Golovchenko v. Republica Moldova – nr. 66418/14

Hotărârea din 21.03.2023 [Secţia a II-a]

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri penale

Articolul 6 § 1

Proces echitabil

Articolul 6-3-d

Audierea martorilor

Modul în care instanțele naționale au examinat argumentele reclamantului cu privire la pretinsa provocare, precum și omisiunea de a audia martorul principal al acuzării – încălcare

La data de 26 septembrie 2014, reclamantul, dl Alexei Golovchenko, născut în 1967 și domiciliat la Moscova, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 6 § 1 și 6 § 3 (d) din Convenție, pretinzând că a fost provocat de către organele de drept să săvârșească infracțiunea, precum și omisiunea instanțelor de a audia martorul principal al acuzării.

În fapt:

Reclamantul a publicat un anunț într-un ziar din Republica Moldova, prin care oferea asistență în obținerea vizelor Schengen, contra cost. Când C. l-a contactat și i-a solicitat organizarea plecării sale, reclamantul l-a ajutat să obțină viză, însă a fost ulterior arestat. C. a declarat poliției că i-a spus reclamantului intenția sa reală de a merge în Italia, așa cum este confirmat și de stenograma interceptărilor telefonice.

Instanțele judecătoreşti au recunoscut vinovăţia reclamantului în comiterea infracţiunii de „organizare a migrației ilegale”, respingând argumentele invocate cu privire la provocare, întruct acesta nu a prezentat careva probe în acest sens. Ori, reclamantul publicase anunțul în ziar înainte de a interveni C., ceea ce excludea provocarea din partea lui C.

Instanțele naționale nu au audiat martorul C., deoarece nu a fost posibilă asigurarea prezenței acestuia, întrucât el părăsise țara, iar adresa nu era cunoscută. Astfel, declarațiile pe care C. le-a făcut în cadrul urmăririi penale, au fost date citirii în timpul judecării cauzei.

În opinia reclamantului, instanțele naționale nu au investigat în mod corespunzător declarațiile verosimile ale acestuia, conform cărora C. ar fi fost un „agent provocator”.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție:

Principiile generale privind provocarea de către colaboratorii de poliţie au fost rezumate în Ramanauskas v. Lituania ([MC], nr. 74420/01, §§ 49-61, CEDO 2008; și Akbay și alții v. Germania, nr. 40495/15 și 2 altele, §§ 111-124, 15 octombrie 2020).

Pentru a verifica dacă reclamantul a fost instigat la comiterea unei infracţiuni (testul de fond privind instigarea), Curtea a încercat, în prima fază, să stabilească dacă infracțiunea s-ar fi comis fără intervenția autorităților. În ceea ce privește întrebarea dacă C. era de fapt un agent sub acoperire, instanțele naționale, deși au constatat că reclamantul nu a reușit să probeze faptul că C. era un agent sub acoperire, nu au acordat o atenție deosebită argumentelor prezentate de acesta, cum ar fi: faptul că C. a fost pe tot parcursul perioadei relevante (septembrie 2009 – iulie 2010) supus urmăririi penale și, astfel, se afla în contact cu organul de urmărire penală; că drept măsură preventivă, din 2009, C. se angajase să nu părăsească țara, adică în ianuarie 2010, când l-a sunat pe reclamant pentru a obține o viză, știa că nu o poate folosi pentru a părăsi țara și, prin urmare, nu avea niciun motiv real să contacteze reclamantul (comparați și Sandu v. Republica Moldova, nr. 16463/08, §§ 32-39, 11 februarie 2014); că, deşi exista o plângere cu privire la falsificarea documentelor oficiale de către C., pe acel caz nu fusese începută urmărirea penală în privința lui și, în schimb, i s-a restituit pașaportul și i s-a permis să părăsească țara.

De fapt, răspunzând la argumentul privind provocarea la comiterea infracțiunii, instanțele de judecată erau dispuse să presupună că C. era un agent sub acoperire, dar au considerat că publicarea anunțului în ziar de către reclamant dovedea intenția sa de a comite infracțiunea înainte de implicarea lui C. și că, prin urmare, acesta nu fusese incitat să comită o infracţiune care altfel nu ar fi fost comisă. Curtea a reţinut că, anterior reținerii sale, reclamantul nu fusese cunoscut autorităților pentru vreo activitate infracțională. Instanțele naționale au respins argumentul reclamantului, potrivit căruia acesta a oferit servicii legale, remarcând că acesta cunoștea intenția lui C. de a ajunge efectiv în Italia și nu în Polonia, ceea ce a făcut ca solicitarea de viză adresată autorităților poloneze, să fie ilegală. Cu toate acestea, serviciile reclamantului, așa cum au fost descrise în anunțul său din ziar, nu erau ilegale ca atare, însă, au devenit ilegale numai după implicarea lui C., atunci când acesta i-a comunicat reclamantului despre intențiile sale reale. Instanțele nu au reținut careva probe ce ar confirma incontestabilcă reclamantul ar fi comis infracțiunea, dacă C. nu l-ar fi abordat cu intenția de a ajunge în Italia prin obținerea unei vize poloneze, sub un pretext fals.

Având în vedere că instanțele naționale nu au examinat dacă C. a fost de fapt un agent sub acoperire, Curtea nu a fost în măsură să concluzioneze că a existat o instigare din partea organului de poliție. Cu toate acestea, deși au fost prezentate dovezi și argumente importante privind presupusa provocare a reclamantului la comiterea infracțiunii, instanțele naționale nu au întreprins măsurile necesare pentru a determina circumstanțele acestei argumentări de instigare (procedura privind testul cu privire la instigarea (provocarea), a se compara Sandu, citată supra, § 38, și Khudobin v. Rusia, nr. 59696/00, § 137, CEDO 2006-XII).

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 3 (d) din Convenție:

În ceea ce privește conformitatea procesului cu exigențele art. 6 §§ 1 și 3 (d), reclamantul a menționat că C. nu a fost audiat în instanță și a refuzat să răspundă la toate întrebările pe care apărarea i le-a adresat pe parcursul urmăririi penale. Guvernul a susținut că instanțele naționale au dispus aducerea silită a lui C. și că reclamantul fusese condamnat inclusiv în baza altor probe, în special pe baza înregistrarării unei conversații telefonice dintre el și C.

Principiile generale pentru a determina dacă dreptul inculpatului de a fi audiați martorii acuzării, în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 litera (d) a fost respectat, în cazul lipsei unui martor al acuzării, au fost statuate în cauza Schatschaschwili v. Germania ([MC]), nr. 9154/10, §§ 100-131, CEDO 2015).

Pentru a evalua conformitatea procedurilor cu art. 6 §§ 1 și 3 (d) din Convenție, în care declarațiile făcute de un martor care nu a fost prezent și audiat la proces au fost folosite ca probe, Curtea trebuie să examineze:

(i) dacă a existat un motiv întemeiat pentru neprezentarea martorului și, în consecință, posibilitatea admiterii ca probe a declarațiilor martorului absent;

(ii) dacă depoziția martorului absent a constituit temeiul decisiv pentru condamnarea inculpatului; și

(iii) dacă există elemente care pot să compenseze, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contrabalansa dificultățile provocate apărării ca urmare a admiterii unei asemenea probe și pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. 

Curtea a constatat, în primul rând, că nu a existat un motiv întemeiat pentru neprezentarea lui C. Nu existau dovezi că instanțele naționale au căutat martorul în mod activ, inclusiv pe plan internațional, cu ajutorul autorităților naționale, (Schatschaschwili v. Germania nr. 9154/10, § 121), care i-au permis lui C. să părăsească țara fără a prezenta adresa sa de domiciliu din străinătate.

În al doilea rând, declarațiile făcute de C. la etapa urmăririi penale au fost considerate ca fiind decisive la condamnarea reclamantului. Așadar, C. a fost singurul martor direct al infracțiunii și persoana care a înregistrat convorbirea telefonică folosită ulterior ca probă împotriva reclamantului.

În timp ce instanțele au făcut trimitere la alte probe, acestea constau în principal în măsuri procedurale întreprinse de autoritățile statului, cu excepția înregistrării unei conversații telefonice între C. și reclamant.În lipsa autorului înregistrării (C.), apărarea nu a avut nicio posibilitate efectivă de a contesta momentul și autenticitatea acestei probe, împrejurările în care a avut loc înregistrarea respectivă și alte elemente care ar fi putut submina în fața instanțelor valoarea acestor probe.

În al treilea rând, nu au existat suficienți factori de contrabalansare pentru a compensa dezavantajele în care a plasată apărarea ca urmare a admiterii probei decisive a martorului absent.

În special, nu s-a luat în considerare faptul, susținut în mod expres de apărare, că C. a refuzat să răspundă la orice întrebări pe care reclamantul și avocatul său i le-au adresat în cadrul urmăririi penale. Prin urmare, apărarea a fost lipsită de posibilitatea de a verifica declarațiile lui C. la orice etapă și nu s-a luat nicio măsură pentru a compensa lipsa posibilității de a audia direct acel martor la proces.

Prin urmare, lipsa posibilităţii ca reclamantul să adreseze întrebări martorului, personal sau prin intermediul avocatului, în oricare fază a procedurii, a făcut ca procesul în ansamblu să fie unul inechitabil (a se vedea cauza Schatschaschwili, citată anterior, § 164).

În consecință, Curtea a conchis că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 și 6 § 3 (d) din Convenție, având în vedere modul în care instanțele naționale au examinat argumentele reclamantului cu privire la provocarea sa, precum și din cauza omisiunii de a audia martorul C.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 6 § 1 și 6 § 3 (d) din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 4700 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Golovchenko v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă