Cosovan v. Republica Moldova – nr. 36013/13 

Hotărârea din 08.10.2024 [Secția a II-a]

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Articolul 6-2

Prezumția nevinovăției

Decizia de aplicare a măsurii confiscării speciale, interpretată contextual, în care se face referire și la originea ilicită a bunurilor, nu poate fi considerată ca o confirmare a vinovăției persoanei, în sensul prevăzut de legea penală – neîncălcare

Pe 26 aprilie 2013, reclamantul, dl Serghei Cosovan, a invocat în fața Curții încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție. În special, reclamantul a argumentat că în privința sa fusese aplicată, în lipsa unui proces judiciar, o pedeapsă penală sub formă de confiscare, ceea ce i-a încălcat dreptul său de a fi prezumat nevinovat.

Pe 25 martie 2021 reclamantul a decedat, iar soția sa, dna Elena Cosovan, și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții.

În fapt:

La 15 ianuarie 2007, în urma numeroaselor plângeri din partea municipalității Chișinău, a fost pornită urmărirea penală în privința reclamantului, pentru practicarea ilegală a activității de întreprinzător. Potrivit părții acuzării, reclamantul, în calitate de director al companiei V.G. era bănuit că a gestionat o parcare publică, între aprilie și noiembrie 2006, fără autorizația corespunzătoare din partea autorităților statului și fără a plăti taxe.

În cadrul urmăririi penale, autoritățile fiscale au estimat veniturile obținute din gestionarea parcării, pe baza documentelor confiscate de la fața locului, la 116.428 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 7.080 euro). Urmărirea penală a mai relevat că V.G. era o întreprindere condusă de către reclamant, care nu a depus nicio declarație fiscală din decembrie 2004, și care, din acest motiv, a fost considerată drept o entitate „delincventă”.

La 27 iunie 2011, în urma unei cereri din partea reclamantului, procurorul responsabil de caz a decis să înceteze urmărirea penală, deoarece era prescrisă.

Reclamantul a contestat ordonanța procurorului, în partea referitoare la măsura de confiscare, și a susținut că, nu și-a recunoscut niciodată vinovăția în raport cu infracțiunea imputată, iar acuzațiile penale aduse în privința lui nu fuseseră determinate de către o instanță judecătorească. Prin urmare, măsura de confiscare nu putea fi aplicată în privința sa. Prin ordonanța procurorului ierarhic superior din 6 aprilie 2012, reiterând motivele prezentate anterior de procuror, contestația reclamantului a fost respinsă.

La 19 aprilie 2012, reclamantul a contestat în fața judecătorului de instrucție ordonanța de confiscare, susținând că procurorul nu-i explicase că încetarea urmăririi penale din motivul expirării termenului de prescripție ar fi fost considerată ca o recunoaștere a vinovăției. În plus, el nu a fost recunoscut în calitate de bănuit și nu i-au fost înaintate învinuiri. Deoarece el nu și-a recunoscut vinovăția, procurorul nu putea să aplice măsura confiscării speciale, care putea fi pusă în aplicare doar în cazul stabilirii faptei infracționale și a făptuitorului în cadrul unor proceduri judiciare.

La 15 ianuarie 2013, judecătorul de instrucție de la Judecătoria Buiucani a respins contestația reclamantului. Instanța a argumentat că în cadrul urmăririi penale fuseseră colectate suficiente probe pertinente care confirmau bănuiala în privința reclamantului, însă ultimul nu putea fi tras la răspundere penală din cauza expirării termenului de prescripție. Totuși, reclamantul obținuse suma confiscată în urma activității infracționale, iar potrivit legislației penale și procesual penale, procurorul era autorizat să aplice măsuri de siguranță în asemenea situații. Judecătorul de instrucție a mai notat că reclamantul nu contestase decizia procurorului de a înceta urmărirea penală, ci măsura de siguranță aplicată. În plus, judecătorul de instrucție nu a identificat deficiențele procedurale descrise de către reclamant, din moment ce materialele dosarului demonstrau că reclamantul fusese recunoscut în calitate de bănuit, că el beneficiase de asistență juridică din partea unui avocat, care îl asistase la fiecare etapă procesuală, și că nici reclamantul, nici avocatul său nu contestaseră constatările procurorului referitoare la faptul că suma confiscată rezultase din activitatea comercială ilegală pe care o desfășurase reclamantul.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 din Convenție:

Curtea a analizat prezenta cauză exclusiv prin prisma Articolul 6 § 2 din Convenție.

Curtea a constatat că principala problemă ridicată de către reclamant era cu privire la confiscarea specială dispusă odată cu încetarea urmăririi penale în privința sa, în temeiul prescripției. Reclamantul considera că această confiscare echivalează cu o sancțiune penală și ar fi putut fi aplicată numai dacă vinovăția sa ar fi fost stabilită în mod legal de o instanță, în cadrul unui proces echitabil.

Totuși, el nu a obiectat cu privire la încetarea urmăririi penale, durata investigației sau faptul că dosarul nu a fost trimis în judecată. Afirmațiile reclamantului în fața Curții cu privire la lipsa consimțământului său la încetarea urmăririi penale se contrazic cu poziția, observațiile și acțiunile sale la nivel național și cu materialele din dosarul penal furnizate de Guvern, care nu au fost disputate de către reclamant.

Din aceste considerente, Curtea a trebuit să decidă dacă confiscarea specială a rezultat din sau a echivalat cu o afirmare implicită a vinovăției reclamantului.

Curtea a reiterat faptul că prezumția de nevinovăție nu se aplică numai în cazul proceselor penale în curs de desfășurare, ci protejează, de asemenea, persoanele față de care procedurile penale au fost încetate de a fi examinate de către oficiali și de autorități, deși le considerau, de fapt, vinovate de infracțiunea imputată (Bikas v. Germania, nr. 76607/13, § 31, 25 ianuarie 2018, și Allen, citată anterior, § 94). Indiferent de natura procedurilor ulterioare și indiferent de rezultatul procesului penal, dacă acesta s-a încheiat cu o achitare sau cu o încetare a urmăririi penale, orice considerent și motivare a instanțelor naționale sau a altor autorități în cadrul acestor proceduri conexe ulterioare, care implică vinovăția reclamantului încalcă articolul 6 § 2 din Convenție. Aceasta înseamnă că autoritățile nu pot sugera că persoana ar fi trebuit condamnată penal, deși procedurile penale nu au dus la o condamnare. Protecția oferită de articolul 6 § 2 sub cel de-al doilea aspect al său nu ar trebui interpretată în sensul că se opune ca instanțele naționale, în cadrul unei proceduri ulterioare - în care exercită o funcție diferită de cea a judecătorului penal, în conformitate cu dispozițiile relevante din dreptul intern - să se expună asupra acelorași fapte care au fost soluționate în cadrul procedurii penale anterioare, cu condiția ca, în acest mod, să nu impute răspunderea penală persoanei în cauză. O persoană care a fost achitată sau în privința căreia a fost încetată urmărirea penală rămâne supusă aplicării ordinare a normelor naționale privind probele și standardul probelor în afara proceselor penale (a se vedea Nealon și Hallam, §§ 168-169).

Curtea a notat că, în conformitate cu legislația națională, confiscarea specială era o măsură de precauție care putea fi dispusă chiar și atunci când răspunderea penală sau o sancțiune penală nu fusese stabilită. Confiscarea specială nu a fost inclusă în lista sancțiunilor penale prevăzute în Codul penal. Cu toate acestea, aplicarea sa generală la „bunurile folosite la săvârșirea unei infracțiuni sau obținute ca urmare a unei infracțiuni” și, în special în cazul reclamantului, la bunurile „rezultate dintr-o faptă interzisă de prezentul cod”, pare să depindă de existența unei fapte ilicite. Prin urmare, în opinia Curții, nu a existat niciun aspect în legislația relevantă care să califice măsura drept sancțiune (G.I.E.M. S.R.L. și alții v. Italia [MC], nr. 1828/06 și alte 2, §§ 220-21, 28 iunie 2018). În plus, norme de confiscare similare - în care răspunderea penală a infractorului și prescripția erau irelevante în scopul confiscării și în care ordonanțele de confiscare acopereau, în general, bunuri care fuseseră dobândite prin activități ilegale - nu erau ceva neobișnuit în rândul statelor membre ale Consiliului Europei la momentul evenimentelor (Silickienė v. Lituania, nr. 20496/02, §§ 33-35, 10 aprilie 2012).

Curtea a luat în considerare mențiunile Guvernului privind obligația de a respecta recomandările FATF privind confiscarea fără condamnare pentru a combate spălarea banilor și finanțarea terorismului. Confiscarea specială poate fi aplicată terților, persoanelor condamnate sau achitate și celor în privința cărora procedurile au fost încetate din motive care nu implică reabilitarea, cum ar fi expirarea termenului de prescripție. Fără a fi necesară determinarea gradului de vinovăție, aplicarea confiscării speciale poate depinde de legătura dintre anumite acte și bunurile confiscate.

În cazul reclamantului, confiscarea specială a vizat bunuri obținute dintr-un fapt ilicit, nu neapărat o infracțiune, și a fost limitată la suma de îmbogățire obținută din activitatea neautorizată (Ulemek v. Serbia (dec.), nr. 41680/13, § 54, 2 februarie 2021 și Welch, citat anterior, § 33). Ordonanța de confiscare a fost executată în conformitate cu normele de executare a hotărârilor civile, care nu permiteau executarea prin pedeapsa cu închisoarea, în caz de neplată.

Prevederea se referă la proprietate și nu la persoană, având scopul de a preveni utilizarea bunurilor provenite din fapte ilicite, similar cu confiscarea civilă in rem, și nu este afectată de prescripție (Ulemek v. Serbia (dec.), § 50, și Balsamo v. San Marino, nr. 20319/17 și 21414/17, § 62, 8 octombrie 2019). Prin urmare, dispunerea unei ordonanțe de confiscare nu echivalează cu o sancțiune și nu necesită recunoașterea vinovăției penale a reclamantului (El Kaada v. Germania, nr. 2130/10, §§ 62-63, 12 noiembrie 2015) sau sugerarea opiniei conform căreia reclamantul este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni (Nealon și Hallam, § 168).

În această privință, Curtea a notat că, în ceea ce privește motivarea oferită de autoritățile naționale, atunci când este luată în considerare în ansamblu și în contextul exercițiului pe care acestea erau obligate de dreptul național să îl întreprindă (a se compara Nealon și Hallam, ibid.), reclamantul nu s-a plâns de nicio declarație specifică a autorităților (Nealon și Hallam, ibid.). Totuși, Curtea a observat că ordonanța procurorului conținea afirmații precum că ancheta a acumulat suficiente probe „pentru a confirma bănuiala” că „venitul în valoare de 116.428 MDL a fost obținut de [reclamant] ca urmare a [unei] infracțiuni” și apoi a dispus confiscarea banilor de la reclamant ca „bani obținuți ca urmare a unei infracțiuni”. Încheierea judecătorului de instrucție a stabilit același lucru, că „veniturile în valoare de 116428 MDL au fost obținute de [reclamant] ca urmare a [unei] infracțiuni”, dar și o explicație conform căreia „o persoană poate fi supusă confiscării speciale atunci când veniturile provin dintr-o faptă comisă și interzisă de Codul penal”, care în cazul reclamantului a fost activitatea comercială ilegală.

Curtea a notat că deciziile în cauză au clarificat că reclamantul nu era supus răspunderii penale, deși s-a comentat asupra produsului infracțiunii care urma să fie confiscat pe baza unor indicii că banii proveneau din activități infracționale, chiar dacă nu fusese acuzat oficial. Declarațiile pot fi înțelese ca referindu-se la comiterea infracțiunii și la originea ilicită a banilor, conform articolului 106 § 2 (a) din Codul penal. Curtea a subliniat necesitatea acordării unei atenții sporite la formularea motivării ordonanțelor de confiscare după încetarea procedurilor penale (Fleischner v. Germania, nr. 61985/12, §§ 64 și 69, 3 octombrie 2019). Totuși, declarațiile în cauză nu echivalează cu o afirmare explicită prin care se impută reclamantului răspunderea pentru infracțiune și trebuie analizate în contextul procedurilor în ansamblu (Nealon și Hallam, §§ 168-169).

Curtea a observat că confiscarea banilor a fost dispusă odată cu încetarea procedurii penale, care fusese considerată prescrisă. Această confiscare a fost considerată o măsură complementară procedurii penale. Potrivit legislației naționale, o ordonanță de confiscare nu putea fi emisă înainte de luarea unei decizii de achitare, condamnare sau încetare a urmăririi penale în cauza penală (a se vedea articolele 285 și 397 din Codul de procedură penală).

Judecătorul de instrucție a clarificat în motivarea încheierii sale, că reclamantul nu avea calitate procesuală la momentul încetării urmăririi penale, că probele din dosar au indicat că banii obținuți proveneau dintr-o activitate comercială neautorizată și că reclamantul nu a contestat niciodată acest lucru în plângerile sale în fața procurorului ierarhic superior și nici în cursul procedurii contradictorii în fața judecătorului de instrucție. Pe baza acestor elemente, judecătorul a considerat că exista un temei juridic suficient pentru confiscarea specială a banilor, având în vedere originea lor ilegală.

Baza legală a confiscării în cazul reclamantului se referă la bunuri obținute printr-o „faptă interzisă de Codul Penal”, nu neapărat prin comiterea unei infracțiuni. Această distincție schimbă abordarea autorităților naționale, care s-au concentrat pe originea bunurilor și nu pe vinovăția penală a reclamantului.

Curtea a considerat rezonabil ca autoritățile naționale să ofere detalii despre conduita ilegală care a condus la obținerea banilor și să facă o legătură clară între această conduită și bunurile în cauză. De altfel, conform jurisprudenței Curții privind confiscarea produselor infracțiunii, autoritățile sunt obligate să facă o astfel de evaluare pentru a respecta cerințele Convenției. Aceste observații sunt susținute de hotărârile în cazurile (Yordanov și alții v. Bulgaria, nr. 265/17 și 26473/18, §§ 123-24, 26 septembrie 2023, și Todorov și alții v. Bulgaria, nr. 50705/11 și 6 altele, §§ 190-99, 13 iulie 2021), care au reiterat importanța unei justificări detaliate și legale pentru confiscarea bunurilor.

De asemenea, este important de remarcat faptul că, în acest caz, originea ilegală a banilor a fost evaluată pe baza probelor adunate în timpul investigației, nu pe presupuneri. Deciziile s-au referit la percheziția parcului auto neautorizat și la documentele despre sumele primite pentru serviciile de parcare, declarațiile martorilor despre implicarea reclamantului și informațiile privind statutul fiscal al companiei. Instanțele naționale au reținut că, având ocazia să conteste aceste probe, reclamantul nu a făcut-o, deși a fost asistat mereu de un avocat.

Curtea a concluzionat că, pe baza evaluării corecte a legislației naționale și a deciziei în ansamblu, ordonanța de confiscare specială, care făcea referire la originea ilegală a bunurilor, nu putea fi interpretată ca o afirmare a vinovăției potrivit criteriilor penale de comitere a unei infracțiuni.

În consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție.

Concluzie (cu 4 voturi la 3): neîncălcarea articolului 6 § 2 din Convenție.

 

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

YÜKSEL, KRENC ȘI DERENČINOVIĆ

Judecătorii care au exprimat opinia separată nu sunt de acord cu concluzia majorității, conform căreia nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție.

Aceștia au subliniat că confiscarea fără o condamnare penală ridică probleme specifice, în special legate de prezumția de nevinovăție, așa cum s-a discutat și în cazul G.I.E.M. S.R.L. și alții v. Italia [MC], nr. 1828/06 și altele, 28 iunie 2018.

Judecătorii nu s-au pronunțat asupra legislației naționale în mod abstract, ci s-au concentrat pe modul în care aceasta a fost aplicată în cazul reclamantului.

Ei au considerat că prezenta hotărâre nu a reușit să integreze corect concluziile din recenta hotărâre a Marii Camere în cazul Nealon și Hallam v. Regatul Unit [MC], nr. 32483/19 și 35049/19, 11 iunie 2024. În cauza Nealon și Hallam, Curtea a stabilit că prezumția de nevinovăție ar fi încălcată dacă deciziile și raționamentele instanțelor naționale ar reflecta opinia că reclamantul este vinovat de comiterea unei infracțiuni la standardul penal, iar al doilea aspect al articolului 6 § 2 protejează nevinovăția prin prisma legii (ibid., §§ 168 și 181).

În cazul de față, procurorul și judecătorul de instrucție au folosit expresii precum „venituri ...obținute de [reclamant] ca urmare a infracțiunii” și „bani obținuți ca urmare a infracțiunii”. Având în vedere că reclamantul nu a avut oportunitatea de a-și exercita drepturile la apărare într-un proces penal și că legislația națională nu impunea o astfel de concluzie pentru a dispune confiscarea specială, aceste afirmații reflectă opinia că reclamantul era vinovat de comiterea infracțiunii (contrar Nealon și Hallam, menționat mai sus, § 180).

Bazându-se pe Nealon și Hallam, majoritatea s-a bazează pe „o evaluare corectă a legislației naționale” și notează că reclamantul nu a contestat nici o afirmație specifică. În acest sens, judecătorii observă că în cazul Nealon și Hallam, reclamanții nu au contestat limbajul folosit de Secretarul de Justiție sau de instanțele naționale (Nealon și Hallam, menționat mai sus, § 170), dar Marea Cameră s-a concentrat totuși pe acuzația pozitivă de vinovăție, luând în considerare formularea ordonanțelor și raționamentul instanțelor (ibid., §§ 178-81).

Legislația națională definește foarte clar condițiile pentru confiscarea specială. În cazul de față, însă, autoritățile nu au aplicat acest regim într-un mod care ar fi fost compatibil cu garanțiile privind prezumția de nevinovăție. Legislația națională definește o infracțiune ca „o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală”. Pragul pentru aplicarea confiscării speciale este fapta prejudiciabilă interzisă de Codul Penal (un element obiectiv, nelegat de intenția/vina suspectului). În cazul de față, asociind „confirmarea suspiciunii” cu „bunuri ... obținute ca urmare a unei infracțiuni” (care cuprinde atât elemente obiective, cât și subiective, inclusiv intenția/vinovăția), autoritățile au imputat de facto reclamantului un element de răspundere penală personală. Acest lucru constituie, în opinia lor, o încălcare a celui de-al doilea aspect al articolului 6 § 2, care protejează nevinovăția în fața legii.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cosovan v. Republica Moldova (nr. 2) de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

   Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă