Machina v. Republica Moldova – nr. 69086/14

Hotărârea din 17.01.2023 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant

Anchetă efectivă (aspect procedural)

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

Eșecul autorităților de a acorda asistența medicală necesară în timpul detenției – încălcare

Pe 23 octombrie 2014, reclamanta, doamna Tatiana Machina, a invocat în faţa Curţii încălcarea art. 3 din Convenţie, dată fiind lipsa asistenței medicale necesară în detenție reclamantei, care suferea de dizabilitate locomotorie gravă, precum și infectarea ei cu virusul hepatitei C (în continuare „VHC”) în timp ce se afla în detenție. De asemenea, ea s-a plâns de lipsa unui remediu efectiv în privința plângerilor sale, contrar art. 13 din Convenție.

În fapt:

Reclamanta s-a aflat în detenție în perioada 14 februarie 2011 – 7 iulie 2016. Ea a executat cea mai mare parte a pedepsei în Penitenciarul nr. 13 – Chișinău, fiind internată de mai multe ori în Penitenciarul nr. 16 (cu statut de spital penitenciar), pentru îngrijire spitalicească.

A. Asistență medicală în detenție

Reclamanta a invocat că, la sosirea ei în penitenciar nu a fost testată pentru nicio boală transmisibilă, cum ar fi virusul imunodeficienței umane (HIV) sau VHC, deși în fișa medială era indicat despre consumul de droguri în trecut.

Pe 15 februarie 2012, în urma unei analize de sânge, efectuată la solicitarea reclamantei, s-a constatat că aceasta era infectată cu VHC.

Potrivit fișei medicale din penitenciar, reclamanta fusese diagnosticată în repetate rânduri cu infecții respiratorii, dermatită și otită, fiindu-i prescrise antibiotice, analgezice și alte medicamente. De asemenea, reclamanta a beneficiat în mod regulat de terapie de substituție a drogurilor. Ea a fost consultată de mai multe ori în legătură cu durerile de picioare și spate legate de paraplegia de care suferea. Cu diferite ocazii i-au fost prescrise tratamente antiinflamatorii și analgezice. În 2013, ea a fost examinată de un ortoped, care a recomandat examinări suplimentare și o intervenție chirurgicală la picioare.

Reclamanta a beneficiat de servicii stomatologice de cel puțin șase ori şi a susținut că a contractat VHC la consultația din data de 13 mai 2011.

Referitor la diagnosticul său cu VHC, reclamanta a fost examinată de două ori de către medicul penitenciarului (terapeut), în februarie și august 2012, fiindu-i prescrise o dietă specială, hepatoprotectoare și antispastice. Nu există însemnări cu privire la administrarea acestor medicamente sau ale unor analize de sânge pentru a stabili încărcătura virală VHC a reclamantei.

De asemenea, reclamanta a beneficiat de tratament în regim de spitalizare de patru ori, îndeosebi pentru paraplegia sa (tratament antiinflamator). Nu există nicio înscriere medicală cu privire la acordarea asistenței medicale în regim de spitalizare în legătură cu VHC.

B. Plângeri formulate de reclamantă

Reclamanta s-a plâns la diferite autorități, de mai multe ori, inclusiv la 11 iulie 2014 Avocatului Poporului, că condițiile de detenție nu erau adaptate în mod adecvat dizabilității sale fizice precum și că nu a primit îngrijiri medicale adecvate pentru starea ei de sănătate.

Pe 11 septembrie 2011, reclamanta a depus o plângere la Consiliul Egalității privind condițiile de detenție și îngrijirea medicală inadecvată, care au dus la infectarea ei cu VHC și care, prin urmare, a constituit discriminare.

În mai 2012, reclamanta a depus plângere la Judecătoria Chișinău (sediul Centru) cu privire la condițiile în care își executa pedeapsa privativă de libertate, în special referindu-se la asistența medicală inadecvată acordată în închisoare și infectarea sa cu VHC în detenţie.

Pe 2 mai 2019, reclamanta a depus o plângere utilizând noul remediu compensatoriu privind condițiile de detenție. Invocând articolul 3 din Convenție, aceasta s-a plâns de condițiile inadecvate și de îngrijirile medicale pe care le-a primit în timpul detenției în Penitenciarul nr.13. Reclamanta s-a plâns că infectarea sa cu VHC era efectul neglijenței medicale și al condițiilor materiale inadecvate în detenție. Reclamanta a solicitat despăgubiri în conformitate cu jurisprudența Curții, fără a preciza o sumă. Cauza era pendinte în fața instanțelor naționale.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție:

Curtea a considerat că există, în esență, două elemente în plângerea reclamantei în temeiul articolului 3 din Convenție care necesită o examinare în fond: primul se referă la presupusa infectare cu VHC în închisoare, iar al doilea se referă la presupusa asistență medicală insuficientă în închisoare.

1. Referitor la pretinsa infectare cu VHC în detenție:

Curtea a notat că, în februarie 2012, reclamanta a fost diagnosticată de medicii penitenciarului ca suferind de VHC, după ce aceasta a solicitat efectuarea unui test screening din cauza durerilor de ficat și a zvonurilor din închisoare precum că alți deținuți ar fi fost infectați. Cu un an mai devreme, când fusese încarcerată, nu a fost efectuată nicio analiză de sânge pentru a stabili dacă era purtătoare de virusul VHC și nu exista niciun indiciu că suferea de VHC la acel moment.

Curtea a reținut că, funcționarii penitenciarului sunt responsabili de asigurarea condițiilor adecvate de detenție, inclusiv asistență medicală corespunzătoare, mai mult, aceștia ar trebui să manifeste prudență în vederea prevenirii răspândirii bolilor transmisibile, în special, a tuberculozei, a hepatitei și a HIV/SIDA în mediul penitenciar.

Curtea consideră că ar fi de dorit ca, cu consimțământul lor, deținuții să poată beneficia, într-un termen rezonabil după ce începe regimul de detenţie, de un screening gratuit pentru hepatita sau HIV / SIDA. O întârziere nerezonabilă pentru depistarea VHC este incompatibilă cu obligația generală a statului pârât de a lua măsuri eficiente, menite să prevină transmiterea VHC și a altor boli contagioase în închisori.

În prezenta cauză, autoritățile naționale au considerat că acuzațiile reclamantei erau nefondate, deoarece nu existau informații că reclamanta fusese vreodată testată la VHC înainte de a fi încarcerată. Deși plângerile reclamantei au făcut referire la fapte concrete care ar fi putut fi investigate, autoritățile naționale nu au demarat nicio anchetă internă, disciplinară sau penală – pentru a evalua riscul de infectare în închisoare prin intermediul asistenței stomatologice. Curtea consideră frapant faptul că administrația penitenciarului nu a ținut o evidență a deținuților infectați cu VHC și nici nu a efectuat o simplă verificare pentru a investiga dacă alți deținuți care au beneficiat de servicii stomatologice în aceeași perioadă de timp au fost pozitivi pentru VHC.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a putut decât să concluzioneze că autoritățile naționale nu au făcut nicio încercare reală de a afla ce s-a întâmplat și că întârzierea efectuării unui control (la un an de la încarcerare) a subminat orice posibilitate de a evalua dacă reclamanta fusese infectată cu VHC după încarcerarea ei.

Astfel, Curtea a reținut că nu este în măsură să stabilească dacă contaminarea avut loc în închisoare și, prin urmare, a concluzionat că eșecul instituțiilor penitenciare de a efectua o investigație și un screening prompt a fost incompatibil cu obligația generală a statului de a întreprinde măsuri eficiente pentru prevenirea transmiterii VHC și a altor boli contagioase în penitenciare.

Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție, din cauza eșecului de a preveni transmiterea VHC în detenție.

2. Referitor la pretinsa asistență medicală insuficientă în închisoare:

În ceea ce privește VHC cronic, deoarece este o boală care atacă în primul rând ficatul și care, în timp, poate duce la ciroză hepatică, cancer la ficat și deces, era esențial ca starea de sănătate a reclamantei să fie evaluată în vederea asigurării ei cu un tratament adecvat. O astfel de evaluare putea fi făcută pe baza unei biopsii hepatice și a unor teste de sânge relevante pentru a determina genotipul viral și încărcătura virală.

Reclamanta fusese diagnosticată cu VHC cronic în fază inactivă, dar nu este clar cum a fost stabilit acest diagnostic, având în vedere că pe durata detenției ei nu fusese efectuată nicio evaluare a încărcăturii virale.

În acest sens, Curtea a considerat irelevantă afirmaţia Guvernului potrivit căreia reclamanta a primit tratament, întrucât, ca urmare a lipsei unor examinări medicale adecvate, nu fusese stabilit efectul exact al VHC asupra sănătății sale și, prin urmare, aceasta nu a putut primi îngrijiri medicale adecvate.

Curtea a notat că nu există nicio dovadă că reclamanta a fost vreodată examinată de un medic specialist sau că medicamentele pentru VHC prescrise ar fi fost vreodată administrate.

Prin urmare, Curtea a conchis că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza eșecului autorităților de a-i acorda reclamantei asistența medicală necesară în timpul detenției.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13 din Convenție:

Reclamanta a invocat că nu a existat un remediu efectiv pentru a contesta lipsa asistenței medicale în detenție și infectarea sa cu VHC în penitenciar.

Cu privire la plângerile reclamantei în temeiul articolului 3 coroborat cu articolul 13 din Convenție, Curtea a conchis că reclamanta nu a beneficiat de un remediu efectiv în ceea ce privește plângerile sale și că, prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 3 și 13 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei 9.800 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2.500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Machina v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă