OUȘ v. Republica Moldova – nr. 1836/16

Hotărârea din 17.01.2023 [Secţia a II-a]

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Admiterea de către instanțele de judecată naţionale a unei acțiuni prescrise – încălcare

La data de 28 decembrie 2015, reclamanta, dna Svetlana Ouș, a invocat în fața Curții încălcarea art. 6 din Convenție şi respectiv a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, întrucât instanțele naționale au admis o acțiune prescrisă, în care reclamanta era pârâtă, drept urmare aceasta a fost lipsită de bunurile sale.

În fapt:

În anul 2002, tatăl reclamantei i-a lăsat moștenire casa printr-un testament semnat în prezenţa unui notar public. După decesul acestuia, reclamanta a acceptat moștenirea, și-a înregistrat dreptul de proprietate asupra casei și, ulterior, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului aferent. Timp de aproximativ zece ani a locuit în casa moștenită, plătind toate facturile și impozitele aferente locuinței și terenului, până în 2012, când mama și fratele ei au înaintat o acțiune în instanţă pentru a contesta titlul de proprietate și valabilitatea testamentului, susținând că au aflat despre testament abia în 2012.

La 3 decembrie 2013, Judecătoria Botanica a respins acțiunea ca fiind prescrisă, constatând că termenul general de prescripție pentru astfel de acțiuni este de trei ani și că reclamanții ar fi trebuit să manifeste interes și să afle despre titlul de proprietate al reclamantei asupra casei în litigiu și despre testament în acest termen, fie de la Cadastru, fie din facturile care veneau pe numele reclamantei din anul 2002.

Pe 18 februarie 2015, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul reclamanților împotriva hotărârii primei instanţe și a casat-o, considerând că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2012, când reclamanții au aflat despre testament. Reclamanta a contestat decizia de mai sus cu recurs.

La 1 iulie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantei și a menținut decizia Curții de Apel din 18 februarie 2015.

Prin urmare, reclamanta și-a pierdut titlul de proprietate asupra casei în litigiu. În procedurile ulterioare, s-a constatat că reclamanta și mama ei au moștenit casa în comun, fiind anulată tranzacția de achiziție a terenului aferent de la municipalitate. În 2021, mama reclamantei a decedat şi a fost inițiată procedura de succesiune.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție:

Principiile generale privind securitatea raporturilor juridice în procedurile civile au fost rezumate în cauza Baroul Partner-A v. Moldova (nr. 39815/07, §§ 36-37, 16 iulie 2009).

Guvernul a susținut faptul că acțiunea reclamanților care fusese admisă de instanțele naționale nu era prescrisă, deoarece reclamanții au aflat despre testament abia în 2012.

Curtea a reținut că, potrivit articolului 74 din Codul Civil, în vigoare la data evenimentelor, termenul general de prescripție pentru înaintarea acțiunii în instanţă era de trei ani de la data survenirii dreptului la acțiune. În baza articolului 79 din același Cod, dreptul la acţiune se naşte din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept (a se vedea Baroul Partner-A v. Moldova, citată supra, § 28).

Curtea a notat că, atât instanțele naționale, cât și Guvernul au subliniat data la care reclamanții ar fi aflat despre actele contestate, dar, spre deosebire de prima instanță, nu au făcut referire la data la care reclamanții ar fi trebuit să cunoască despre presupusa încălcare a drepturilor lor. În special, în cadrul procedurilor naţionale, reclamanții au susținut că numele reclamantei de pe facturile primite i-a determinat să afle mai multe despre statutul juridic al casei în litigiu în 2012. În același timp, părțile nu au contestat faptul că numele reclamantei a apărut pe facturi încă din 2002 și nu au fost oferite explicații de ce același fapt a declanșat acțiunea reclamanților abia zece ani mai târziu. Acest fapt era pertinent pentru aprecierea dacă acțiunea reclamanților a fost prescrisă și a fost adus la cunoștința instanțelor naţionale. Totuşi, Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție nu au luat în considerare acest lucru. Mai mult, instanțele nu au dat apreciere omisiunii reclamanților de a acționa cu diligență după decesul testatorului în anul 2002, prin inacțiunea în vederea deschiderii procedurii de moștenire sau a clarificării situației casei în litigiu.

Prin urmare, Curtea nu a putut distinge legătura între faptele constatate (inacțiunea reclamanților timp de zece ani) și concluziile instanțelor naţionale cu privire la data la care a început să curgă termenul de prescripție. Din acest motiv, Curtea a constatat că hotărârea Curții de Apel Chișinău a echivalat cu o denegare a justiției în cazul reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Anđelković v. Serbia, nr. 1401/08, § 27, 9 aprilie 2013), iar procedura în fața Curții Supreme de Justiție nu a remediat deficiențele din hotărârea instanţei de apel.

Astfel, Curtea a concluzionat că instanțele naţionale fie au omis să examineze faptele referitoare la data la care reclamanții ar fi trebuit să cunoască despre pretinsa încălcare a drepturilor lor, fie au ajuns la concluzii arbitrare cu privire la expirarea termenului general de prescripție. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, astfel cum este garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (a se compara Baroul Partner-A v. Moldova, citată supra, § 41).

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției:

Curtea a considerat că reclamanta a deținut un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea deja constatase că, prin admiterea acțiunii reclamanților după expirarea termenului general de prescripţie și în lipsa motivelor imperioase, s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În aceste circumstanţe, Curtea nu a putut decât să concluzioneze că admiterea acțiunii reclamanților a constituit o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantei, iar reclamanta a fost obligată să suporte o povară excesivă (comparați cu Ipteh SA și alții v. Moldova, nr.35367/08, § 38, 24 noiembrie 2009). Instanțele naționale nu au prezentat nicio justificare pentru asemenea imixtiune.

Rezultă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 2000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Cu referire la pretențiile reclamantei în vederea acordării prejudiciului material, Curtea a rezervat acest capăt de plângere pentru o procedură ulterioară.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea OUȘ v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă