La data de 29 aprilie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Salumaki vs. Finlanda (cererea nr.23605/09).

Subiectul cererii:

Reclamantul este Tiina Johanna Sulamaki, născută în 1978, ce locuieşte în Helsinki şi activează în calitate de jurnalist. Cazul se referă la condamnarea reclamantei pentru defăimare în urma publicării unui articol în instituţia în care activează, Ilta-Sanomar. Reclamanta este convinsă că a fost condamnată nejustificat pentru defăimare, fiind supusă să plătească o sumă pentru daune morale şi cheltuieli de judecată. Reclamanta se plânge că i-au fost încălcate drepturile stipulate în articolului 10 din Convenţie.

Circumstanţele cauzei:

La 8 iulie 2004,  revista finlandeză „Ilta-Sanomat” a publicat un articol, semnat de către reclamantă, ce se referea la desfăşurarea anchetei în cazul unei crime. Articolul face referire la persoana K.U, un om de afaceri finlandez bine-cunoscut în societate.  Titlul de pe prima pagină a ediţiei a avut următorul conţinut: "Omor cu cruzime în Vantaa: Omul executat a avut legături cu K.U?" însoţită cu o fotografie în care apare K.U,  cu un subtitlu mai mic, "persoana executată crud este un fost membru al grupului „gaşca motocicliştilor”.

În articol sunt prezentate informaţii cu privire la persoana reţinută şi detalii din anchetă care este în curs de desfăşurare. Jurnalistul citează şi declaraţiile ofiţerului de urmărire penală care a declarat că nu exclude posibilitatea unui omor la comandă. De asemenea, în articol este ilustrată o fotografie, aparent făcută din imediata apropiere de la locul crimei.

Lângă articolul propriu-zis a fost publicat un alt articol în care sunt prezentate informaţii separate cu privire la condamnare anterioară a persoanei K.U pentru infracţiuni economice, precum şi informaţii cu privire la realizările sale academice, având  titlu: "Cine?", textul fiind însoţit de o fotografie a persoanei K.U de la susţinerea publică a tezei sale de doctorat.

La aceeaşi dată, aceeaşi informaţie a fost publicată şi în alt ziar de seară „Iltalehti” în format de interviu, acordat de către K.U pentru publicaţia respectivă.

K.U a solicitat ca reclamanta şi redactorul-şef să fie pedepsiţi, cerând despăgubiri pentru daune morale şi cheltuielile de judecată.

La 11 aprilie 2006, procurorul a trimis o scrisoare adresată redactorului-şef al instituţiei unde reclamanta, în care  declara că,  prin articolul sus-menţionat, reclamanta şi el (HS) au prezentat informaţii despre K.U. într-un mod care a fost propice să creeze un mesaj de dispreţ din partea societăţii, astfel K.U fiind discreditat.

Reclamanta şi H.S. au contestat pretenţiile financiare ale persoanei K.U. Principalele lor argumente au fost următoarele: Acest articol nu conţine nici o informaţie falsă şi nici nu l-ar fi putut discredita pe  K.U sau să-i fi cauzat suferinţe din punct de vedere moral.

La 25 august 2006, Judecătoria din Helsinki (Käräjäoikeus, Tingsrätt) a emis o hotărâre, prin care a condamnat reclamanta şi H.S. pentru defăimare conform Capitolul 24, Articolul 9, paragraful 1, punctul 1, din Codul Penal. Reclamanta a fost condamnată la o amendă în suma de 30 zile din salariu minim pe economie (720 de euro EUR). De asemenea, reclamanta a fost obligată să plătească daune în valoare de 2.000 de euro pentru suferinţe morale şi 1.500 de euro  cheltuieli de judecată.

Reclamanta şi H.S. au depus recurs împotriva hotărârii instanţei de fond la Curtea de Apel Helsinki (hovioikeus , hovrätten), bazându-se în principal pe argumentele lor anterioare. De asemenea, au contestat interpretarea legii pe care a făcut-o instanţa ierarhic inferioară.

La 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel a menţinut hotărârea instanţei de fond. În motivarea hotărârii instanţei de apel, s-a reiterat faptul că furnizarea  informaţiilor false sau insinuări  despre o persoană într-o manieră care duce la provocarea pagubelor  morale şi dispreţ social nu se admite într-o societate democratică.

La 7 noiembrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie (Korkein oikeus, Högsta domstolen) a respins recurs.

 În faţa Curţii, reclamanta se plânge pe încălcarea articolului 10 din Convenţia pentru Drepturile Omului.

Poziţia Guvernului:

Guvernul respinge acuzaţiile reclamantei.

Totodată, Guvernul a declarat că este de acord cu faptul că condamnarea reclamantei şi obligaţia de a plăti daune şi cheltuieli de judecată au constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare.

De asemenea, Guvernul a susţinut că ingerinţa a fost "necesară într-o societate democratică" . Titlul şi textul articolului în cauză au avut indirect un subînţeles  ce face referire la persoana K.U, iar numele lui şi fotografia au avut un impact negativ în societate.

În ceea ce priveşte amenzile şi valoarea de despăgubirii impusă, Guvernul a susţinut că suma este semnificativ mai mică decât în alte 10 cazuri asemănătoare acestuia.

Raţionamentele Curţii:

Curtea este de acord cu faptul că condamnarea reclamantului şi acordarea  despăgubirilor constituie o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 § 1 al Convenţiei pentru Drepturile Omului.

Curtea observă că, potrivit guvernului, măsurile contestate au un temei juridic stipulat în jurisprudenţă finlandeză, şi anume în capitolul 24, punctul 9, din Codul Penal. Mai mult, ingerinţa a avut un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei  drepturilor altora, fapt necontestat de către reclamant.

Potrivit jurisprudenţei bine stabilite a Curţii, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile de bază pentru progresul acesteia şi de auto-împlinire a fiecărui individ. Sub rezerva alineatului 2 al articolului 10 din Convenţie, acesta este aplicabil nu numai în cazul difuzării „informaţiei” sau a „ideilor” care sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar, de asemenea, şi celor care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există o „societate democratică”.  

Adjectivul „necesar”, în sensul articolului 10 §2, presupune existenţa unei „necesităţi sociale imperioase”. Statele contractante au o anumită marjă de apreciere dacă există o astfel de necesitate, dar merge mână în mână cu o supraveghere din partea Curţii, atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar şi cele date de un tribunal independent. Prin urmare, Curtea este împuternicită să pronunţe o decizie finală cu privire la o „restricţie” conformă cu libertatea de exprimare, astfel cum sunt protejate de articolul 10 (a se vedea Janowski v. Poland [GC], nr. 25716/94, § 30, CEDO 1999-I ).

Sarcina Curţii, în exercitarea supravegherii, nu este de a lua locul autorităţilor naţionale, ci mai degrabă să revizuiască în conformitate cu articolul 10, în lumina cauzei în ansamblu, deciziile pe care le-au luat în conformitate cu puterea lor de apreciere.

În exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa contestată în lumina cauzei în întregime , inclusiv conţinutul  remarcilor făcute de solicitant şi contextul în care aceasta le-a făcut. În special, trebuie să se determine dacă ingerinţa în cauză a fost „proporţională cu scopurile legitime urmărite” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica au fost „pertinente şi suficiente”.

Curtea subliniază în continuare că funcţia esenţială a presei presupune îndeplinirea sarcinilor  sale într-o societate democratică. Deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea informaţiei confidenţiale, datoria sa este totuşi de a da - într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale - informaţii şi idei cu privire la toate chestiunile de interes public.

Protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte raportarea cu privire la chestiunile de interes general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă, în scopul de a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas v . Norvegia). În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea,  un grad de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea Prager şi Oberschlick v. Austria, 26 aprilie 1995, § 38, seria A, nr 313). Limitele criticii admisibile în privinţa unui politician  presupune să nu implice informaţii cu privire la  activitatea privată a persoanei.

În plus, Curtea a stabilit recent principiile relevante care trebuie aplicate atunci când se examinează necesitatea unei ingerinţe în dreptul la libertatea de exprimare în interesul „protecţiei reputaţiei sau a dreptului altora”.

În astfel de cazuri, Curtea în calitate de organ de drept independent poate obliga să se verifice dacă autorităţile naţionale au găsit un echilibru just, atunci când protejează două valori garantate de Convenţie, care pot intra în conflict unele cu altele, în anumite cazuri, şi anume, pe de o parte, libertatea de expresie protejată de articolul 10 şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, consacrată în articolul 8.

Curtea observă de la bun început că în articolul din 8 iulie 2004, se scrie că P.O, care a fost ucis cu brutalitate în Vantaa, ar fi putut avea legături cu omul de afaceri K.U. În 2002 P.O. a fost prins încercând să introducă ilegal pungi care conţineau bani în Finlanda din Estonia. P.O a fost suspectat de infracţiuni grave şi K.U.

În scopul de a evalua dacă a existat "necesitatea" de a restricţiona exercitarea libertăţii de exprimare stabilită în mod convingător, Curtea trebuie să examineze dacă exercitarea echilibrului între libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private a fost realizată de către autorităţile naţionale, în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii.

Curtea consideră că,  în general subiectul principal în articol este cazul de omor şi urmărirea penală pornită în acest caz, subiect care în mod clar reprezintă o chestiune de interes public, având în vedere în special caracterul grav al crimei. Din punctul de vedere al dreptului publicului de a primi informaţii cu privire la chestiuni de interes public, şi, astfel, din punctul de vedere al presei, au existat motive justificate de a raporta problema în mod public.

Mai mult, Curtea observă că informaţiile prezentate în articolul în cauză nu au fost subiect de litigiu, chiar în faţa instanţelor naţionale. Nu există dovezi sau orice afirmaţii sau declaraţii false sau de rea-credinţă din partea reclamantului de a defăima intenţionat persoana K.U (a se vedea , în acest sens , Flinkkilä şi alţii c. Finlandei , nr . 25576 / 04 , § 81 , 6April 2010) .

Cu toate acestea, Curtea a notat că articolul contestat a fost intitulat: „Victima de omucidere din Vantaa a avut legături cu KU?” Deşi a fost formulată ca o întrebare, titlul a creat o legătură între K.U şi omucidere, ceea ce înseamnă că el a fost implicat. În textul articolului se afirma că victima  ar fi avut interese şi legături conexe cu instanţele naţionale. S-a remarcat şi faptul că, pentru cititor, această informaţie a apărut doar în textul articolului.

Curtea notează că, Curtea de Apel a constatat  în hotărârea sa că solicitantul trebuia să fi considerat că articolul conţinea informaţii ce insinuau o falsă informaţie şi că această insinuare falsă a fost capabilă de a provoca suferinţă persoanei K.U. În acest context, Curtea s-ar referi la principiul prezumţiei  nevinovăţiei în temeiul articolului 6 §2 din Convenţie.

 În concluzie, juxtapunerea a două anchete penale care nu au legătură între ele, cu titluri care în mod clar ar sugera pentru cititorul obişnuit că există o legătură între omor şi persoana K.U, a avut un ţel, şi anume cel de a defăima, ceea ce înseamnă că K.U a fost într-un fel responsabil pentru uciderea lui P.O.

În cele din urmă, Curtea a luat în considerare gravitatea sancţiunilor impuse solicitantului. Reclamantul a fost condamnat în temeiul dreptului penal şi a fost obligat să plătească o amendă în valoare de 30 zile lucrătoare, echivalentul a 720 EUR .

Prin urmare, în opinia Curţii, motivele invocate de instanţele judecătoreşti naţionale au fost pertinente şi suficiente pentru a arăta că a existat o  ingerinţă necesară într-o societate democratică. Având în vedere toate elementele de mai sus, inclusiv marja de apreciere acordată statului în acest domeniu, Curtea consideră că instanţele naţionale au avut  un echilibru în pronunţarea unei decizii corecte.

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea decide, în unanimitate, că nu a existat nici o încălcare a articolului 10 al Convenţiei.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-142674 

 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă