombrie 2016 privind faptul că C. se simte hărțuită psihologic și că în apelul reclamantului se face referire la încetarea urmăririi penale împotriva sa, deciziile autorității pentru protecția copilului și hotărârile judecătorești nu par să fi luat în considerare evaluarea riscurilor respective.

Deși procesele-verbale ale ședințelor autorității pentru protecția copilului demonstrează că a fost luat în considerare aspectul privind violența domestică, Guvernul nu a prezentat nicio dovadă că aceste documente au fost examinate de către instanțele naționale. Cu toate acestea, nici înscrisurile, nici deciziile autorității pentru protecția copilului nu reflectă vreo evaluare independentă și comprehensivă a riscurilor sau vreo măsură, cum ar fi întrevederea sub supraveghere sau alte forme de contact, care ar fi putut fi adecvate pentru a menține legătura reclamantului cu copilul său fără a pune în pericol siguranța copilului și a mamei, dacă era cazul. De asemenea, nici în hotărârile instanțelor naţionale nu se face referire la astfel de aspecte și nu au fost prezentate motive în acest sens pentru a admite sau a respinge afirmațiile făcute.

Deși limitările impuse asupra contactului reclamantului cu fiul său nu au fost atât de stricte încât să-l împiedice să formeze treptat o relație solidă cu fiul său (Katsikeros, § 57), Curtea a considerat că nu poate evalua în mod corespunzător dacă motivele invocate de către instanțele naționale au fost "suficiente" în sensul articolului 8 § 2 fără a determina în același timp dacă procesul decizional, privit în ansamblu, a oferit reclamantului protecția necesară intereselor sale (Sommerfeld, § 66).

Deși articolul 8 din Convenție nu conține cerințe procedurale explicite, procesul decizional trebuie să fie echitabil și de natură să asigure respectarea corespunzătoare a intereselor protejate de această dispoziție (Z.J. v. Lituania, nr. 60092/12, § 100, 29 aprilie 2014). Părinții ar trebui să fie suficient de implicați în acest proces, privit în ansamblu, și să li se asigure protecția necesară a intereselor lor, astfel ca să fie pe deplin capabili să își poată prezenta cazul. Instanțele naționale trebuie să efectueze o examinare amănunțită a situației familiale în ansamblu și a unei serii întregi de factori, în special a celor de natură factologică, emoțională, psihologică, materială și medicală, și să facă o evaluare echilibrată și rezonabilă a intereselor respective ale fiecărei persoane, cu o preocupare constantă pentru a determina care ar fi cea mai bună soluție pentru copil, deoarece acest considerent are o importanță crucială în fiecare caz în parte. Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale competente va varia în funcție de natura problemelor și de importanța intereselor aflate în joc (Petrov și X v. Federația Rusă, nr. 23608/16, §§ 98-102, 23 octombrie 2018).

Prin urmare, Curtea a trebuit să stabilească dacă, luând în considerare circumstanțele cauzei și, în special, importanța deciziilor care urmau a fi luate, reclamantul a fost implicat în procesul decizional, într-o măsură suficientă pentru a-i oferi protecția necesară intereselor sale (W. v. Regatul Unit, 8 iulie 1987, § 64, Seria A nr. 121). În acest sens, reclamantul a susținut că implicarea sa efectivă în procedurile în fața autorității pentru protecția copilului a fost îngrădită, întrucât nu a fost niciodată invitat la vreo întrunire și nici nu i s-a oferit posibilitatea de a răspunde la acuzațiile lui C.. Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamantul a participat personal în cadrul procesului de judecată și că fusese asistat de un avocat. Deși, în cadrul procesului, reclamantul a fost plasat într-o poziție care îi permitea să prezinte toate argumentele sale în favoarea obținerii unui grafic de întrevederi mai extins, Guvernul nu a prezentat nicio dovadă că reclamantul a avut acces la procesele-verbale ale ședințelor autorității pentru protecția copilului și la rapoartele psihologice sau că aceste documente ar fi fost evaluate de instanțele naționale. Chiar dacă instanțele nu par să se fi bazat în mod explicit pe aceste documente sau motive, acestea au confirmat în totalitate raționamentul autorității pentru protecția copilului, care - din înregistrările ședințelor sale - pare să se fi bazat pe acuzațiile de violență domestică.

Curtea a fost de acord cu faptul că acuzațiile privind violența domestică, datorită gravității lor și influenței acestora asupra interesului superior al copilului, a siguranței mamei și a drepturilor de contact ale reclamantului, au fost esențiale pentru stabilirea drepturilor la întrevederi. Din acest motiv, a fost necesar ca aceste acuzații să fie examinate în cadrul unui proces adecvat privind dreptul de contact al părinților, care ar fi trebuit să fie echitabil și ar fi trebuit să-l implice pe reclamant într-o măsură suficientă pentru a-i oferi protecția necesară intereselor sale (Širvinskas, citată mai sus, § 96, și Krasicki, citată mai sus, § 86). Deși aceste afirmații par să fi fost direct accesibile instanțelor naționale, este frapant faptul că nu există nimic în dosar care să arate că instanțele au luat în considerare și au evaluat în mod corespunzător acest aspect.

Referitor la durata procedurilor la nivel național, acestea au însumat în total treisprezece luni, și anume din noiembrie 2016 până în decembrie 2017, pentru toate cele trei grade de jurisdicție, ceea ce nu poate fi considerat nerezonabil ca atare. Deși în cea mai mare parte a acestei perioade, până în octombrie 2017, a fost în vigoare un grafic de întrevederi, Curtea a observat că, la momentul pronunțării hotărârii definitive, graficul de întrevederi contestat expirase, ceea ce a lipsit procedura de orice finalitate. Curtea a notat că, în pofida perioadei în general scurte a procedurii, Guvernul nu a oferit nicio explicație cu privire la întârzierea examinării cererii de apel a reclamantului (peste șase luni), care pare să nu se fi datorat comportamentului acestuia sau complexității cauzei, ci mai degrabă comportamentului instanțelor. Având în vedere că respectarea efectivă a vieții de familie impune ca relațiile viitoare dintre părinte și copil să fie determinate exclusiv în lumina tuturor considerentelor relevante și nu prin prisma simplei treceri a timpului, Curtea constată că drepturile de vizită ale reclamantului nu au fost tratate cu celeritatea și cu diligența excepțională precum cere natura cauzei (Petrov și X, citată mai sus, § 102, și Ribić v. Croația, nr. 27148/12, § 92, 2 aprilie 2015).

Luând în considerare cele menționate mai sus, Curtea nu a fost convinsă de faptul că procesul decizional, în urma căruia drepturile de vizită ale reclamantului au fost limitate, a fost rezonabil, echitabil și suficient de rapid în circumstanțele cauzei.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le revin în baza articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 6 și 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 5900 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Bîzdîga v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă