Manole v. Republica Moldova – nr. 26360/19

Hotărârea din 18.07.2023 [Secția a II-a]

 

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Caracterul disproporţionat al sancţiunii. Eliberarea din funcția de judecător, ca fiind singura sancţiune aplicabilă, pentru faptul că a comunicat presei motivele opiniei sale separate până la publicarea textului integral al deciziei – încălcare

La data de 14 mai 2019, reclamanta, dna Domnica Manole, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 6 § 1, 8 și 10, precum și articolul 18 coroborat cu articolul 10 din Convenție, întrucât fusese declarată incompatibilă cu statutul de judecător din cauza că îi comunicase unui jurnalist motivele opiniei sale separate până la publicarea textului integral al deciziei, aceasta constituind o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

În fapt:

Reclamanta, care era judecător din 1990, la momentul faptelor activa la Curtea de Apel Chişinău.

Printr-o încheiere din 8 iunie 2017, Curtea de Apel Chişinău, examinând într-un complet de judecată format din trei judecători din care a făcut parte şi reclamanta, a respins cererea de repunere în termen a apelului declarat de către Jurnal de Chişinău, într-un litigiu iniţiat de Președintele Parlamentului de atunci împotriva ziarului „Jurnal de Chişinău” cu privire la defăimare. În această cauză, judecătorii au obligat ÎCS „Jurnal de Chişinău Plus” SRL să difuzeze o dezmințire prin intermediul postului de televiziune Jurnal TV, care făcea parte din același trust media. Pe acest caz reclamanta a avut o opinie separată. Dispozitivul, inclusiv existența opiniei separate în cauză, a fost dată citirii în ședință publică, iar informații în acest sens au fost publicate pe portalul web al Ministerului Justiției unde dosarul în cauză apărea ca fiind „[în] examinare”.

La data de 14 iunie 2017, înainte de a fi publicat textul integral al deciziei Curţii de Apel Chişinău, reclamanta a fost contactată de către un jurnalist de la postul de televiziune Jurnal TV cu privire la decizia şi opinia separată sus-menționate, astfel, reclamanta i-a expediat prin intermediul unui mesaj SMS motivele expuse în opinia sa separată. În aceeași zi, a fost publicat un articol în care a fost relatată conversația cu reclamanta şi motivele opiniei sale separate.

La data de 21 iunie 2017, un inspector-judecător al Inspecției judiciare din subordinea CSM a înaintat acesteia din urmă o notă informativă cu privire la informațiile difuzate de mass-media despre cauza menționată mai sus și divulgarea de către reclamantă a conținutului opiniei sale separate. Constatând că conduita reclamantei este contrară articolelor 8 alin. (3) și (3¹) din Legea nr. 544/1995 privind statutul judecătorilor și art. 9 alin. (4) din Codul de etică și conduită al judecătorilor, care prevedea că judecătorii comunică cu mass-media numai prin intermediul persoanei responsabile pentru relațiile cu mass-media din cadrul instanței de judecată, despre cauzele aflate pe rol. Orice comunicare în afara şedinţelor de judecată se face în scris şi se anexează obligatoriu la dosar. Reclamanta a luat cunoştinţă de această notă informativă la 14 iulie 2017.

Cu privire la declararea reclamantei incompatibilă cu funcția de judecător, la 19 august și 9 decembrie 2016, Serviciul de Informații și Securitate, în temeiul Legii nr. 271/2008 privind verificarea candidaților și a titularilor de funcții publice, a emis două Avize consultative „negative” constatând existența incompatibilității reclamantei cu interesele serviciului public și existența factorilor de risc.

Ca urmare a examinării avizului menționat, CSM la 4 iulie 2017 a adoptat hotărârea prin care reclamanta a fost declarată incompatibilă cu funcția de judecător şi s-a propus Președintelui Republicii Moldova eliberarea ei din funcție.

La 5 iulie 2017, reclamanta a înaintat la Curtea Supremă de Justiție o acțiune împotriva hotărârii din 4 iulie 2017 și, în același timp, i-a cerut Președintelui Republicii să nu o revoce până la soluționarea litigiului.

Printr-un decret din 21 iulie 2017, în baza prevederilor legale citate de CSM în hotărârea sa, Președintele Republicii Moldova a eliberat-o pe reclamantă din funcția de judecător pentru nerespectarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 544/1995 şi ca urmare a deciziei privind incompatibilitatea cu interesele funcției publice.

La data de 5 decembrie 2017, fiind sesizată de Curtea Supremă de Justiție, la cererea reclamantei, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale articolele 5 lit. a) și 15 alin. (2), (4) și (5) din Legea nr. 271/2008 în măsura în care se refereau la verificarea candidaților la funcția de judecător și cea a judecătorilor în exercițiu.

În contestația sa, printre altele, reclamanta a susținut că opinia sa disidentă a fost rezumată și transmisă presei, și nu unei părți la proces, pe o chestiune de interes public, la etapa când examinarea cauzei era finalizată la Curtea de Apel, iar soluţia adoptată fusese deja pronunțată în ședință publică. Referindu-se, de asemenea, la articolele 6, 8 și 10 din Convenție și la jurisprudența Curții, și în special la caracterul disproporționat al măsurii care i-a fost aplicată, aceasta s-a plâns de încălcarea drepturilor și libertăților garantate de aceste prevederi și a solicitat Curţii Supreme să efectueze un control judiciar cu competență deplină asupra fondului și procedurii.

Printr-o hotărâre din 15 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial din 23 noiembrie 2018, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat cererea de eliberare din funcție, depusă de trei judecători printre care și I.S., cu mențiunea – care îi viza doar pe cei doi judecători nu și pe I.S. – că demisia urma să intervină pe 23 noiembrie 2018. Al doilea articol al acestei hotărâri indica că aceasta va intra în vigoare la data adoptării sale.

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2018, Curtea Supremă de Justiţie, într-un complet de nouă judecători, din care a făcut parte I.S. şi a fost prezidat de I.D., a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Curtea Supremă și-a structurat raționamentul în jurul a cinci motive considerate decisive.

În ceea ce privește motivul bazat pe nerespectarea articolului 8 din Convenție și caracterul disproporționat al sancțiunii, făcând trimitere la jurisprudența CEDO, Curtea Supremă de Justiţie a reținut că reclamanta nu se poate prevala de aceste dispoziții întrucât sancţiunea în cauză era o consecință previzibilă a nerespectării dispozițiilor sus-menționate din Legea nr.544/1995. Curtea Supremă de Justiție a mai reținut că, deși în mare parte era o chestiune de interes public, faptul că reclamanta a comunicat cu un post de televiziune, care era parte la o procedura aflată încă pe rolul instanței ierarhic superioare, a făcut posibilă utilizarea imaginii persoanei în cauză într-o luptă care a depășit disputa legală în fața instanțelor. Prevederile legale nerespectate de reclamantă impuneau judecătorilor să manifeste discreție și loialitate față de colegii lor din complet, în timp ce în declarația ei a sugerat că judecătorii în cauză au comis o eroare de raționament.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 10 din Convenție:

Curtea a reiterat că garanția articolului 10 din Convenție se extinde la sfera profesională în general și la funcționarii publici în special (Vogt, § 53). Curtea admite că este legitim ca statul să impună angajaţilor din serviciul public, dat fiind statutul lor, o obligație de rezervă, dar de asemenea a afirmat că aceștia sunt totuși persoane care, ca atare, beneficiau de protecția articolului 10 din Convenție (Guja, § 70).Prin urmare, îi revine Curții sarcina, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, să stabilească dacă a fost respectat un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei la libertatea de exprimare și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate la art. 10 § 2.

În exercitarea acestui control, Curtea trebuie să țină seama de faptul că, atunci când miza este libertatea de exprimare a funcționarilor, „drepturile și responsabilitățile” prevăzute la art. 10 § 2 sunt de o importanță deosebită care justifică să se acorde autorităților naționale o anumită marjă de apreciere, pentru a decide dacă ingerința reclamată este proporțională cu scopul menționat mai sus (Baka v. Ungaria nr. 20261/12, § 162, 23 iunie 2016).

Curtea a recunoscut că este firesc să existe așteptări din partea oficialilor din sistemul judiciar să se folosească cu reținere de libertatea lor de exprimare ori de câte ori autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești ar putea fi puse în discuție (Baka, citată mai sus, § 164 și Eminağaoğlu v. Turcia nr. 76521/12, § 121, 9 martie 2021 ).

Curtea a subliniat în repetate rânduri rolul deosebit al sistemului judiciar în societate: în calitate de garant al justiției, valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea cetățenilor pentru a-și îndeplini misiunea. Din acest motiv, în exercitarea funcției lor judiciare, se cere o mare discreție autorităților judiciare atunci când sunt chemate să facă dreptate, pentru a-și garanta imaginea de judecători imparțiali (a se vedea Olujić v. Croația, nr. 22330/05, § 59, 5 februarie 2009). Această discreție trebuie să-i determine să nu folosească presa, nici măcar pentru a răspunde provocărilor.

În același timp, Curtea a subliniat importanța tot mai mare acordată separării puterilor și nevoia de a păstra independența justiției, care obligă Curtea să examineze cu atenție orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare a unui judecător într-o astfel de situație. Mai mult, trebuie amintit că aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes public. Or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10. Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect. Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (Baka, citată mai sus, § 165).

În sfârșit, pentru a aprecia justificarea măsurii contestate, trebuie avut în vedere că caracterul echitabil al procedurii și garanțiile procedurale sunt factori de care trebuie să se țină cont atunci când este vorba de aprecierea proporționalității ingerinței în exercitarea libertăţii de exprimare garantată de articolul 10, precum și natura și severitatea pedepsei aplicate (a se vedea, mutatis mutandis, Kudeshkina, § 83, și Morice împotriva Franței [MC], nr. 29369/10, § 155, CEDO 2015). Într-adevăr, ingerința în libertatea de exprimare poate avea un efect de descurajare asupra exercitării acestei libertăți (Guja v. Moldova [ MC], nr.14277/04, § 52, 12 februarie 2008 și Miroslava Todorova v. Bulgaria, nr . 40072/13, § 170, 19 octombrie 2021).

În speță, Curtea a observat că, în cadrul procedurii în litigiu, Curtea Supremă a fost chemată să examineze contestaţia formulată de reclamantă împotriva hotărârii din 4 iulie 2017 adoptată de CSM, care o sancționase pe reclamantă pentru o multitudine de fapte care i s-au reproşat. Curtea a observat că, așa cum a susținut Curtea Supremă în hotărârea sa din 19 noiembrie 2018, reclamanta a fost eliberată fiind sancționată pentru faptul că a comunicat postului de televiziune Jurnal TV motivele expuse în opinia sa separată. În ceea ce privește sancțiunea referitoare la comunicarea informațiilor în cauză către acest canal de televiziune în vederea difuzării acesteia, Curtea a considerat că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamantă a unui drept care pare a fi protejat de articolul 10 din Convenție. Prin urmare, Curţii îi rămâne să stabilească dacă această ingerință a fost justificată în temeiul paragrafului doi al articolului 10 din Convenție.

Curtea a reiterat că, expresia „prevăzută de lege” din cel de-al doilea paragraf al articolului 10 nu doar impune ca măsura contestată să aibă o bază legală în dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii respective, care trebuie să fie accesibilă persoanei în cauză și ale cărei efecte să fie previzibile (a se vedea, Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei [MC], nr. 931/13, § 142, 27 iunie 2017). De asemenea, Curtea a făcut referire la principiile stabilite în acest sens în ceea ce privește protecția adecvată împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice și rolul limitat al acesteia, subsidiar instanțelor interne, în verificarea respectării legislației interne (a se vedea, NIT S.R.L. împotriva Republicii Moldova [MC], nr. 28470/12, §§ 159-60, 5 aprilie 2022, și Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei [MC], nr. 30985/ 96, § 84, CEDO 2000-XI).

Nimeni nu a contestat faptul că, în speță, ingerința în cauză a avut un temei legal, și anume articolul 8 alin. (3) și (3¹) precum și articolul 25 din Legea nr.544/1995, nici că acesta era accesibil.

Curtea a observat că conținutul articolelor supra menţionate erau suficient de descriptive pentru a permite reclamantei, judecător de profesie, să ia în considerare posibilele consecințe ale încălcării lor. Faptul că nu a existat un precedent în ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții într-o situație similară nu pune în discuție ca atare previzibilitatea efectelor acestora mai ales că la momentul presupuselor fapte, Legea nr.544/1995 aplicată în prezenta cauză și Legea nr.178/2014 invocată de reclamantă prevedeau că eliberarea din funcție era singura sancțiune aplicabilă judecătorilor care nu ar fi respectat interdicțiile de comunicare impuse acestora.

Curtea a considerat că ingerința contestată, sancționată prin Legea nr. 544/1995 a fost prevăzută de lege.

Cu privire la scopul legitim, Curtea a constatat că mai multe state contractante impun judecătorilor o obligație de rezervă în comunicarea informațiilor, inclusiv cu presa, cu privire la cauzele aflate în curs de examinare, în special acele care sunt în gestiunea lor. În acest caz, această obligație impusă judecătorilor se bazează pe voinţa de a păstra independența, precum și autoritatea hotărârilor lor. Pentru Curte, așadar se poate considera că ingerința rezultată a urmărit cel puțin unul dintre scopurile recunoscute ca legitime de Convenție, în speță garantarea autorității și imparțialității justiției.

Pentru a evalua dacă ingerința în cauză putea fi considerată „necesară într-o societate democratică”, Curtea a examinat cauza în ansamblu acordând o importanță deosebită funcției ocupate de către reclamantă, naturii declarațiilor și informațiilor în litigiu și împrejurărilor în care au fost divulgate, precum și la procesul decizional care a condus la măsura în cauză.

Curtea a notat că la momentul faptelor reclamanta era judecător la Curtea de Apel Chișinău. Prin urmare, în virtutea funcției sale, reclamanta era în principiu obligată să se abțină.

În ceea ce privește comunicarea informațiilor, Curtea a reiterat că, autorităților judiciare le este impusă o mai mare discreție la înfăptuirea justiției, pentru a-și garanta imaginea de instanțe imparțiale. Într-adevăr, se poate aștepta ca judecătorii să-și folosească libertatea de exprimare cu reținere ori de câte ori autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar sunt susceptibile de a fi puse sub semnul întrebării (Wille v. Liechtenstein, nr. 28396/95 citată mai sus, § 64, 28 octombrie 1999).

Curtea a considerat că o astfel de obligație de nedivulgare este consolidată atunci când se referă la informații cu privire la cauzele pendinte care nu au fost încă făcute publice, în special atunci când – ca și în speță – se referă la cauze pe care persoana în cauză a fost încredințată să judece și pentru care această obligație este completată de o obligație de confidențialitate.

Considerând că aceasta a fost o chestiune de interes public, după cum a indicat și Curtea Supremă despre care interesul mass-media pentru difuzarea informațiilor a fost mult diminuat în timp, și că reclamanta a limitat conținutul informațiilor împărtășite cu privire la acest caz, care deja fusese transmis instanței superioare la acea dată, având în vedere principiile referitoare la obligația de nedivulgare și confidențialitate a judecătorilor, Curtea a considerat relevante motivele invocate de Curtea Supremă în acest sens, de a sancționa acest tip de comportament.

Cu toate acestea, Curtea a subliniat că garanțiile procedurale, precum și natura și severitatea pedepsei aplicate sunt, de asemenea, criterii care trebuie examinate la aprecierea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare garantată de articolul 10.

Curtea a remarcat în acest sens că, spre deosebire de Legea nr. 544/1995 care a fost aplicată în speță, procedura disciplinară prevăzută de Legea nr. 178/2014 oferea garanţii pentru a controla puterea de discreţie a CSM în această problemă.

De asemenea, Curtea a mai observat că, examinând acțiunea, Curtea Supremă s-a limitat exclusiv la competența CSM în temeiul Legii nr. 544/1995, fără a răspunde la întrebarea privind nerespectarea de către CSM a procedurii prevăzute la articolul 221 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 947/1996, cu privire la procedurile disciplinare în cazul nerespectării de către judecător a interdicțiilor de divulgare.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată, Curtea a observat că eliberarea reclamantei a fost singura pedeapsă care i-a putut fi aplicată la momentul faptelor. În plus, această sancțiune nu a fost rezultatul altor măsuri luate împotriva sa anterior.

Curtea a observat că opiniile internaționale relevante, precum şi legislația și practica statelor membre ale Consiliului Europei pe baza cărora au fost întocmite aceste documente prevăd că examinarea proporționalității trebuie să se refere și la severitatea sancțiunii alese dintr-o scală de sancțiuni disponibile în raport cu conținutul și contextul observațiilor contestate. Curtea a constatat că o astfel de examinare nu a fost efectuată în speță, reamintind că a menționat deja faptul că absența unei scale adecvate de sancțiuni în dreptul intern nu asigură aplicarea lor în conformitate cu principiul proporționalității (Oleksandr Volkov v. Ucraina nr. 21722/11, § 182, 27 mai 2013).

În sfârșit, Curtea a observat că la data la care Curtea Supremă a examinat acțiunea reclamantei, Legea nr. 544/1995 în temeiul căreia reclamanta a fost sancționată tocmai fusese modificată, astfel încât interdicțiile impuse judecătorilor de a comunica informații nu mai erau sancționate în baza acestui temei legal. Totodată, Legea nr. 178/2014, care reclamanta considera că ar fi trebuit aplicată în cazul său, a furnizat o scală de sancțiuni pentru comiterea unor astfel de interdicții. Deși nu era de competența Curții să aprecieze dacă Curtea Supremă ar fi putut face concluzii din aceste modificări recente în procedura în cauză, care se referea la fapte anterioare, totuşi, modificările legislative respective au ilustrat că legiuitorul a considerat la acel moment - că interdicțiile impuse judecătorilor cu privire la divulgare trebuiau examinate în legătură cu ansamblul sancțiunilor disponibile în ceea ce privește responsabilitatea disciplinară a judecătorilor.

În lumina celor expuse mai sus și în circumstanțele prezentei cauze, Curtea a considerat că autoritățile naționale nu au aplicat standardele relevante care decurg din jurisprudența Curții referitoare la articolul 10 din Convenție (Baka, citată mai sus, § 161) și că, în orice caz, sancțiunea aplicată reclamantei nu era necesară într-o societate democratică.

În consecință, Curtea a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție.

Referitor la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 şi 8 din Convenție, având în vedere constatarea unei încălcări la care a ajuns în temeiul articolului 10 din Convenție, precum și ținând cont de faptele cauzei, Curtea a considerat că nu este necesar să se pronunțe separat cu privire la admisibilitatea și fondul acestor plângeri.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 10 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 5000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Manole v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă