Bocșa v. Republica Moldova – nr. 6147/18

Hotărârea din 4.4.2023 [Secția a II-a]

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții private

Eşecul autorităţilor de a-i asigura dreptul de întrevedere cu copii săi, deşi avea o hotărâre judecătorească definitivă care stabilea un program de vizite – încălcare

Pe 19 ianuarie 2018, reclamantul, domnul Vitalie Bocșa, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 8 din Convenție, dată fiind neexecutarea unei hotărâri judecătorești prin care a fost aprobat graficul de întrevederi al reclamantului cu copiii săi.

În fapt:

În 2010, soția reclamantului, G., s-a adresat cu o cerere de chemare în judecată împotriva reclamantului solicitând desfacerea căsătoriei și stabilirea domiciliului celor doi copii minori cu ea. În 2013, instanța de judecată a desfăcut căsătoria și a acordat custodia copiilor soției reclamantului.

Pe 15 decembrie 2011, Direcția municipală pentru protecția drepturilor copilului (autoritate pentru protecția drepturilor copilului) a aprobat un grafic de întrevederi, care în 2012 și 2013 a fost revizuit la solicitarea reclamantului. Ulterior G. a contestat în instanță ultimele modificări ale graficului de întrevederi, respectiv pe 5 iunie 2014, Judecătoria Botanica mun. Chișinău a confirmat tranzacţia de împăcare încheiată între părţi cu privire la un nou grafic de întrevederi.

În perioada 2016 - 2017, reclamantul a depus mai multe plângeri cu privire la neexecutarea graficului de întrevederi, inclusiv la organele de poliție, procuratură și autoritatea pentru protecția drepturilor copilului. Drept răspuns, organele de poliție l-au informat că întrevederile nu au fost posibile din diferite motive, fie din cauza sănătăţii copiilor, fie din motiv că copiii au refuzat să-l vadă pe reclamant și că a fost solicitată intervenția autorității pentru protecția drepturilor copilului. În ceea ce privește neexecutarea graficului de întrevederi, organele de poliție i-au sugerat reclamantului să se adreseze unui executor judecătoresc.

Pe 10 noiembrie 2016, procurorul a respins acuzațiile reclamantului cu privire la maltratarea copiilor de către G. și partenerul acesteia.

Pe 14 martie 2017, autoritatea pentru protecția drepturilor copilului l-a informat pe reclamant că nu are competența de a supraveghea respectarea de către părinți a dreptului copilului de a comunica cu părintele care nu are custodia acestora și a redirecționat reclamantul către executorul judecătoresc.

La solicitarea reclamantului, pe 30 mai 2016, executorul judecătoresc a inițiat procedura de executare. În perioada 2016-2017, executorul judecătoresc a întocmit cel puțin opt procese-verbale referitoare fie la absența lui G. de la domiciliu la orele stabilite pentru întrevederi, fie cu privire la imposibilitatea reclamantului de a lua copiii din cauza unor motive de sănătate ale acestora sau a refuzului de a se întâlni cu tatăl lor. Prin procesele-verbale din 18 noiembrie și 2 decembrie 2016 s-a constatat că G. nu s-a opus ca reclamantul să ia copiii, în cazul în care aceștia ar fi fost de acord cu acest lucru.

Pe 21 noiembrie 2016 și, respectiv, pe 23 martie 2017, Curtea de Apel Chișinău a admis demersurile executorului judecătoresc privind aducerea forţată a lui G. în fața executorului judecătoresc și de a-i interzice ieșirile în afara țării. Pe 25 mai 2017, executorul judecătoresc a solicitat inițierea unui proces contravențional în privința lui G. pentru neexecutarea hotărârii definitive din 2014.

Pe 27 iunie 2017, Curtea de Apel Chișinău a admis contestația înaintată de G. împotriva încheierii executorului judecătoresc din 30 mai 2016 de inițiere a procedurii de executare silită. Instanța de judecată a statuat că tranzacția aprobată de către instanță pe 5 iunie 2014 se referea la posibilitatea reclamantului „de a lua” copiii de la domiciliul mamei, dar nu conținea nicio obligație pentru G. de a „da” copiii reclamantului. Din acest motiv, instanța a constatat că hotărârea judecătorească din 5 iunie 2014 nu putea fi pusă în executare.

Pe 6 noiembrie 2017, executorul judecătoresc a încetat procedura de executare, constatând imposibilitatea executării documentului executoriu.

Între timp, pe 7 iulie 2017, G. a depus o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea graficului de întrevederi, argumentând că reclamantul nu a respectat condițiile graficului de întrevederi stabilit pe 5 iunie 2014, că din septembrie 2016 copiii au refuzat să-și vadă tatăl din cauza comportamentului său agresiv, şi că având în vedere că copiii împliniseră zece ani în decembrie 2016, opiniile acestora urmau a fi luate în considerare. Printr-o decizie definitivă din 17 noiembrie 2021, cererile lui G. au fost respinse, din motive de procedură.

În cauza dată, Guvernul a prezentat în fața Curții un raport de expertiză medico-legală din 2011 care a evaluat leziunile presupus a fi cauzate lui G. de către reclamant și două rapoarte de evaluare psihologică din 2011 și respectiv 2012 conform cărora copiii reclamantului au fost afectați negativ de scenele de violență domestică la care au fost martori. De asemenea, Guvernul a prezentat rapoarte privind evaluarea psihologică efectuate în octombrie 2016, conform cărora copiii și-au exprimat dorința de a înceta contactul cu reclamantul, inclusiv din motiv că acesta era agresiv.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Principiile relevante cu privire la obligația pozitivă a statului în baza articolului 8 din Convenție, în cazurile privind executarea drepturilor de contact, au fost rezumate în cauzele K.B. și alții v. Croația (nr. 36216/13, §§ 142-44, 14 martie 2017) și Pisică v. Republica Moldova (nr. 23641/17, §§ 63-66, 29 octombrie 2019). În concluzie, articolul 8 cere ca autoritățile naționale să asigure un echilibru just între interesele copilului și cele ale părinților și ca, în cadrul acestui proces, să se acorde o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura și gravitatea lor, pot prevala pe cele ale părinților. În special, un părinte nu poate avea dreptul, în baza articolului 8, să ia măsuri care ar dăuna sănătății și dezvoltării copilului (Sommerfeld v. Germania [MC], nr. 31871/96, § 64, CEDO 2003-VIII (extrase) și Širvinskas v. Lituania, nr. 21243/17, § 95, 23 iulie 2019). Obligația autorităților naționale de a întreprinde măsuri pentru a facilita după divorț o reuniune cu copiii săi a părintelui care nu deţine custodia nu este absolută. Important este de a stabili dacă autoritățile naționale au întreprins toate măsurile necesare pentru a facilita contactul, măsuri care pot să li se solicite în mod rezonabil, în circumstanțele specifice ale fiecărui caz (Krasicki v. Polonia, nr. 17254/11, §§ 86-87, 15 aprilie 2014).

Fără a se substitui autorităților naționale, care au fost în contact direct cu persoanele vizate, Curtea a analizat, în lumina Convenției, deciziile luate de către acestea în exercitarea marjei lor de apreciere. Aceasta a impus Curții să analizeze faptul dacă, luând în considerare cauza în ansamblu și ținând cont de importanța crucială a interesului superior al copilului, au fost relevante și suficiente motivele invocate pentru a justifica măsura întreprinsă (Sommerfeld, § 62; și Krasicki, § 84).

Astfel, Curtea a reținut că drepturile la întrevederi ale reclamantului au fost prevăzute în hotărârea din 5 iunie 2014, care, oficial, este în vigoare până în prezent, nefiind înlocuită printr-o altă hotărâre care să vizeze drepturile la întrevederi luată fie de către autoritatea pentru protecția copilului, fie de către altă autoritate sau instanță. Nu se contestă faptul că reclamantul a avut dificultăți în executarea acestor drepturi încă până în aprilie 2016 și că, după hotărârea Curții de Apel Chișinău din 27 iunie 2017, care s-a pronunțat cu privire la imposibilitatea executării hotărârii din 2014, drepturile sale la întrevederi au fost practic anulate.

Curtea a reținut că singurul motiv invocat de către autoritățile naționale pentru această anulare a fost de fapt imposibilitatea executării hotărârii din 2014 ca urmare a formulării neclare a obligațiilor. Curtea a considerat că aceasta este o abordare mai degrabă formalistă care neglijează principala problemă pusă în joc – lipsa cooperării dintre părinții separați, care impune autorităților obligația de a lua măsuri pentru concilierea intereselor conflictuale ale părților, ținând cont de elementul primordial interesele copilului (Suur v. Estonia, nr. 41736/18, § 76, 20 octombrie 2020).

Pentru a stabili dacă autoritățile au întreprins toate măsurile necesare pentru a facilita întrevederile, așa cum li se poate cere în mod rezonabil, Curtea a reținut că reclamantul și organele de poliție au solicitat implicarea autorității pentru protecția drepturilor copilului, însă Guvernul nu a informat Curtea despre acțiunile întreprinse de către această autoritate ca răspuns la solicitările reclamantului. Nu pare să fi existat nicio încercare de a asigura o mediere pentru părinți sau de a asigura contactul dintre reclamant și copiii săi în prezența și cu sprijinul specialiștilor în protecția drepturilor copilului. Curtea a considerat că este deosebit de surprinzător faptul că autoritatea pentru protecția drepturilor copilului, prin scrisoarea din 14 martie 2017, a declinat în totalitate responsabilitatea și implicarea sa în cazul reclamantului.

În fața Curții, Guvernul a invocat alte motive pentru anularea de fapt a drepturilor la întrevederi ale reclamantului: reticența puternică a copiilor și presupusa conduită violentă a reclamantului față de copii. Curtea a reținut că aceste motive sunt pertinente, dar au fost înaintate la nivel național pentru prima dată în iulie 2017, atunci când G. a contestat graficul de întrevederi și nu au fost niciodată examinate în fond.

În afară de rapoartele privind examinarea psihologică care susțineau că copiii au fost deja afectați negativ de comportamentul tatălui lor cu doi-trei ani mai devreme, nu a existat nimic în dosarul cauzei care să indice asupra faptului că copiii au fost reticenți de a-și întâlni tatăl, în 2014, atunci când a fost convenit între părinți graficul întrevederilor, până la etapa procedurii de executare silită în 2016.

Cu toate acestea, chiar și atunci când o astfel de reticență a apărut în cele din urmă, nu pare că acest element a fost reţinut de către autorități pentru a justifica neexecutarea hotărârii din 5 iunie 2014. În special, atunci când instanțele au concluzionat în 2017 că graficul de întrevederi nu putea fi executat, acestea s-au bazat pe formularea acordului dintre părinți, dar nu pe presupusul pericol pe care l-ar fi reprezentat reclamantul pentru copiii săi.

Guvernul nu a informat Curtea despre nicio investigație sau evaluare oficială a cauzelor reticenței copiilor, în cadrul căreia ar fi putut fi analizate și afirmaţiile făcute de către copii psihologilor cu privire la comportamentul violent al reclamantului față de aceștia. În cazul în care autoritățile naționale au considerat, așa cum a pretins Guvernul, că contactul copiilor cu reclamantul era contrar interesului lor superior, Guvernul nu a informat Curtea cu privire la niciun proces decizional, cu sau fără participarea reclamantului, care ar fi evaluat amenințarea pe care o prezenta reclamantul și care ar fi stabilit dacă era în interesul superior al copiilor să le restricționeze parțial sau complet contactul cu tatăl lor.

Gravitatea acuzațiilor cu privire la comportamentul violent al reclamantului față de copii vine în contradicție cu pasivitatea autorității pentru protecția drepturilor copilului. Mai mult, Curtea a luat în considerare declarațiile inițiale ale mamei conform cărora aceasta nu s-ar fi opus contactului dacă însăși copiii ar fi fost de acord cu aceasta, precum și încercarea ei de a anula dreptul la întrevedere a reclamantului un an mai târziu. Curtea nu a fost în măsură să aprecieze autenticitatea acuzațiilor formulate sau să clarifice discrepanțele dintre ele. Cu toate acestea, Curtea a constatat că gravitatea și implicarea lor pentru interesul superior al copiilor, pe de o parte, precum și drepturile la întrevederi ale reclamantului, pe de altă parte, au necesitat ca aceștia să fie implicați într-un proces privind stabilirea graficului de întrevederi cu părinții, care ar fi trebuit să fie echitabil și care ar fi trebuit să-l implice pe reclamant într-o măsură suficientă pentru a-i oferi protecția necesară intereselor sale (Širvinskas, § 96; și Krasicki, § 86). Curtea a considerat surprinzător faptul că toate aceste elemente nu au fost luate în considerare la nivel național, de către autoritățile de protecție a drepturilor copilului și de către instanțe.

Din acest motiv, Curtea a concluzionat că prin anularea drepturilor la întrevederi ale reclamantului, în special, în lipsa unui proces echitabil, autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenție.

În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Bocșa v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă