Viotto v. Republica Moldova – nr. 12083/20

Hotărârea din 13.06.2023 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Eșecul instanţelor de a stabili care era reședința obișnuită a minorului înainte de deplasare şi omisiunea de a analiza faptul că părinţii exercitau custodia în comun, dar şi lipsa de celeritate la examinarea cauzei - încălcare

Pe 25 februarie 2020, reclamantul, domnul Fabio Viotto, cetăţean italian, a invocat în fața Curții încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie, prevăzut de articolul 8 din Convenție, dat fiind presupusul eșec al autorităților moldovenești de a-l ajuta să se reunească cu copilul său după ce acesta fusese dus din Italia în Republica Moldova de către mama sa, fiind reținut acolo.

În fapt:

Reclamantul și doamna M. („mama”) locuiau ca un cuplu necăsătorit, iar în 2015 s-a născut copilul lor. Familia locuia în Italia.

Procedurile judiciare în Italia

În 2016, relaţia acestora a luat sfârşit şi doamna M. a solicitat custodia exclusivă a copilului. În cursul desfăşurării procedurilor judiciare din Italia, la 26 septembrie 2017, doamna M. a dus copilul în Republica Moldova și a refuzat să se întoarcă.

La 7 noiembrie 2017, Tribunalul Treviso a decăzut-o din drepturile părinteşti pe mamă, acordând reclamantului custodia deplină asupra copilului lor şi stabilind reședința acestuia în Italia. Această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel de la Veneția printr-o decizie definitivă din 6 mai 2019.

La 23 martie 2021, Judecătoria Chișinău a dispus recunoaşterea hotărârilor judecătorești italiene pe teritoriul Republicii Moldova.

Procedurile administrative în Republica Moldova

Reclamantul a solicitat asistența Ministerului Justiției din Italia, care la 14 noiembrie 2017 a formulat o cerere în baza Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, către autoritățile moldovenești, pentru a returna copilul în Italia.

La 16 ianuarie 2018, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale din Republica Moldova (autoritatea națională desemnată în temeiul Convenției de la Haga, „Ministerul”) a răspuns că doamna M. a părăsit teritoriul Republicii Moldova pe 27 noiembrie 2017 și că nu a putut fi stabilit locul aflării copilului.

La 3 aprilie 2018, Ministerul a solicitat poliției să verifice dacă doamna M. și copilul locuiau la o anumită adresă din Chișinău. La 11 aprilie 2018, poliția a răspuns că, la data evenimentelor, doamna M. și copilul nu locuiau la adresa menționată.

La 3 aprilie 2018, Ministerul a solicitat autorității pentru protecția copilului să evalueze dacă returnarea copilului la tatăl său ar fi în interesul superior al copilului. Aceeași scrisoare stabilea că copilul locuia cu mama sa la adresa menționată din Chișinău. Drept răspuns, la 20 aprilie 2018, autoritatea pentru protecția copilului a informat Ministerul că dosarul copilului se află la evidența lor din noiembrie 2017, după ce autoritatea a fost citată într-un dosar civil inițiat de doamna M. împotriva reclamantului, privind stabilirea domiciliului copilului cu mama în Republica Moldova. În februarie 2018, reprezentanții autorității au vizitat de două ori adresa indicată, însă, doamna M. evita contactul cu autoritatea pentru protecția copilului pentru că nu dorea să fie găsită și să-i fie luat copilul. Autoritatea a susținut că a epuizat toate mijloacele disponibile pentru a stabili locul aflării copilului și că ar putea efectua o evaluare a interesului superior al copilului numai dacă instanța va solicita.

La 12 septembrie 2019, Ministerul a reiterat solicitarea adresată autorității pentru protecția copilului de a evalua dacă returnarea copilului la tatăl său este în interesul superior al copilului. Autoritatea pentru protecția copilului a răspuns că în septembrie 2019 au mai fost efectuate două vizite la aceeași adresă, dar nimeni nu a răspuns la ușă.

Procedurile judiciare în Republica Moldova

Pe 25 aprilie 2018, reclamantul a inițiat o acțiune în judecată în Republica Moldova solicitând returnarea copilului în Italia, bazându-se pe Convenția de la Haga și, subsidiar, pe hotărârile instanțelor italiene. La 6 decembrie 2018, Judecătoria Chișinău a respins pretențiile sale ca nefondate, constatând că nu a avut loc nicio răpire întrucât doamna M. și copilul au traversat frontiera în mod legal și nu fusese inițiat proces penal pentru răpire. Instanța a mai invocat faptul că doamna M. și copilul nu se aflau pe teritoriul Republicii Moldova la momentul desfăşurării procesului și că hotărârea Tribunalului Treviso nu era definitivă. Evaluând interesul superior al copilului, instanța a reținut că acesta deținea cetățenia moldovenească și că, în timp ce reclamantul nu a fost împiedicat să-şi viziteze copilul, returnarea acestuia la reclamant ar avea ca rezultat separarea de mama sa, ceea ce ar avea un impact negativ.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. El a susținut că copilul a fost răpit, deoarece nici el, nici judecătorul italian pentru protecția copilului nu au dat acordul la schimbarea reședinței copilului din Italia în Republica Moldova. De asemenea, el a făcut referire la probele din dosar, precum certificatul din 26 aprilie 2018 al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră din Republica Moldova, declarațiile reprezentantului legal al doamnei M. și alte documente, care atestau prezența copilului pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 27 septembrie 2017, inclusiv declarațiile mamei în fața procurorului, conform cărora copilul frecventa grădiniţa. El a susținut că instanța nu a apreciat motivele pentru care instanțele italiene au lipsit-o pe doamna M. de drepturile părintești și nu a examinat cauza cu celeritate.

La 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantului, reiterând motivele instanței de fond. Reclamantul a atacat cu recurs decizia, menționând că la 6 mai 2019 hotărârea instanței italiene devenise definitivă. De asemenea, reclamantul s-a bazat pe articolul 8 din Convenție și pe jurisprudența Curții privind răpirea internațională de copii.

La 2 octombrie 2019, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibil recursul reclamantului.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Principiile relevante privind dreptul la respectarea vieții de familie în baza articolului 8 din Convenție, în cazurile de returnare a copilului în baza Convenției de la Haga, sunt rezumate în X c. Letoniei ([MC], nr. 27853/09, §§ 92-108, CEDO 2013) și au fost reiterate recent în Michnea c. României (nr. 10395/19, §§ 35-39, 7 iulie 2020). În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora trebuie să prevaleze.

Aceeași filosofie este inerentă Convenției de la Haga, care asociază acest interes cu restabilirea status quo prin intermediul unei hotărâri de înapoiere imediată a copilului în țara sa de reședință obișnuită în caz de răpire ilegală, ținând seama în același timp de faptul că nereturnarea se poate dovedi uneori justificată de motive obiective care corespund interesului copilului. Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea a trebuit să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanțele naționale a măsurilor contestate a fost echitabil și a permis celor implicați să își susțină pe deplin cauza și că a fost protejat interesul superior al copilului (Michnea, citată supra, §§ 36 şi 38).

Curtea a reținut lipsa de coordonare între autorități în stabilirea locului aflării copilului și a lipsei unei acțiuni eficiente de găsire a mamei la adresa pe care ea însăși o indicase în cadrul unor proceduri judiciare paralele. Autoritățile moldovenești s-au bazat pe presupusa plecare a doamnei M. de pe teritoriul Republicii Moldova pe 27 noiembrie 2017 și nu au întreprins nicio măsură suplimentară. Totuși, s-a stabilit ulterior că copilul se afla pe teritoriul țării în mod continuu din septembrie 2017. Guvernul nu a furnizat nicio dovadă că autoritățile au încercat să găsească copilul după ce au primit cererea de la omologul său italian, în afară de câteva vizite și apeluri telefonice din partea funcționarilor autorității pentru protecția copilului, sau că nu au putut să ia nicio măsură eficientă din cauza locației copilului într-o regiune în afara controlului lor efectiv.

În plus, examinând motivele pentru care instanțele naționale au considerat că Convenția de la Haga nu era aplicabilă dat fiind lipsa răpirii ilegale a copilului (a se vedea articolul 3 a) din Convenția de la Haga), Curtea a reținut că copilul s-a născut în Italia, a trăit și a frecventat o creșă acolo înainte de mutarea sa, în 2017, în Republica Moldova. Înainte de mutare, reclamantul și doamna M. au exercitat custodia comună și o procedură pentru a acorda custodia exclusivă unuia dintre părinți era în curs de desfășurare. În urma acestor proceduri, reclamantului i s-a acordat custodia exclusivă.

Instanțele naționale nu au stabilit că înainte de mutare țara de reședință obișnuită a copilului era Italia și s-au concentrat doar pe integrarea acestuia în Republica Moldova după mutare. Aceasta nu coincide cu scopul Convenției de la Haga, care este în primul rând de a proteja interesul superior al copilului prin restabilirea stării de fapt și asigurând înapoiere imediată a copilului în țara sa de reședință obișnuită în caz de răpire ilegală. Instanțele naționale nu au acordat nicio importanță faptului că copilul a fost scos din Italia fără consimțământul reclamantului, statuând doar faptul că copilul a traversat în mod legal frontiera, cu documente de călătorie și în punctele autorizate de trecere. Așadar, reiese că dispozițiile legii aplicabile în speță au fost interpretate și aplicate în așa fel încât să fie neînsemnată lipsa consimțământului reclamantului la plecarea copilului în Republica Moldova și subsecvent șederea acestuia acolo.

Constatarea conform căreia reședința obișnuită fusese în Italia și existența custodiei comune la acel moment – și custodia exclusivă a reclamantului pe parcursul procesului – în mod normal ar fi fost suficiente pentru a ajunge la concluzia că Convenția de la Haga era aplicabilă și că deplasarea copilului din Italia fără consimțământul reclamantului a fost ilegală în sensul Convenției respective. Acest fapt ar fi declanșat apoi obligația de a returna copilul în Italia în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga, cu excepția cazului în care era îndeplinită una dintre excepțiile prevăzute de articolul 13 din Convenție. O astfel de evaluare nu a fost făcută de către instanțele naţionale, în măsura în care s-a constatat că nu este aplicabilă Convenția de la Haga în cauză.

La fel de important este faptul că, Curtea nu a identificat nicio menţiune în deciziile instanțelor naționale că interesul superior al copilului a fost evaluat în modul corespunzător, determinat și luat în considerare la analiza situației familiei, așa cum cere articolul 8 din Convenție. Dimpotrivă, potrivit corespondenței autorității pentru protecția copilului, acestea nu a avut posibilitatea de a face o evaluare, deoarece mama a împiedicat contactul acestora cu copilul. Spre deosebire de instanțele italiene, care s-au bazat pe rapoarte ale experților, aprecierea instanțelor moldovenești că separarea copilului de mamă a depășit impactul negativ al separării copilului de tatăl său, nu pare să se fi bazat pe vreun raport a unui expert. În timp ce instanțele s-au referit la dreptul reclamantului de a-şi vizita copilul, ele nu au analizat niciodată modul în care reclamantul ar fi putut exercita acest drept atunci când doamna M. ascundea copilul.

În plus, Curtea a reținut că acţiunea în instanţă privind returnarea copilului a fost inițiată de reclamant după ce autoritățile moldovenești nu au întreprins nicio măsură timp de peste cinci luni de când cererea de returnare a fost emisă de autoritățile italiene (comparați cu Crețoi c. Republicii Moldova [Comitetul], nr.49960/19, § 10, 14 decembrie 2021, unde Ministerul a inițiat procedurile în vederea returnării copilului). Instanțele naționale au pronunțat decizia definitivă după un an și jumătate. Chiar dacă termenul de șase săptămâni prevăzut la articolul 11 alineatul (2) din Convenția de la Haga – care se aplică atât procedurilor în primă instanță, cât și căilor de contestare – nu este obligatoriu, Curtea a considerat că depășirea acestui termen cu mai mult de 69 de săptămâni nu poate fi considerată ca fiind în conformitate cu cerințele procedurale prevăzute de articolul 8 (comparați Adžić c. Croației , nr. 22643/14, § 93, 12 martie 2015). Acesta este în special cazul când procedurile în prima instanță s-au desfășurat într-un ritm lent: prima ședință de mediere a avut loc la șapte săptămâni de la inițierea cauzei, şedinţele ulterioare fiind stabilite la intervale de la patru până la șapte săptămâni, inclusiv din motive datorate concediului anual programat al judecătorului.

În consecință, Curtea a constatat că reclamantul a suferit o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea vieții sale de familie, în măsura în care procesul decizional în conformitate cu dreptul naţional nu a îndeplinit cerințele procedurale inerente articolului 8 din Convenție.

La final, Curtea a subliniat că nu există niciun temei pentru ca prezenta hotărâre ca atare să fie interpretată în sensul că impune statului pârât să returneze copilul în Italia (a se vedea, mutatis mutandis, Adžić c. Croației (nr. 2) , nr. 19601/ 16, § 96, 2 mai 2019, și cauzele citate în aceasta). După o separare de cinci ani, copilul și reclamantul ar avea nevoie de asistență pentru restabilirea relației lor și ar fi în interesul superior al copilului ca autoritățile să ia în considerare măsurile tranzitorii și pregătitoare înainte de a face orice schimbare în situația copilului (a se vedea, mutatis mutandis, TA și alții c. Republicii Moldova, nr.25450/20, § 62, 30 noiembrie 2021, și cauzele citate în aceasta).

Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 4000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Viotto v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă