Rimschi și alții  v. Republica Moldova – nr. 6492/14 și 46577/14

Hotărârea din 12.11.2024 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri penale

Articolul 6 § 1

Proces echitabil

Caracterul inechitabil al procedurii penale în privința reclamanților cu privire la pretinsa instigare a acestora la săvârșirea unei infracțiuni – încălcare. 

Reclamanții au invocat în fața Curții Europene încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenția Europeană, dat fiind instigarea lori la săvârșirea unei infracțiuni pe care în mod normal ei nu ar fi săvârșit-o, precum și privind eșecul autorităților naționale de a-și motiva corespunzător deciziile referitoare la condamnarea lor.

În fapt:

În anul 2005 dl Rimschi (în continuare „primul reclamant”) a fost condamnat pentru nedenunțarea unei infracțiuni comise de o terță persoană, constând în fabricarea de bancnote false. În toamna anului 2008 primul reclamant, dl Juravliov (în continuare „al treilea reclamant”) și dl Paniciuc (în continuare „al patrulea reclamant”) s-au mutat într-o casă închiriată, dotată cu un utilaj primit de la V.F., un fost polițist și agent sub acoperire. Ei l-au folosit pentru a fabrica 20.000 de bancnote false de 100 de dolari americani. În mod subsecvent, într-un raport de expertiză s-a determinat că bancnotele erau de o calitate destul de proastă, fiind lipsite practic de orice protecție împotriva falsificării, fiind tipărite pe hârtie și lipite între ele, unele bancnote purtând inscripția „Acest șervețel este fraged pentru toți câinii, publici și privați”. Mai mult de jumătate din acele bancnote au rămas nefinalizate (printate pe hârtie A4 și nedecupate). Primul reclamant a luat câteva din bancnote, iar restul – atât finalizate, cât și nefinalizate – împreună cu echipamentul utilizat la fabricarea lor, au fost îngropate în grădină.

Pe 1 iulie 2009, cu aprobarea procurorului, poliția a demarat operațiunea „Dolarul”, pentru a descoperi o organizație criminală specializată în falsificarea bancnotelor. În cadrul acestei operațiuni, la 13 iulie 2009, V.F. a fost arestat sub suspiciunea de falsificare a bancnotelor. Guvernul a susținut că apoi acesta a acceptat să coopereze cu autoritățile în dezvăluirea întregii operațiuni criminale. La 14 iulie 2009, instanța a dispus arestul său la domiciliu pentru 10 zile.

Pe 20 iulie 2009, V.F. i-a dat primului reclamant bancnote autentice în valoare de 14.500 dolari americani și i s-au promis bancnote false în valoare de 900.000 dolari americani. Din moment ce primul reclamant nu avea acea sumă în bancnote false, el i-a contactat pe al treilea și al patrulea reclamanți și le-a spus să se ducă la casa închiriată și să recupereze echipamentul și materialele cu scopul de a finaliza fabricarea bancnotelor nedecupate în suma necesară. Pe 21 iulie 2009 al treilea și al patrulea reclamanți în timp ce lucrau asupra bancnotelor nedecupate au fost reținuți de poliție.

Pe 20 ianuarie 2012, Judecătoria Ialoveni a condamnat 14 persoane, inclusiv pe reclamanți, pentru fabricarea și punerea în cirulație a bancnotelor false. În baza articolului 6 din Convenție și a jurisprudenței Curții, a exclus patru episoade împotriva unor coinculpați, inclusiv al doilea reclamant (achiziții controlate din 3, 7 și 13 iulie 2009 și 21 august 2009), constatând că în fiecare din ele V.F. a provocat săvârșirea infracțiunii. În ceea ce privește celelalte acuzații, inclusiv cele împotriva reclamanților, instanța a stabilit că autoritățile au acționat conform legii, în limitele competenței lor, și că nu au existat alte mijloace de a descoperi adevărul și de a dovedi infracțiunea, de unde și acțiunile lor, nu constituise o provocare la infracțiune.

Hotărârea din 20 ianuarie 2012 a fost menținută de către instanțele superioare. În decizia sa din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Chișinău a reprodus motivarea instanței inferioare în ceea ce privește lipsa provocării la infracțiune, adăugând că agenții sub acoperire au intervenit doar după ce acuzatul asamblase deja echipamentul necesar și consumabilele și fabricase bancnote false în toamna lui 2008.

Pe parcursul aceluiași set de proceduri penale un alt grup de persoane, inclusiv dl Balachin (în continuare „al doilea reclamant”), a fost condamnat pentru punerea în circulație a bancnotelor false. Condamnarea celui de-al doilea reclamant s-a bazat pe 3 seturi de evenimente: (a) că împreună cu alți trei acuzați (inclusiv G.) a încercat să convingă martorul R.P. să vândă bancnote false în timpul unei întâlniri cu aceasta (al doilea reclamant a susținut că R.P. era un agent sub acoperire și că a fost folosit pentru a provoca coinculpații să comită infracțiuni), (b) că, cu altă ocazie, aceiași patru acuzați „au transferat bani falsificați prin G.” către R.P., așa cum confirmă materialele înregistrate în secret de către poliție care arată momentul când G. i-a oferit lui R.P. bancnote false în stradă, și (c) că el a participat la punerea în circulație a rublelor rusești între V.F. și S.V. (un agent sub acoperire) pe 21 august 2009. În ceea ce privește a treia acuzație, instanța a stabilit că aceasta a fost una din cele patru ocazii în care V.F. l-a provocat la infracțiune pe acuzat. Prin urmare, a respins această acuzație.

R.P. nu a fost niciodată audiată în instanță, în ciuda cererilor exprese ale coinculpaților. Instanțele au răspuns că ea fusese deja audiată de către judecătorul de instrucție și că coinculpații nu formulaseră întrebări.

În drept:

Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea a considerat că este oportun să le examineze împreună printr-o singură hotărâre.

Pe 5 august 2019 Iuliana Rîmscaia-Alhazov, fiica primului reclamant, a informat Curtea despre decesul celui din urmă din 2019 și și-a exprimat dorința, în calitate de moștenitoare, de a continua cererea în numele său. Curtea consideră că fiica reclamantului, ca moștenitoare a acestuia, are calitate procesuală pentru a continua procedura în locul reclamantului (Mile Novaković v. Croația, nr. 73544/14, §§ 33-34, 17 decembrie 2020, cu referințe suplimentare), deși în scopuri practice hotărârea va continua să facă referință la dl Rîmschi ca prim reclamant.

Curtea a notat că, pe 29 aprilie 2014, al doilea reclamant a declarat că dorește să își retragă cererea, iar pe 5 septembrie 2014 acesta a susținut că avocatul său l-a indus în eroare, făcându-l să creadă că o astfel de retragere ar permite eliberarea sa, astfel el a solicitat menținerea cererii în fața Curții.

Curtea a considerat că declarațiile celui de-al doilea reclamant trebuie să fie examinate în lumina articolului 37 § 1 (a) din Convenție. Aceasta a observat că retragerea cererii celui de-al doilea reclamant a fost depusă în timpul detenției sale. Curtea a reiterat că poziția unui reclamant ar putea fi deosebit de vulnerabilă atunci când se află în detenție și are contacte limitate cu familia și sau cu lumea exterioară (Knyazev v. Rusia, nr. 25948/05, § 116, 8 noiembrie 2007, cu referințe suplimentare).

În aceste condiții, Curtea nu a considerat că, prin declarația celui de-al doilea reclamant din 29 aprilie 2014, intenția sa de a se retrage din procedura inițiată în fața Curții a fost stabilită fără echivoc [Berlusconi v. Italia (dec.) [MC], nr. 58428/13, § 65, 27 noiembrie 2018). Prin urmare, această afirmație nu a putut fi considerată un motiv valabil care să poată justifica radierea cererii în ceea ce-l privește, în conformitate cu articolul 37 § 1 litera (a) din Convenție (X și Y v. Macedonia de Nord, nr. 173/17, § 35, 5 noiembrie 2020).

Referitor la plângerile înaintate de cel de-al cincilea, al șaselea, al șaptelea și al optulea reclamant: 

Curtea a observat că avocații reclamanților T. Prozor, A. Prozor, S. Odajiu și D. Odajiu nu au răspuns la scrisorile Grefei pentru a confirma disponibilitatea acestor reclamanți de a-și menține cererile. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, acești reclamanți pot fi priviți ca nedorind să-și continue cererile, în sensul Articolului 37 § 1 (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu articolul 37 § 1 in fine, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenție și protocoalele acesteia, care să impună continuarea examinării cauzelor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a radiat cererea de pe rol, în partea în care a fost depusă de al cincilea până la al optulea reclamant.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, referitor la plângerile depuse de primul, al treilea și al patrulea reclamant:

În ceea ce privește testul privind provocarea, având în vedere numeroasele întâlniri la care V.F. a cumpărat bancnote false de la primul reclamant, cauza intră în mod clar în categoria „cauzelor de provocare” (Grba v. Croația, nr. 47074/12, § 105, 23 noiembrie 2017). Pentru a stabili dacă autoritățile au exercitat o astfel de influență asupra reclamanților încât să instige la săvârșirea unei infracțiuni care în mod normal nu ar fi fost comisă, Curtea a observat că nu există nicio probă în dosar care să demonstreze că autoritățile ar fi avut informații cu privire la conduita ilegală anterioară a celui de-al treilea și al patrulea reclamant sau la intenția acestora de a comite infracțiuni precum punerea în circulație a bancnote false. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, acesta fusese condamnat în trecut pentru omisiunea de a denunța infracțiunea de fabricare de bancnote false săvârșită de o persoană terță, însă nu pentru implicarea în astfel de activități. Abia după ce V.F., care era agent sub acoperire, a raportat poliției disponibilitate primului reclamant de a vinde bancnote false, acesta a devenit subiectul principal al anchetei.

Curtea a mai notat că, din start, primul reclamant a avut posibilitatea să vândă bancnote false lui V.F., demonstrând astfel capacitatea sa de a produce astfel de articole în scurt timp. Cu toate acestea, V.F. a insistat să cumpere un număr din ce în ce mai mare de bancnote false, până în momentul în care primul reclamant nu a mai avut suficiente și a trebuit să fabrice altele din rezervele care au rămas neterminate și neutilizate timp de mai multe luni. În acest scop, a fost nevoit să-l implice pe al treilea și al patrulea reclamant. Este discutabil dacă aceștia din urmă ar fi participat la activitățile primului reclamant în 2009, dacă V.F. nu i-ar fi propus să cumpere un număr atât de mare de bancnote false încât să îi oblige să își recupereze echipamentele și consumabilele îngropate. Mai mult decât atât, în loc să-l aresteze pe primul reclamant după prima achiziție, autoritățile l-au îndrumat pe V.F. să solicite sume mult mai mari, întotdeauna la inițiativa sa și nu a primului reclamant, extinzând astfel domeniul de aplicare al infracțiunii (Grba, citată anterior §§ 110-6).

În plus, nu există nicio dovadă că primul reclamant și complicii săi ar fi încercat să vândă bancnotele false altcuiva decât lui V.F. (Grba, citat anterior, § 114). Calitatea foarte joasă a acestora a constituit un obstacol major în circulația acestora ca bancnote autentice. Totodată, presupunând că V.F. știa cu certitudine că primul reclamant avea bancnote false de vânzare și a informat poliția cu privire la acest lucru, nu este clar de ce poliția nu l-a monitorizat pur și simplu pe primul reclamant pentru a stabili dacă acesta era implicat în activități ilegale și să identifice eventualii săi complici. Însă, la două zile după reținerea lui V.F., aceștia l-au îndrumat să ia legătura cu primul reclamant, inițiind mai multe tranzacții care au avut loc exclusiv cu acest agent sub acoperire.

De asemenea, este evident că ultima achiziție inițiată de V.F. a implicat o sumă de bancnote autentice care era destul de semnificativă în acea perioadă în Republica Moldova (14500 USD). Ca atare, aceasta ar putea fi considerată o formă de instigare suplimentară pentru primul reclamant și, prin intermediul acestuia, pentru al treilea și al patrulea reclamant (Lalas v. Lituania, nr. 13109/04, § 45, 1 martie 2011), de a săvârși infracțiunea în proporții mai mari, deoarece recompensa percepută era, de asemenea, destul de mare.

Având în vedere capacitatea primului reclamant de a produce bancnote false într-un termen scurt și pregătirile efectuate în 2008, Curtea nu a putut ajunge la o concluzie definitivă cu privire la faptul că acesta a fost subiectul unei provocări la faza inițială (Grba, § 116). Cu toate acestea, faptul de a continua să comande un număr din ce în ce mai mare de bancnote false și de a oferi în schimb sume importante de bani autentici l-a determinat pe primul reclamant să comită o infracțiune mai gravă decât cea pe care era capabil să o comită fără o astfel de provocare, cu bancnotele deja pregătite (Matanović v. Croația, nr. 2742/12, § 123, 4 aprilie 2017, și Grba, §§ 99-102). De asemenea, al treilea și al patrulea reclamant au fost implicați numai după ce V.F. a comandat acel număr mare de bancnote. Curtea a concluzionat că, în a doua etapă a operațiunii, primul, al treilea și al patrulea reclamant au fost subiecții unei provocări din partea lui V.F., care a acționat la indicațiile poliției și nu doar s-a "alăturat" unei infracțiuni care era în proces de săvârșire, ci a instigat la una mai gravă (Malininas v. Lithuania, nr. 10071/04, § 37, 1 iulie 2008).

În ceea ce privește criteriul procedural, pentru a stabili dacă instanțele naționale au luat măsurile necesare pentru a descoperi circumstanțele motivului de instigare invocat de reclamanți, s-a observat că autorizația pentru întreaga operațiune sub acoperire și pentru toate etapele acesteia a fost dată de un procuror, fără niciun fel de control judiciar. De exemplu, niciun judecător nu a fost implicat în decizia de a extinde operațiunea prin comandarea unui număr din ce în ce mai mare de bancnote false și prin oferirea corespunzătoare a unor sume foarte importante de bani autentici primului reclamant (Grba, § 113). Chiar dacă acest lucru era în conformitate cu legea la momentul respectiv, instanțele au trebuit să acorde o atenție suplimentară întregii proceduri din cauza lipsei controlului judiciar inițial. Cu toate acestea, atunci când instanțele naționale au examinat cauza, acestea au făcut o analiză destul de scurtă a presupusei instigări la comiterea infracțiunii. Nu doar că analiza primei instanței a fost laconică, dar a fost și lipsită, în esență, de o motivare pertinentă, rezumându-se la singurul argument potrivit căruia, în lipsa infiltrării în gruparea criminală, poliția nu ar fi avut o altă cale de a afla adevărul. Menținând acest argument, instanța de apel a adăugat că inculpații își asamblaseră deja utilajele și fabricaseră o parte din bancnote false în toamna anului 2008, cu mult înainte de intervenția autorităților în iulie 2009. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, după ce au făcut toate acestea, ei au îngropat utilajul și o parte din bancnotele contrafăcute și cele nefinisate și nu le-au mai utilizat timp de mai multe luni. Aceasta ar putea însemna că reclamanții au renunțat la intenția lor de a pune în circulație bancnotele (fabricarea de bancnote fără scopul de a le pune în circulație nu constituie o infracțiune). Întrucât se pare că aceștia s-au răzgândit și au încercat să vândă bancnotele tocmai ca reacție la ofertele lui V.F. din 2009, instanțele naționale nu puteau să se bazeze doar pe fabricarea bancnotelor contrafăcute în 2008 pentru a exclude instigarea lui V.F. de a termina o parte semnificativă a acestor bancnote nefinisate și de a le pune în circulație.

Un aspect important care a necesitat o examinare riguroasă a fost rolul lui V.F., având în vedere că instanțele au stabilit tendința acestuia de a instiga la provocare în cel puțin patru ocazii în cadrul aceleiași cauze penale și în perioada în care s-a întâlnit cu primul reclamant. Este uluitor faptul că V.F. a putut să se întâlnească cu primul reclamant în locuri publice și să efectueze "achiziții controlate" de la acesta, deși V.F. s-a aflat în arest la domiciliu în toată perioada relevantă. Instanțele naționale nu au făcut nicio analiză specifică a acțiunilor sale și nici nu au verificat dacă, în relațiile cu primul reclamant, acesta și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul ordonanaței de arest la domiciliu. De asemenea, rolul agenților care au condus operațiunea și au dirijat acțiunile lui V.F. nu a fost analizat în mod corespunzător.

Având în vedere cele menționate, în special rolul neverificat al lui V.F. și intenția sa confirmată de a instiga la săvârșirea infracțiunii, precum și analiza succintă sau mai degrabă generală a problemei privind instigarea efectuată de instanțele naționale, Curtea a constatat că instanțele naționale nu și-au îndeplinit obligația de a examina în mod efectiv excepția de provocare invocată de reclamanți. Prin urmare, reclamanților nu le-a fost asigurat un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Astfel, a existat o încălcare a acestei prevederi în privința primului, celui de-al treilea și celui de-al patrulea reclamant.

Referitor la plângerea celui de-al doilea reclamant:

Al doilea reclamant a fost condamnat separat de acțiunile celor trei reclamanți de mai sus, dar în cadrul aceleiași proceduri penale pentru rolul său de punere în circulație a bancnotelor false ca parte a unui grup constituit din patru persoane.

Din hotărârile instanțelor naționale reiese că la 21 august 2009, V.F. l-a instigat pe cel de-al doilea reclamant, solicitându-i să transmită bancnote false unui alt agent sub acoperire. Această învinuire în privința sa a fost respinsă de instanța de fond. Singurele două învinuiri rămase în privința sa constau în faptul că cel de-al doilea reclamant și alte persoane au încercat să-l implice pe R.P. în punerea în circulație a bancnotelor false și că cel de-al doilea reclamant împreună cu cei trei reclamanți au "transmis ulterior bancnote false prin intermediul lui G." către R.P. În plus, V.F. l-a văzut pe cel de-al doilea reclamant împreună cu ceilalți trei reclamanți la domiciliul unuia dintre aceștia, dar a discutat despre bancnote false doar cu G.

Este evident că, în afară de episodul din 21 august 2009, exclus din rechizitoriu, nu există nicio dovadă a participării celui de-al doilea reclamant la vreo activitate ilegală, cu excepția declarațiilor lui R.P., pe care cel de-al doilea reclamant l-a acuzat că l-a instigat să comită infracțiunea. Declarațiile lui R.P. au fost contrazise de declarațiile tuturor celor patru inculpați și nu au fost susținute de nicio altă probă. În plus, nu este clar cum a fost dovedit faptul că, atunci când G. i-a vândut bancnote false lui R.P., acesta îl reprezenta de fapt pe al doilea reclamant și pe ceilalți complici; numele celui de-al doilea reclamant nu a fost menționat niciodată pe parcursul acestor schimburi. Chiar și V.F., care ulterior l-a instigat pe cel de-al doilea reclamant, a menționat doar că l-a văzut pe cel de-al doilea reclamant împreună cu ceilalți trei inculpați, dar nu a afirmat că cel de-al doilea reclamant a discutat despre bancnotele false. În plus, deși mărturia sa era în esență singura probă împotriva celui de-al doilea reclamant, R.P. nu a fost niciodată audiat de nicio instanță, în pofida cererilor exprese și a cererilor formulate de către reclamanți. În timp ce reclamanții ar fi putut să îi adreseze întrebări atunci când a fost audiat de judecătorul de instrucție, partea apărării nu a avut acces la probele din dosarul național la acea etapă, limitând astfel posibilitatea de a verifica în mod corespunzător declarația lui R.P. (Chernika v. Ukraina, nr. 53791/11, § 70, 12 martie 2020).

Astfel, Curtea a constatat că instanțele naționale nu și-au respectat obligația de a examina în mod efectiv motivul în privința celui de al doilea reclamant de a fi instigat, conform testului procedural al provocării în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Instanțele l-au condamnat pe cel de-al doilea reclamant bazându-se pe declarațiile lui V.F. fără nici un dubiu, în pofida rolului acestuia în provocarea celui de-al doilea reclamant și a altor coacuzați. La condamnarea celui de-al doilea reclamant, instanțele s-au bazat, de asemenea, pe declarațiile lui R.P., principalul martor și participant la testul de cumpărare, fără să-l audieze (Grba, § 119, și Pătrașcu v. România, nr. 7600/09, § 50, 14 februarie 2017). De asemenea, acestea nu au explicat cum au stabilit că, atunci când G. i-a vândut lui R.P. bamcnote false, a făcut-o și din numele reclamantului.

Având în vedere cele menționate, Curtea a conchis că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și în cazul celui de-al doilea reclamant.

Primul reclamant a formulat, de asemenea, o plângere în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție cu privire la detenția sa ilegală în arest preventiv, pentru o perioadă care a depășit 12 luni, interzisă de Constituție. Curtea a notat că acest reclamant a fost condamnat de prima instanță la 20 ianuarie 2012. Din acel moment, el nu a mai fost deținut în arest preventiv, ci în calitate de persoană condamnată. În consecință, detenția sa în arest preventiv a luat sfârșit în acea zi. Cu toate acestea, prezenta plângere a fost depusă la 12 decembrie 2013, peste șase luni de la încetarea detenției sale. Prin urmare, Curtea a constatat că această plângere a fost depusă tardiv. Rezultă că această parte a cererii a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.

Primul și al doilea reclamant s-au plâns, de asemenea, în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție, cu privire la neaudierea martorilor. Având în vedere circumstanțele cauzei, susținerile părților și constatările de mai sus, Curtea a considerat că a tratat principalele chestiuni de drept ridicate de cauză și că nu este necesar să examineze în această parte plângerea (Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr. 47848/08, § 156, ECHR 2014).

După depunerea cererii la CtEDO, unii dintre reclamanți au înaintat plângeri suplimentare în temeiul diferitelor aspecte ale articolelor 5, 6 și 13 din Convenție, precum și în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, în special cu privire la refuzul instanțelor naționale de a redeschide procedura. Curtea a examinat aceste plângeri și a considerat că, având în vedere toate circumstanțele cauzei și în măsura în care aspectele invocate sunt de competența sa, acestea fie nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție, fie nu prezintă nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Astfel, această parte a cererilor a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în privința primului, celui de-al doilea, al treilea și al patrulea reclamant

Curtea le-a acordat primului reclamant și celui de-al treilea reclamant câte 5000 EUR, celui de-al doilea reclamant 7500 EUR, iar celui de-al patrulea reclamant 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, Curtea le-a acordat în comun celui de-al treilea și celui de-al patrulea reclamant suma de 2000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Rimschi și alții v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă