Malai v. Republica Moldova – nr. 24179/18

Hotărârea din 19 noiembrie 2024

Privarea de libertate a reclamantei timp de aproape șase luni, în lipsa unor motive relevante și suficiente, precum și supravegherea video a acesteia în timp ce se afla în custodia poliției – încălcare.

Pe 8 mai 2018, reclamanta, dna Nicolaeta Malai, a depus o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție și a articolului 8 din Convenție, dată fiind lipsa unor motive relevante și suficiente pentru detenția sa preventivă, precum și faptul că supravegherea video în timpul detenției sale în custodia poliției a fost ilegală.

În fapt:

La momentul evenimentelor, reclamanta era primarul unei localități. În martie 2017, procuratura a inițiat urmărirea penală în legătură cu acuzațiile de corupție și abuz de putere comise de aceasta în cadrul unui licitații publice privind construcția unui apeduct în localitatea sa. În special, s-a pretins că unul dintre participanți, care eventual nu a câștigat licitația, i-a promis 10% din suma ce urma să fie plătită conform contractului atribuit și că aceasta a selectat drept câștigătoare compania cu cea mai mare ofertă, contrar cerințelor legale. Participantul în cauză a mărturisit că a fost o înțelegere între el și reclamantă în privința comisionului de 10%. Reclamanta a confirmat că a primit o astfel de ofertă de comision, dar a negat că ar fi acceptat-o.

La 20 noiembrie 2017, reclamanta a fost arestată și reținută în custodia poliției până pe 22 noiembrie 2017, când a fost plasată în arest la domiciliu. Măsura a fost prelungită de șase ori, inclusiv cu arest preventiv pentru unsprezece zile în martie 2018. Reclamanta a fost eliberată la data de 14 mai 2018. De fiecare dată când instanțele au prelungit arestul preventiv sau arestul la domiciliu, s-au bazat pe motive similare, și anume pe riscul ca reclamanta să interfereze cu ancheta sau să influențeze martorii. Reclamanta a contestat fiecare decizie de prelungire a privării sale de libertate, susținând că nu există o suspiciune rezonabilă că ar fi comis presupusa infracțiune și că nu există motive relevante și suficiente pentru privarea sa de libertate, dar fără succes. Ea a susținut că procedurile penale reprezintă represalii politice, deoarece refuzase să adere la partidul de guvernământ de la acea vreme.

În perioada aflării sale în custodia poliției, din 20 până pe 22 noiembrie 2017, reclamanta ar fi fost supusă unei supravegheri video permanente, deoarece o cameră de supraveghere înregistra continuu imagini în celula sa. Cererile ulterioare de investigare a presupuselor rele tratamente (condițiile de detenție, îngrijirea medicală inadecvată și supravegherea video permanentă) au fost respinse ca fiind neîntemeiate.

Conform informațiilor disponibile, cauza penală împotriva reclamantei nu a fost trimisă în judecată și urmărirea penală nu a fost finisată până în prezent.

 În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție:

În ceea ce privește plângerea reclamantei referitoare la lipsa unor motive relevante și suficiente pentru detenția sa preventivă, Guvernul a susținut că cererea este prematură, deoarece reclamanta ar avea un remediu conform Legii nr. 1545 în viitor, dacă ar fi achitată definitiv în cadrul procedurilor penale pendinte împotriva sa.

Curtea a reamintit că a constatat deja că Legea nr. 1545 se aplică doar persoanelor care au fost achitate sau în privința cărora a fost încetat procesul penal (vezi Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 59, 4 octombrie 2005). Având în vedere că aceasta nu este situația reclamantei, Curtea nu a fost convinsă că remediul sugerat de Guvern a fost unul efectiv în raport cu plângerile reclamantei. Prin urmare, obiecția Guvernului a fost respinsă.

Principiile generale cu privire la necesitatea de a se baza pe motive relevante și suficiente pentru a priva pe cineva de libertate au fost rezumate în cauza Buzadji v. Republica Moldova ([MC], nr. 23755/07, §§ 87-91, 5 iulie 2016).

Curtea a observat, în primul rând, că motivele invocate de instanțele naționale pentru a priva reclamanta de libertate timp de aproape șase luni au fost presupusul risc de a influența martorii și ancheta. Cu toate acestea, nu există nicio indicație în deciziile naționale că instanțele ar fi luat în considerare un factor atât de important precum comportamentul reclamantei de la începutul anchetei în martie 2017 și până în momentul arestării acesteia în noiembrie 2017 (Buzadji, citat mai sus § 117). Într-adevăr, nu s-a susținut sau constatat că reclamanta ar fi încercat vreo formă de a influența ancheta în timp ce se afla în libertate în primele opt luni ale urmării penale.

În al doilea rând, instanțele naționale nu au răspuns la observațiile reclamantei că nu mai existau martori neaudiați după reținerea sa din noiembrie 2017 care ar fi putut fi influențați de ea.

În cele din urmă, după ce a examinat deciziile instanțelor naționale care au prelungit privarea de libertate a reclamantei, Curtea a considerat că motivele invocate au fost stereotipe și abstracte. În decizii au fost invocate temeiurile pentru detenție fără a proba cum acestea s-au aplicat concret circumstanțelor specifice cauzei reclamantei.

În lumina celor expuse, Curtea a concluzionat că nu au existat motive pertinente și suficiente pentru a dispune și pentru a prelungi ulterior arestul reclamantei.

Astfel, a constatat că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenție:

În contextul dreptului unui deținut la respectarea vieții sale private, Curtea a stabilit că plasarea unei persoane sub supraveghere video permanentă în timpul detenției – ceea ce implică deja o limitare considerabilă a intimității unei persoane – trebuie considerată o ingerință gravă în dreptul individului la respectarea vieții sale private, ca element al noțiunii de „viață privată” (vezi Vasilică Mocanu v. România, nr. 43545/13, § 36, 6 decembrie 2016; Gorlov și alții v. Rusia, nr. 27057/06 și alte 2 cereri, § 82, 2 iulie 2019).

Având în vedere raportul Avocatului Poporului privind prezența și utilizarea camerelor de supraveghere în unitatea de poliție cu două luni înainte de detenția reclamantei, plângerile la nivel național ale reclamantei privind înregistrările video și absența oricărei dispute la nivel național cu privire la existența unor astfel de înregistrări, reclamanta a prezentat dovezi că a fost supusă supravegherii video permanente în timpul aflării sale în detenție în custodia poliției, iar Guvernul nu a prezentat informații contrare. Curtea a concluzionat că măsura contestată a constituit o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție.

Guvernul nu a prezentat nicio dovadă că măsura contestată ar fi avut o bază în legislația națională, care să fie în mod suficient accesibilă și previzibilă și care să ofere protecție legală adecvată împotriva arbitrarului și, în consecință, să indice cu suficientă claritate marja de apreciere acordată autorităților competente și modul exercitării acesteia (vezi principiile relevante, printre alte hotărâri, M.M. v. Regatul Unit, nr. 24029/07, § 193, 13 noiembrie 2012).

În ceea ce privește această ultimă cerință, Guvernul nu a furnizat nicio informație referitoare la faptul că plasarea reclamantei sub supraveghere video permanentă a fost bazată pe o decizie individualizată și motivată, care să ofere motive ce ar fi justificat aplicarea măsurii respective în lumina obiectivelor legitime urmărite; dacă măsura contestată a fost limitată în timp și dacă administrația centrului de detenție preventivă avea obligația de a examina periodic (sau deloc) fundamentarea unei astfel de măsuri.

În fapt, nu pare să existe nicio bază în dreptul național pentru adoptarea unor astfel de decizii individualizate. Deși Curtea a fost dispusă să accepte, având în vedere cerințele ordinare și rezonabile ale detenției, că poate fi necesar să se monitorizeze anumite zone ale instituțiilor de detenție preventivă și penale, sau anumiți deținuți în mod permanent, inclusiv printr-un sistem de supraveghere video, această necesitate nu a justificat acordarea autorităților a unei puteri nelimitate de a plasa orice persoană aflată în detenție preventivă sub supraveghere video permanentă – adică zi și noapte – necondiționat, în orice zonă a instituției, inclusiv în celule, pentru o perioadă nedeterminată de timp, fără revizuiri periodice și fără un remediu eficient (vezi de asemenea Gorlov și alții, §§ 96-98).

Curtea a constatat prin urmare că măsura contestată nu a fost „prevăzută de lege”, așa cum prevede articolul 8 § 2 din Convenție. În consecință, nu a fost necesar să se examineze dacă măsura urmărea vreunul dintre scopurile legitime și dacă a fost „necesară într-o societate democratică”, fiind proporțională cu acele scopuri. În special, Curtea a lăsat deschisă întrebarea dacă faptul că supravegherea video permanentă a fost realizată de ofițeri de poliție bărbați a fost compatibilă cu cerințele articolului 8 § 2 din Convenție, deoarece, în opinia sa, aceasta este un element al proporționalității ingerinței presupuse (vezi și Gorlov și alții, citat mai sus, § 99).

Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 5 § 3 și 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Malai v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă