TasoncomS.R.L. v. Republica Moldova – nr. 59627/15

Hotărârea din 22.10.2024 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6

Articolul 6 § 1

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri penale

 

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecția proprietății

Posesia liniștită a bunurilor

Respingerea cererii de revizuire și menținerea unei decizii de impunere a sancțiunii fiscale a privat societatea reclamantă de cel puțin o parte din efectele achitării sale în procesul penal – încălcare 

Pe 23 noiembrie 2015, societatea reclamantă TASONCOM S.R.L. a invocat în fața Curții încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1 din Convenție din cauza respingerii, de către instanțele judecătorești naționale, a cererii sale de revizuire. De asemenea, invocând încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta pretinde că, în pofida achitării sale de comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, ea a fost sancționată prin sancțiuni fiscale, fiind privată de sume considerabil de mari. Societatea reclamantă a fost implicată în două proceduri paralele, una fiscală și alta penală, referitoare la aceleași fapte. Ea a fost condamnată în cadrul procedurii fiscale, dar ulterior achitată în cadrul procesului penal. Ea a solicitat, fără succes, revizuirea deciziei pronunțate în cadrul procedurii fiscale

În fapt:

Procedura fiscală împotriva societății reclamante

Printr-o decizie din 9 octombrie 2009, șeful Inspectoratului Fiscal de Stat Orhei a confirmat constatările unui control fiscal efectuat la societatea reclamantă pentru anii 2007 și 2008, privind profitul impozabil și sumele datorate cu titlu TVA. El a constatat că societatea reclamantă inclusese, printre cheltuielile sale deductibile, sume corespunzătoare achiziționării de bunuri de la societăți care nu mai erau supuse TVA la momentul operațiunilor în cauză. De asemenea, el a constatat că societatea reclamantă dedusese TVA-ul plătit acestor societăți din suma totală a TVA-ului pe care îl datora statului. Autoritatea fiscală a considerat că, procedând astfel, societatea reclamantă a încălcat, printre altele, art. 24 alin. (10) și art. 102 alin. (1) și (6) din Codul fiscal. Societatea reclamantă a fost ulterior supusă unei recalculări a impozitului pe venit și a TVA-ului, cu aplicarea penalităților de întârziere și a amenzilor. Suma totală pe care societatea reclamantă trebuia să o achite statului în rezultat era de 29.060.108 lei moldovenești (aproximativ 1.752.940 de euro la rata de schimb în vigoare la momentul respectiv), dintre care 5.904.422 MDL (aproximativ 356.160 EUR la aceeași rată de schimb) pentru penalități de întârziere și 5.896.758 MDL (aproximativ 355.700 EUR la aceeași rată de schimb) pentru amenzi.

Printr-o decizie din 12 noiembrie 2009, șeful Inspectoratului Fiscal de Stat Orhei a respins ca neîntemeiată cererea prealabilă depusă de către societatea reclamantă, cu menținerea în vigoare a deciziei din 9 octombrie 2009.

Pe 17 decembrie 2009 societatea reclamantă a depus o acțiune în instanța de judecată, contestând decizia Inspectoratului Fiscal din 9 octombrie 2009. Ea a reținut că, astfel cum menționa decizia atacată, ea prezentase în timpul controlului fiscal documente care justificau suportarea costurilor în cauză și care confirmau, în opinia sa, că bunurile fuseseră de fapt achiziționate de la acești furnizori și apoi vândute altor companii. De asemenea, societatea reclamantă a susținut că dispunea de facturi fiscale emise de către furnizori, care i-ar fi permis să deducă TVA-ul plătit acestora, și că nerespectarea de către furnizori a propriilor sale obligații fiscale nu ar putea genera o răspundere materială. Ea a invocat buna sa credință.

Prin hotărârea Judecătoriei Orhei din 16 februarie 2012 a fost admisă acțiunea societății reclamante fiind anulată decizia Inspectoratului Fiscal. Instanța a notat că, în conformitate cu art. 102 alin. (6) din Codul fiscal, o societate avea dreptul de a deduce suma TVA achitată la achiziționarea de bunuri sau servicii dacă era în posesia unei facturi fiscale care indica suma în cauză. Instanța a constatat că acesta era cazul societății reclamante și că însăși decizia Inspectoratului Fiscal se referea la facturile fiscale emise societății reclamante de către furnizorii săi. Prin urmare, instanța a respins argumentul Inspectoratului Fiscal, potrivit căruia nu existau documente justificative pentru deducerile fiscale efectuate de către societatea reclamantă.

La 22 martie 2012 Inspectoratul Fiscal de Stat Orhei a depus recurs împotriva acestei hotărâri, susținând, printre altele, că furnizorii care nu mai figurau în registrul persoanelor obligate la plata TVA nu erau autorizați să emită facturi fiscale și că eventualele facturi fiscale emise de către ei nu puteau fi utilizate ca documente justificative în scopul deducerilor fiscale. Prin urmare, societatea reclamantă nu putea pretinde dreptul de deducere a TVA-ului. În final, Inspectoratul Fiscal de Stat Orhei s-a plâns de faptul că instanța de fond nu luase în considerare sentința penală pronunțată la 21 mai 2010, prin care societatea reclamantă fusese condamnată.

Printr-o decizie irevocabilă din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul depus de către Inspectoratul Fiscal, a casat hotărârea primei instanțe și a respins acțiunea societății reclamante ca nefondată. Instanța și-a întemeiat decizia pe faptul că, printr-o sentință a Judecătoriei Orhei din 21 mai 2010, societatea reclamantă fusese condamnată pentru evaziune fiscală. Ea a notat că, potrivit art. 123 alin. (2) din Codul de procedură civilă, faptele constatate printr-o hotărâre definitivă sunt obligatorii pentru instanța care judecă litigiul, nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate în alte cauze la care participă aceleași părți. Curtea de Apel a notat că, din moment ce vinovăția sa fusese deja stabilită, societatea reclamantă nu era îndreptățită să solicite anularea deciziei Inspectoratului Fiscal din 9 octombrie 2009.

Procesul penal împotriva societății reclamante

Între timp, la o dată nespecificată autoritățile au inițiat o urmărire penală împotriva societății reclamante și a administratorului său în baza art. 244 alin. (2) lit. b) din Codul penal.

Prin sentința Judecătoriei Orhei din 21 mai 2010, societatea reclamantă și administratorul său au fost găsiți vinovați. Bazându-se pe aceleași fapte ca cele examinate în cadrul procedurii fiscale, id est utilizarea facturilor fiscale emise de către furnizorii care nu mai figurau în registrul persoanelor obligate la plata TVA, instanța a considerat că societatea reclamantă și administratorul acesteia reduseseră în mod eronat profitul impozabil al societății reclamante și cuantumul TVA imputabil ei. Instanța a aplicat ambilor amenzi penale și, în cazul societății reclamante, privarea de dreptul de a exercita activități care implică plata TVA pentru o perioadă de trei ani, iar în cazul administratorului – privarea de dreptul de a ocupa funcții de administrare într-o societate publică sau privată timp de doi ani.

La 21 noiembrie 2012 (id est după încheierea procedurii fiscale), Curtea de Apel Chișinău a admis recursurile inculpaților, casând sentința de condamnare a acestora, deoarece nu fusese respectat dreptul la apărare, și dispunând retrimiterea cauzei la instanța de fond.

Printr-o hotărâre din 27 decembrie 2013, Judecătoria Orhei a achitat societatea reclamantă și administratorul său, din lipsă de probe. În special, instanța a reținut că societatea reclamantă achitase în mod efectiv TVA furnizorilor vizați în aceste evenimente, că nici site-ul web al autorității fiscale, nici Monitorul Oficial nu menționau anularea includerii în registrul persoanelor supuse plății TVA a respectivilor furnizori și că societatea reclamantă nu avusese altă posibilitate de a afla că aceștia din urmă nu mai erau supuși acestei măsuri. Ea a concluzionat că nu fusese stabilită existența presupusei infracțiuni.

Hotărârea nu a fost contestată și a dobândit autoritatea de lucru judecat.

Cererea de revizuire a procedurii fiscale

Pe 26 martie 2014, societatea reclamantă a depus o cerere de revizuire a deciziei irevocabile a Curții de Apel Chișinău din 12 septembrie 2012 în contextul procedurii fiscale. Ea a reținut că această decizie se baza exclusiv pe constatarea vinovăției stabilite în sentința penală de condamnare pentru evaziune fiscală. Invocând art. 449 lit. b) și e) din Codul de procedură civilă, ea a subliniat, pe de o parte, că această sentință de condamnare fusese ulterior casată și, pe de altă parte, a menționat apariția unor noi circumstanțe, i.e. achitarea sa definitivă în cadrul procesului penal.

La 18 martie 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins ca inadmisibilă cererea. Ea a reținut că argumentele invocate de către societatea reclamantă nu se încadrau în niciunul dintre temeiurile de revizuire prevăzute la art. 449 din Codul de procedură civilă și că o redeschidere a procedurii fiscale în prezenta cauză ar fi încălcat principiul securității raporturilor juridice.

La 8 aprilie 2015, societatea reclamantă a depus un recurs împotriva acestei încheieri. Ea a susținut, printre altele, că respingerea cererii sale de revizuire fără a lua în considerare nici casarea sentinței de condamnare, nici achitarea ulterioară a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Printr-o decizie irevocabilă din 20 mai 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat și a menținut încheierea Curții de Apel. Ea a considerat că decizia din 12 septembrie 2012, a cărei revizuire fusese solicitată, se baza pe faptul că societatea reclamantă beneficiase de deduceri fiscale legate de procurarea mărfurilor de la furnizori care nu mai figurau în registrul persoanelor obligate la plata TVA. Instanța supremă a concluzionat că, prin urmare, lipsa în acțiunile societății reclamante și ale administratorului acesteia a componenței de infracțiune nu însemna că acțiunile lor fuseseră conforme legislației fiscale. Cu toate acestea, instanța a notat că anume derogările de la normele fiscale serviseră temei pentru aplicarea de către autoritatea fiscală a sancțiunilor indicate în decizia din 9 octombrie 2009.

Procedura de insolvabilitate

Printr-o decizie din 29 decembrie 2015, la cererea societății reclamante, Curtea de Apel Chișinău a constatat insolvabilitatea acesteia și a inițiat procedura de insolvabilitate. Curtea nu a fost informată despre rezultatul acestei proceduri.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție:

Curtea a reiterat că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care invocă, în special, statul de drept ca element al patrimoniului comun al Statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, în special, să garanteze justițiabililor o anumită stabilitate a situațiilor juridice și să promoveze încrederea publicului în justiție (a se vedea, de exemplu, Nejdet Șahin și Perihan Șahin v. Turcia [MC], nr. 13279/05, § 57, 20 octombrie 2011, și Borg v. Malta, nr. 37537/13, § 1007, 12 ianuarie 2016, și cauzele citate în ele). Astfel, certitudinea juridică presupune respectarea principiului autorității lucrului judecat, și anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Bratyakin v. Rusia (dec.), nr. 72776/01, 9 martie 2006; a se vedea, de asemenea, în materie civilă, Mazzeo v. Italia, nr. 32269/09, § 37, 5 octombrie 2017). De asemenea, Curtea a stabilit că, chiar și în absența anulării unei hotărâri, punerea în discuție a soluției la care s-a ajuns într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul altor proceduri judiciare poate încălca articolul 6 din Convenție, în măsura în care poate face iluzoriu dreptul la o instanță și poate încălca principiul securității raporturilor juridice (a se vedea Mazzeo, pre-citată, § 38).

Astfel, în special cu referire la aspectele în materie penală, Curtea a avut deja ocazia să constate că cerința securității raporturilor juridice nu este absolută. Considerații precum apariția unor fapte noi, descoperirea unui viciu fundamental în procedura anterioară de natură să afecteze hotărârea pronunțată sau necesitatea acordării de despăgubiri, în special în contextul executării hotărârilor Curții, pledează în favoarea redeschiderii procedurilor. Prin urmare, Curtea a considerat că simpla posibilitate de redeschidere a procesului penal este compatibilă prima facie cu Convenția. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că instanțele superioare trebuie să-și folosească puterea de control doar pentru a corecta erori de fapt sau de drept ori omisiuni judiciare, și nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie să devină un recurs deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu se poate deroga doar atunci când există motive esențiale și convingătoare (a se vedea Moreira Ferreira (nr. 2), pre-citată, § 62). De asemenea, o condamnare care nu ține cont de probe decisive constituie o astfel de omisiune judiciară, a cărei neremediere poate submina grav corectitudinea, integritatea și reputația publică a procedurilor judiciare (ibidem, § 63).

În prezenta cauză, Curtea a notat de la început că părțile nu contestă faptul că cele două proceduri, fiscală și penală, au avut ca obiect aceleași fapte, și anume deducerile efectuate de către societatea reclamantă în declarațiile sale fiscale pentru anii 2007 și 2008 cu privire la achiziții de bunuri de la furnizori care nu erau supuși plății TVA. Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Prin urmare, ea constată că, în prezenta cauză, aceleași fapte de care este acuzată societatea reclamantă au făcut obiectul a două proceduri penale, una fiscală și cealaltă strict penală.

Pe de altă parte, Curtea a notat că părțile nu sunt de acord cu privire la interdependența acestor două proceduri. Potrivit societății reclamante, ele trebuie analizate ca parte a unei singure proceduri complexe, procedura fiscală fiind o prelungire a procedurii strict penale. Guvernul a susținut că cele două proceduri sunt independente, deși legate, și că răspunderea fiscală este independentă de răspunderea strict penală.

Curtea a notat că stabilirea faptelor de către autoritățile fiscale în actele sale de control s-a repetat în cadrul acelor două proceduri în cauză și că decizia pronunțată de către Curtea de Apel Chișinău la 12 septembrie 2012 în cadrul procedurii fiscale, care a dobândit autoritate de lucru judecat, a conferit o importanță decisivă condamnării penale a societății reclamante. La acești factori se adaugă legătura temporală, deoarece respectivele două proceduri erau concomitente.

Astfel, Curtea a observat că, prin decizia din 20 mai 2015 de respingere a cererii de revizuire în procedura fiscală, Curtea Supremă de Justiție a disociat în mod clar răspunderea fiscală de răspunderea penală propriu-zisă, considerând că acestea erau necorelate și autonome. De asemenea, Curtea a considerat că din elementele de care dispune nu reiese cu certitudine că cele două proceduri urmăreau scopuri complementare și se refereau la aspecte diferite ale acțiunilor imputate societății reclamante sau că procedurile combinate erau o consecință previzibilă în dreptul intern al comportamentului în cauză. În orice caz, Curtea a notat că Guvernul nu a invocat acest argument și că, dimpotrivă, susține argumentul celor două proceduri independente, astfel cum a fost enunțat de către Curtea Supremă de Justiție în decizia sa din 20 mai 2015. Prin urmare, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat că cele două proceduri – fiscală și penală – urmate în prezenta cauză s-au combinat în așa fel încât să fie integrate într-un ansamblu coerent. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu există o legătură materială suficient de strânsă între cele două proceduri în cauză.

Prin urmare, Curtea a considerat că a existat o repetare a procedurii penale împotriva societății reclamante pentru aceleași fapte.

Curtea a notat că societatea reclamantă s-a aflat în situația în care, pentru aceleași fapte, a fost achitată definitiv în cadrul procesului penal propriu-zis, dar condamnată în cadrul procedurii fiscale, despre care s-a concluzionat că trebuie considerată penală în sensul articolului 6 din Convenție. În opinia Curții, această situație este greu de conciliat cu principiul securității raporturilor juridice, inerent articolului 6 din Convenție. În special, Curtea a considerat că respingerea cererii de revizuire depusă de către societatea reclamantă și menținerea condamnării pronunțate în cadrul procedurii fiscale privează achitarea definitivă de care beneficiase societatea reclamantă în cadrul procesului penal de cel puțin o parte din efectele sale practice și, astfel, sunt contrare acestuia. Prin urmare, Curtea a considerat că rezultatul cerut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost atins în cadrul procedurii fiscale împotriva societății reclamante.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestui Articol.

Având în vedere această constatare, Curtea nu a considerat necesar să se pronunțe asupra celorlalte argumente invocate de către societatea reclamantă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a reținut că decizia autorităților fiscale de a impune societății reclamante o ajustare fiscală și sancțiuni financiare echivalează cu o ingerință în dreptul ei de a se bucura pașnic de bunurile sale (Buffalo S.R.L. în lichidare v. Italia, nr. 38746/97, § 32, 3 iulie 2003, „Bulves” AD v. Bulgaria, nr. 3991/03, § 60, 22 ianuarie 2009, și Bežanić și Baškarad v. Croația, nr. 16140/15 și 13322/16, § 60, 19 mai 2022). Curtea a considerat că această ingerință reprezintă o formă de reglementare a utilizării bunurilor în interes public, „pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții”, care intră sub incidența normei prevăzute la cel de-al doilea paragraf din articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Euromak Metal Doo, pre-citată, § 42, și S.C. Scut S.A. v. România, nr. 43733/10, § 30, 26 iunie 2018).

Prin urmare, Curții îi revine sarcina de a examina dacă această ingerință a fost prevăzută de lege și dacă a existat un echilibru just între diferitele interese concurente (a se vedea, de exemplu, Khodorkovskiy și Lebedev v. Rusia, nr. 11082/06 și 13772/05, §§ 869-870, 25 iulie 2013), ținând seama în același timp de marja de apreciere largă de care se bucură Statele în materie fiscală („Bulves” AD, pre-citată, § 63). Cu toate acestea, Curtea nu a considerat necesar să se pronunțe în prezenta cauză cu privire la legalitatea măsurii contestate, deoarece, în orice caz și din următoarele motive, ingerința a fost disproporționată.

În prezenta cauză, Curtea a observat că părțile nu au contestat următoarele puncte: a) că tranzacțiile dintre societatea reclamantă și furnizorii săi au avut loc; b) că societatea reclamantă a achitat ultimilor valoarea mărfurilor și TVA-ul aferent; c) că furnizorii au emis facturi fiscale către societatea reclamantă, a căror autenticitate nu a fost niciodată pusă în discuție pe plan intern; și d) că societatea reclamantă a declarat autorităților fiscale, în termenele prevăzute, sumele plătite furnizorilor. De asemenea, Curtea a acordat o atenție deosebită constatărilor făcute de către judecători în decizia de achitare a societății reclamante, care a fost pronunțată în contextul procesului penal. Aparent, persoana interesată nu avea de unde să cunoască faptul că respectivii furnizori nu mai erau incluși în registrul persoanelor supuse TVA. Curtea a notat că nici acest aspect nu a fost contestat de către părți. De asemenea, ea a observat că nu reiese în niciun fel din elementele dosarului că societatea reclamantă ar fi putut obține respectarea de către furnizori a obligațiilor lor fiscale.

Curtea a amintit că, în cauza „Bulves” AD (pre-citată), ea a concluzionat, în circumstanțe similare cu cele din prezenta cauză, că dreptul companiei reclamante la respectarea bunurilor sale fusese încălcat. În acea cauză, Curtea a hotărât, printre altele, că, ținând cont de faptul că societatea reclamantă își respectase integral obligațiile de raportare a TVA, că ea nu a putut obține respectarea de către furnizor a obligațiilor sale fiscale și că nu a știut și nici nu ar fi putut ști despre existența unei fraude fiscale, ea nu ar fi trebuit să sufere din cauza tuturor consecințelor provocate de abaterile comise de către furnizor. Prin urmare, Curtea a considerat că societatea reclamantă în acea cauză avusese o sarcină specială și exorbitantă, și că nu fusese produs un echilibru just (a se vedea „Bulves” AD, pre-citată, § 71). Această jurisprudență a fost ulterior confirmată în cauza Euromak Metal Doo (pre-citată, §§ 45 49) și aplicată și într-o cauză împotriva Republicii Moldova (Edata-Trans S.R.L. v. Republica Moldova [comitet], nr. 55887/07, §§ 22-27, 17 martie 2020).

Curtea a notat că nu există niciun element relevant pentru a distinge prezenta cauză de cele trei cauze citate mai sus.

Curtea a constatat că nu există elemente relevante pentru a distinge prezenta cauză de cele anterioare și a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 4.700 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2.500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea TASONCOM S.R.L. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă