Tristan v. Republica Moldova – nr. 13451/15

Hotărârea din 4.7.2023 [Secția a II-a]

 

Articolul 7

Nicio pedeapsă fără lege

Articolul 7 § 1

Retroactivitate

Aplicarea de către instanțele naționale a prevederilor legii penale care intrase în vigoare ulterior săvârșirii faptelor – încălcare

Pe 4 martie 2015, reclamanta, doamna Tatiana Tristan a invocat în fața Curții încălcarea articolului 7 § 1 din Convenție, dat fiind condamnarea sa în baza unei legi penale care intrase în vigoare pe parcursul desfăşurării procesului penal intentat în privința sa, susținând că, spre deosebire de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptelor, noua lege nu prevedea o pedeapsă pentru faptele de care fusese acuzată.

În fapt:

În perioada 2003-2007, reclamanta a deținut funcția de primar al satului Valea-Perjei.

La 25 decembrie 2008, Procuratura raionului Cimișlia a pornit o cauză penală în privința reclamantei pe faptul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 328 alin. (1) Cod penal, excesul de putere și depășirea atribuțiilor de serviciu săvârșite de o persoană cu funcție de răspundere, acuzând reclamanta de cauzarea daunelor în proporții considerabile intereselor publice, ce au dus la prejudicierea bugetului local pe perioada exercitării mandatului de primar.

La 23 martie 2011, procurorul a modificat acuzarea înaintată reclamantei, în abuz de putere săvârșită de către o „persoană cu înaltă funcție de răspundere”, prevăzută de art. 328 alin. (3) lit. b) Cod penal, în redacția în vigoare la data evenimentelor.

În aceeași zi, cauza a fost transmisă în judecată pentru examinare.

În timp ce cauza era în curs de examinare, pe 2 decembrie 2011 Parlamentul a adoptat o lege prin care a fost modificată dispoziția art. 328 alin. (3) lit. b) Cod penal, prin înlocuirea sintagmei „persoană cu înaltă funcție de răspundere” cu „persoană cu funcție de demnitate publică”. Legea în cauză a modificat și articolul 123 din Codul penal prin introducerea noțiunii de „persoană care ocupă funcția de demnitate publică”.

Pe 28 iunie 2012, procurorul care gestiona cauza a emis o ordonanţă în care se menționa că reclamanta era acuzată de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în redacţie nouă.

Prin sentința Judecătoriei Cimișlia din 20 iulie 2012, reclamanta a fost recunoscută vinovată de săvârșirea infracțiunii de exces de putere comis de către o „persoană cu funcție de demnitate publică”, și condamnată la 6 ani de închisoare cu privarea de dreptul de a ocupa funcții de demnitate publică pe un termen de 3 ani, însă, a fost absolvită de executarea pedepsei principale, în baza unei legi de amnistie.

Reclamanta a declarat apel contestând probele care au stat la baza sentinței adoptate în privința sa și a solicitat să fie achitată.

La 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul reclamantei, însă din alte motive decât cele invocate de către aceasta, casând sentința primei instanţe cu încetarea procesului penal în privința reclamantei, motivând că acuzarea înaintată reclamantei era vagă și imprecisă. Mai mult, instanța a notat că, organul de urmărire penală nu stabilise dacă reclamanta ocupa o funcţie de demnitate publică. Întrucât ordonanța de punere sub învinuire a reclamantei era nulă, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal. Drept urmare, atât reclamanta cât și procurorul au contestat cu recurs această decizie.

Prin decizia din 21 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție a conchis că procesul penal nu fusese clasat în corespundere cu prevederile legale și a transmis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Chișinău.

La 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei ca nefondat, a admis apelul procuraturii și a casat parțial sentința pronunțată de prima instanță în partea privind absolvirea de la executarea pedepsei cu închisoarea. Cu referire la argumentul reclamantei, potrivit căruia ea nu era o „persoană cu funcție de demnitate publică”, Curtea de Apel Chișinău a notat că această formulare înlocuia expresia „persoană cu înaltă funcție de răspundere” din art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal și, astfel, l-a respins.

Reclamanta a declarat recurs, în care s-a plâns, printre altele, pe faptul că prin sentința de condamnare i-a fost atribuită calitatea de „persoană cu funcție de demnitate publică”.

Prin decizia din 30 iulie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul ordinar declarat și a menținut decizia Curții de Apel Chișinău din 11 noiembrie 2013.

La 22 decembrie 2014, Plenul Curții Supreme de Justiție a emis o hotărâre explicativă în care a precizat că primarul nu este o „persoană cu funcție de demnitate publică”, în sensul legii penale.

La 23 februarie 2015, reclamanta a depus un recurs în anulare împotriva deciziilor pronunțate în cauza penală care o privea şi făcând referire la hotărârea explicativă menționată mai sus, a susţinut că infracțiunea prevăzută la art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în noua sa redacție, nu-i putea fi imputată. Astfel, modificarea acestei dispoziții a eliminat caracterul penal al faptelor de care era acuzată și că, în aplicarea principiului retroactivității legii penale mai blânde, aceasta nu mai putea fi urmărită penal și condamnată în baza prevederii respective. În cele din urmă a considerat că instanțele au aplicat în mod extensiv noua redacție a art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal, contrar prevederilor art. 6 și 7 din Convenție.

La 10 decembrie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare depus de către reclamantă, ca inadmisibil. Făcând referire la art. 112 din Constituție și, în special, la anexa la Legea nr. 199 privind statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică, instanța a susținut că un primar era o „persoană care deține o funcție publică”. Totodată, Curtea Supremă de Justiție a precizat că hotărârea explicativă din 22 decembrie 2014 avea caracter de recomandare, având drept scop uniformizarea practicii judiciare și că urma a fi aplicată din momentul adoptării acesteia, care însă a avut loc ulterior încheierii procesului penal pornit în privința reclamantei.

Din cei zece judecători ai completului de judecată al Curții Supreme de Justiție, care au adoptat decizia din 10 decembrie 2015, patru au exprimat o opinie separată. Ei au considerat că reclamanta, în calitate de primar, nu era „persoană cu funcție de demnitate publică”, menționând, de asemenea, că, acest argument fusese invocat în recursul ordinar declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, însă rămăsese fără răspuns. După ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului, reclamanta a depus un nou recurs în anulare în vederea redeschiderii procedurii naționale.

Prin decizia din 7 mai 2020, Curtea Supremă de Justiție a considerat recursul în anulare ca fiind unul repetat, având în vedere recursul în anulare depus anterior, și a dispus respingerea acestuia ca inadmisibil.

În drept:

Curtea a reiterat că articolul 7 § 1 din Convenție garantează nu numai principiul neretroactivității legilor penale mai severe, dar și principiul retroactivității legii penale mai blânde. Acest principiu se transpune prin regula că, dacă legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive sunt diferite, judecătorul trebuie să aplice legea a cărei dispoziții sunt mai favorabile inculpatului.

În orice sistem juridic, oricât de clară ar fi formularea unei prevederi legale, inclusiv o prevedere de drept penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară.

Curtea a considerat că, spre deosebire de cazurile de reviriment al jurisprudenţei, o interpretare a întinderii unei infracțiuni aflate în concordanță cu substanța infracțiunii trebuie, în principiu, să fie considerată ca previzibilă.

Curtea a observat că instanțele naționale au aplicat dispozițiile unei legi penale care a intrat în vigoare ulterior săvârșirii faptei. Totodată, Curtea a reținut că reclamanta a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la articolul 328 alin. (3) lit. b) Cod penal, în redacție nouă și că singura distincție între textul noii redacții și cel al vechii constă în termenii utilizați pentru a determina subiectul infracțiunii, pedepsele aplicate fiind identice.

Curtea a reținut că legea penală în redacţia veche, în vigoare la data faptelor, utiliza expresia „persoană cu înaltă funcție de răspundere”, definind persoana care accede la o funcție fiind numită sau aleasă prin normele reglementate de Constituția Republicii Moldova și de legile organice (a se vedea articolul 328 § 3 b) combinat cu articolul 123 § 2 din Codul penal). Curtea a reținut că părțile nu au contestat faptul că reclamanta, în calitate de primar, corespundea acestei definiții. Curtea a observat că potrivit art. 112 din Constituția Republicii Moldova, modul de alegere a primarilor trebuie să fie stabilit prin lege și că Codul electoral, care are statut de lege organică, reglementează în detaliu alegerea primarilor.

Curtea a mai observat că legea penală în redacţie nouă, care a intrat în vigoare pe parcursul desfăşurării procesului și în baza căreia reclamanta fusese condamnată, utilizează expresia „persoană cu funcție de demnitate publică” (a se vedea articolul 328 § 3 b) din Codul penal, astfel cum a fost modificat). Curtea a observat, în special, că definiția acestei noțiuni (a se vedea articolul 123 § 3 din Codul penal, astfel cum a fost modificat) diferă de definiţia care corespundea expresiei „persoană cu înaltă funcție de răspundere”.

Curtea a notat că, pe parcursul procesului, reclamanta a susținut, printre altele, că nu îndeplinea criteriile stabilite de noua definiție, care constituia o interpretare restrictivă a noilor dispoziții penale în cauză.

Curtea a reţinut că, în decizia sa din 11 noiembrie 2013 Curtea de Apel Chișinău a considerat că noua definiție pentru desemnarea subiectului infracțiunii a înlocuit-o pe cea veche, acestea fiind echivalente şi că primarii se încadrează în noua definiție.

În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea a verificat dacă această interpretare a Curții de Apel, în cazul reclamantei, a fost susţinută şi de Curtea Supremă de Justiție, şi dacă aceasta corespundea unei jurisprudențe perceptibile și era previzibilă în mod rezonabil.

Prin urmare, Curtea a constatat că, spre deosebire de legiuitor, Curtea de Apel Chișinău, în cazul reclamantei, nu a făcut distincție între cele două sintagme. Mai mult, din materialele cauzei care i-au fost aduse la cunoştinţă nu rezultă că ar fi existat la momentul respectiv și alte elemente care să justifice interpretarea Curții de Apel Chișinău, pe care Curtea le-ar putea lua în considerare (a se vedea, a contrario, K.A. et A.D. v. Belgia, nr. 42758/98 și 45558/99, § 59, 17 februarie 2005 și Alimuçaj v. Albania, nr . 20134/05, §§ 158-60, 7 februarie 2012). În aceste condiții, Curtea a considerat că, faptul că instanțele naționale nu au făcut distincție între aceste două concepte atunci când legiuitorul a făcut acest lucru, în lipsa unei justificări, nu poate fi considerată o interpretare conformă cu formularea dispozițiilor în cauză. În plus, Curtea a considerat că, prin această interpretare, Curtea de Apel a adus mai multă incertitudine, în timp ce sarcina sa era să înlăture ambiguitățile dispozițiilor legii penale relevante în cauză (Žaja v. Croația, nr. 37462/09, § 105, 4 octombrie 2016).

Curtea a constatat că noua interpretare a sintagmei „persoană cu funcție de demnitate publică” a delimitat cercul de subiecți susceptibili a fi supuși urmăririi penale pentru infracțiunea imputată reclamantei. La caz, Curtea a considerat că această cerință nu a fost îndeplinită, întrucât Curtea de Apel Chișinău nu a explicat de ce noua redacție era echivalentă cu cea veche, când formularea lor era substanțial diferită, și nu a răspuns la întrebarea dacă primarii, inclusiv reclamanta, se încadrează în una dintre cele două categorii de persoane prevăzute în noua redacție.

Curtea a mai observat că după încheierea procesului reclamantei, dispozițiile contestate au fost supuse altor interpretări judiciare. Pe de o parte, în hotărârile sale explicative pronunțate in abstracto, Curtea Supremă de Justiție a dat o interpretare favorabilă reclamantei. Pe de altă parte, tot Curtea Supremă de Justiție, sesizată printr-un recurs în anulare de către reclamantă, a dat o interpretare diferită dispozițiilor relevante din prezenta cauză, defavorabilă acesteia.

Curtea a mai subliniat că abuzul de putere săvârșit de o persoană publică este o infracțiune care se pedepseşte de o altă normă a Codului penal și anume articolul 328 alin. (1), și că pedepsele aplicate pentru această infracțiune sunt mult mai blânde decât cele prevăzute la articolul 328 alin. (3) lit. b) Cod penal. În plus, Curtea a considerat faptul că acţiunile reclamantei puteau fi pedepsite printr-o altă dispoziție penală nu are nicio legătură cu concluziile la care a ajuns mai sus, și anume, că după intrarea în vigoare a noii legi penale, reclamanta nu putea prevedea în mod rezonabil, că va fi urmărită penal și condamnată în temeiul articolului 328 alin. (3) lit. b) Cod penal.

Urmare a analizei tuturor circumstanțelor faptice expuse supra, Curtea a conchis că constatările instanțelor naționale nu erau previzibile în mod rezonabil.

În consecință, Curtea a constatat încălcarea articolului 7 § 1 din Convenție.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 7 § 1 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Tristan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă