Repeșco și Repeșcu v. Republica Moldova – nr. 39272/15

Hotărârea din 3.10.2023 [Secția a II-a]

Articolul 6 § 1

Proces echitabil

Proceduri penale

Lipsa unei examinări riguroase și complete de către Curtea Supremă de Justiție a afirmaţiilor credibile ale reclamanților potrivit cărora declarațiile lor, utilizate ca probe împotriva lor, fuseseră obținute prin mijloace contrare prevederilor Articolului 3 din Convenție – încălcare

La data de 27 iulie 2015, reclamanții, domnii Adrian Repeșcu și Constantin Repeșco, au invocat în fața Curții încălcarea articolelor 6 § 1 și 46 din Convenție, susținând că au fost condamnați pe baza declarațiilor autoincriminatorii obținute de către poliție prin maltratare. De asemenea, ei s-au plâns de refuzul Curții Supreme de Justiției de a redeschide procesul lor penal, în pofida deciziei CEDO în cauza lor anterioară, care confirmase, în opinia lor, relele tratamente.

În fapt:

În august 2007, organul de urmărire penală a pornit o anchetă în privinţa reclamanților, care erau bănuiţi de comiterea infracțiunilor de omor cu premeditare și tâlhărie.

În cadrul procedurilor penale, aceștia s-au plâns că declarațiile lor au fost obținute prin mijloace de tortură. Cel de-al doilea reclamant a prezentat un raport de expertiză medico-legală, potrivit căruia a suferit o fractură de craniu, traumatism la genunchi și leziuni ale timpanului care au condus la pierderea auzului. El a susținut că era sănătos anterior detenției. Primul reclamant, de asemenea, a prezentat un raport de expertiză medico-legală, potrivit căruia a suferit leziuni corporale, dar din probele prezentate Curții nu a fost clar ce fel de leziuni.

Prin decizia din 21 mai 2013, Curtea de Apel Chișinău l-a condamnat pe primul reclamant la paisprezece ani de închisoare pentru concurs de infracţiuni: omor intenționat cu circumstanțe agravante și tâlhărie cu circumstanță agravantă, iar pe cel de-al doilea reclamant la șapte ani de închisoare pentru tâlhărie cu circumstanță agravantă. Curtea de Apel a constatat vinovăția acestora, bazându-se pe declarațiile făcute de reclamanți la faza urmăririi penale, considerând că aceste declarații au fost coroborate și completate de celelalte probe prezentate de către partea acuzării. Astfel, Curtea de Apel a respins afirmaţiile reclamanților, potrivit cărora declarațiile în cauză au fost obținute prin maltratare, pe motiv că acestea au fost făcute în prezența avocaților lor și după discuții confidențiale între aceștia, că reclamanții nu și-au recunoscut în niciun moment vinovăția și că urmărirea penală privind acuzațiile lor de rele tratamente a fost încetată.

De asemenea, Curtea de Apel a conchis că, în cazul în care maltratarea reclamanților la obţinerea declaraţiilor se va stabili ulterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aceştia vor fi în drept să solicite revizuirea cauzei lor penale, în vederea obţinerii unei pedepse mai blânde.

În acest sens, instanţa a precizat că hotărârea sa de condamnare nu s-a bazat în exclusivitate pe declaraţiile incriminatoare a inculpaţilor, ci pe un cumul de probe administrate şi prezentate în fața sa.

În cele din urmă, Curtea de Apel a redus termenul pedepsei cu doi ani în cazul primului reclamant și cu un an în privința celui de-al doilea reclamant drept recompensă pentru încălcarea drepturilor lor la apărare, care nu au legătură cu presupusele rele tratamente, și anume neconcordanțe în procesul-verbal de ridicare a probelor de la faţa locului și durata excesivă a procedurii.

Pe 15 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibile recursurile ordinare formulate de reclamanți şi a menținut decizia instanței de apel. În special, instanţa de recurs a susținut concluziile instanţei de apel cu privire la posibilitatea ulterioară de revizuire a procesului penal.

Între timp, reclamanții au depus o cerere la CEDO, invocând relele tratamente la care ar fi fost supuși la faza urmăririi penale. În cadrul acestei proceduri, Guvernul a făcut o declarație unilaterală, potrivit căreia îşi ia angajamentul de a le achita fiecăruia dintre reclamanți suma de 15.000 Euro pentru prejudiciul material și moral, și 1.500 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli reprezentantului reclamanților. Reclamanţii au acceptat condiţiile declaraţiei respective. În consecință, Curtea a luat act de reglementarea amiabilă şi în baza art. 39 din Convenţie a radiat cererea de pe rol (Adrian Repeșcu și Constantin Repeșco v. Republica Moldova (dec.), nr. 64785/11, 24 noiembrie 2014).

Pe 10 februarie 2015, în baza deciziei Curții de radiere de pe rol a cererii, reclamanții au depus o cerere de revizuire a cauzei lor penale. Aceștia au susținut că, au fost condamnați exclusiv pe baza declarațiilor lor autoincriminatoare, date în timpul aflării în custodia poliţiei și că acuzațiile lor de tortură din partea poliției pentru a obține aceste declarații au fost confirmate prin încheierea acordului amiabil acceptat de Curte.

Pe 26 mai 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins ca neîntemeiate cererile de revizuire. Curtea Supremă a menționat că, în cererea lor anterioară, reclamanţii nu s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenţie, că Guvernul nu a recunoscut o asemenea încălcare şi aceasta n-a fost constatată de CEDO. Mai mult, instanța supremă a notat că, în decizia sa, Curtea nu a folosit termenul de "tortură" și nici nu a constatat că relele tratamente aplicate reclamanților au făcut ca procesul lor penal să fie inechitabil. Curtea Supremă de Justiție a subliniat că declarațiile reclamanților date în timpul urmăririi penale nu au fost singurele probe decisive în acest caz și că aceștia nu și-au recunoscut în niciun moment vinovăția. Curtea Supremă a mai precizat că, în decizia sa, CEDO nu a stabilit faptul că condamnarea reclamanților s-a bazat pe probe obținute prin tortură, însă a fost stabilit faptul încălcării drepturilor lor prevăzute de art. 3 din Convenţie, pentru care acestora le-a fost acordată o satisfacţie echitabilă. Curtea a atestat că nu a fost întrunită condiţia legală, potrivit căreia consecințele grave care rezultă dintr-o încălcare a Convenției trebuie să persiste, pentru a permite realizarea căii extraordinare de atac, revizuirea.

În drept:

Curtea a reiterat că potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, utilizarea în cadrul procedurilor penale a declarațiilor obținute cu încălcarea articolului 3 din Convenție lipsește în mod automat procedura în ansamblul ei de caracterul echitabil, chiar dacă probele admise nu erau decisive la constatarea vinovăției.

Curtea a reiterat, de asemenea, că absența unei plângeri admisibile în temeiul art. 3 din Convenție nu o împiedică, în principiu, să ia în considerare afirmațiile reclamantului potrivit cărora declarațiile sale obținute de către poliție prin mijloace de constrângere constituie o încălcare a garanțiilor unui proces echitabil care decurg din art. 6 din Convenție (Mehmet Duman v. Turcia, nr. 38740/09, § 42, 23 octombrie 2018). În măsura în care un reclamant aduce dovezi întemeiate precum că probele au fost obținute prin rele tratamente, instanța națională este obligată să analizeze conformitatea acestor probe și să elucideze circumstanțele în care au fost obținute, în caz contrar poate exista o încălcare a articolului 6 din Convenție (Bokhonko v. Georgia, nr. 6739/11, § 96, 22 octombrie 2020).

În acest context, Curtea a notat că, rolul instanțelor de judecată este de a efectua o analiză completă, independentă și detaliată a chestiunii privind admisibilitatea și fiabilitatea probelor. Utilizarea unei declarații ca probă, în pofida existenței unor obiecții credibile că aceasta a fost obținută ca urmare a relelor tratamente, ridică probleme majore cu privire la corectitudinea procedurilor în cauză (Belugin v. Rusia, nr. 2991/06, § 74, 26 noiembrie 2019).

Curtea a observat că, în declarația sa unilaterală în cauza anterioară a reclamanților, Guvernul a recunoscut că aceştia au fost supuși relelor tratamente în timpul aflării lor în custodia poliţiei. Aceasta a subliniat că nu există nicio contestație cu privire la faptul că aceste acte au avut loc la etapa urmăririi penale în privința reclamanților. De asemenea, Curtea a notat că declarațiile persoanelor în cauză obținute la etapa urmăririi penale au fost utilizate de instanțele naționale ca probe împotriva lor și că nici acest aspect nu a fost contestat de părți.

În continuare, Curtea a luat act de faptul că, în cererea de revizuire, reclamanții au utilizat termenul de „tortură”, însă Curtea Supremă de Justiție a respins această cerere, printre altele, pe motiv că termenul nu a fost menţionat în decizia de radiere a cererii de pe rol a Curții și că aceasta nu a constatat că condamnarea s-a bazat pe probele obținute prin tortură.

Astfel, Curtea Supremă de Justiție a dat dovadă de un formalism excesiv și nu a extras constatările necesare din declarația unilaterală a Guvernului potrivit căreia a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește reclamanții. În special, era de competența Curții Supreme de Justiție să efectueze o analiză riguroasă a veridicității declarațiilor reclamanților făcute în timpul anchetei și a circumstanțelor în care acestea au fost obținute, pentru a stabili dacă excluderea lor era necesară pentru a garanta echitatea procesului (Abdulkadyrov și Dakhtayev v. Rusia, nr. 35061/04, § 79, 10 iulie 2018). Mai mult, Curtea Supremă de Justiție ar fi putut remite cauza la rejudecare instanței inferioare în vederea efectuării analizei respective.

Curtea consideră că era de competența instanțelor naționale să analizeze dacă contextul ostil în care au fost obținute declarațiile era de natură să le compromită (Moïsseïev v. Russia, nr. 62936/00, § 222, 9 octombrie 2008). Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea Supremă de Justiție nu a îndeplinit aceste atribuții.

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea a conchis că, Curtea Supremă de Justiție nu a examinat în mod riguros și cuprinzător afirmațiile credibile ale reclamanților potrivit cărora declarațiile autoincriminatorii, utilizate ca probe împotriva lor, au fost obținute prin mijloace contrare articolului 3 din Convenție.

Totodată, Curtea nu a fost convinsă nici de faptul că reclamanții au avut posibilitatea efectivă de a contesta admisibilitatea acestor declarații și de a împiedica utilizarea lor. Prin urmare, Curtea a considerat că rezultatul cerut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost asigurat în cadrul procedurilor penale împotriva reclamanților.

În consecință, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea le-a acordat fiecărui reclamant câte 3.600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2.500 EUR în comun pentru costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Repeșco și Repeșcu v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă