Consiliul Național al Tineretului din Moldova v. Republica Moldova – nr. 15379/13

Hotărârea din 25.06.2024 [Secţia a II-a]

 

Articolul 10

Libertatea de exprimare

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

 

Refuzul autorităților locale de a elibera autorizația de amplasare a publicității exterioare care prezenta motive discriminatorii  – încălcare

 

Pe 4 februarie 2013, reclamanta, Asociația Obștească, Consiliul Național al Tineretului din Republica Moldova, s-a plâns în fața Curții de încălcarea articolului 10 din Convenție, invocând o ingerință ilegală și disproporționată în libertatea sa de exprimare, și anume libertatea sa de a utiliza o caricatură în scopuri publicitare pentru a descrie motivele interzise de discriminare și libertatea sa de a comunica informații cu privire la lansarea unei linii telefonice gratuite de asistență în caz de discriminare.

 

În fapt:

În februarie 2011, Parlamentul Republicii Moldova a inițiat elaborarea unui proiect de Lege privind prevenirea și combaterea discriminării, care a dat naștere la dezbateri publice, precum și la unele manifestații organizate de anumite grupuri sociale. Controversele s-au axat în principal pe utilizarea termenului de „orientare sexuală” în proiectul de lege și pe problema homosexualității în Republica Moldova. În martie 2011, proiectul de lege a fost retras din procesul legislativ.

În acest context, asociația reclamantă a făcut parte din Coaliția Nediscriminare („CND”), o entitate fără statut juridic propriu care a reunit mai multe organizații non-guvernamentale (ONG-uri) care luptau împotriva discriminării. În cadrul CND, asociația reclamantă a fost responsabilă de un proiect, unul dintre obiectivele acestuia fiind lansarea unei linii telefonice gratuite de asistență în caz de discriminare.

Pe 6 decembrie 2011, CND a solicitat Primăriei mun. Chișinău să elibereze autorizația de amplasare a publicității exterioare elaborată de asociația reclamantă pe panourile publicitare din oraș în scopul informării societății cu privire la existența liniei telefonice respective. Panoul publicitar conținea caricaturi ale unor persoane, și anume doi bărbați care se țineau de mână, un bărbat de culoare, o femeie în etate, o femeie însărcinată, o persoană în scaun cu rotile și un cuplu despre care se presupunea sunt de etnie romă. Imaginea conținea următorul text: „Ești discriminat? Apelează în mod gratuit și confidențial Linia nediscriminare 0-8003-8003”.

Pe 22 decembrie 2011, viceprimarul mun. Chișinău a dispus crearea unui grup de lucru pentru monitorizarea imaginilor sociale de pe panourile publicitare expuse în oraș. În aceeași zi, grupul de lucru a decis să solicite opinia grupurilor sociale afectate de panoul publicitar al asociației reclamante.

Prin scrisoarea din 22 decembrie 2011, adresată Primăriei mun. Chișinău, Asociația Obștească a Romilor („SINTI”) și-a exprimat dezacordul față de modul în care romii erau reprezentați pe panoul menționat. Aceasta a considerat că caricatura prezenta o imagine neplăcută a romilor și nu era reprezentativă pentru locul acestora în societate.

Pe 26 decembrie 2011, președintele Alianței Organizațiilor pentru Persoane cu Dizabilități din Moldova a informat Primăria mun. Chișinău cu privire la dezacordul său față de panoul publicitar. Aceasta a argumentat că, persoana în scaun cu rotile semăna cu un cerșetor și nu era prezentată ca o persoană obișnuită, astfel caricatura transmitea o imagine jalnică a unei persoane cu handicap și că nu era reprezentativă pentru toate categoriile de persoane vizate.

Pe 5 ianuarie 2012, viceprimarul orașului Chișinău a informat CND cu privire la faptul că grupul de lucru, luând în considerare opiniile menționate anterior, a decis că panoul publicitar al asociației reclamante nu poate fi amplasat pe panourile publicitare din oraș, pe motiv că poate să divizeze societatea în categorii și grupuri sociale și contravine legii. Viceprimarul a recomandat respectarea principiilor de bază ale activității publicitare, enunțate la articolul 7 din Legea nr. 1227-XIII din 27 iunie 1997 cu privire la publicitate, și anume principiul corectitudinii, onestității, autenticității și decenței în publicitate, precum și principiul utilizării unor mijloace care nu cauzează prejudicii spirituale, morale sau psihice consumatorilor de publicitate.

Pe 19 ianuarie 2012, CND a solicitat Agenției Naționale pentru Protecția Concurenței („ANPC”) să efectueze o expertiză a panoului respectiv. Pe 22 februarie 2012, autoritatea menționată a informat CND că majoritatea experților din cadrul ANPC au considerat că materialul publicitar examinat nu încalcă dispozițiile legislației cu privire la publicitate. Totuși, aceasta a invitat CND să ia în considerare avizul celor două asociații a căror opinii au fost solicitate de ANPC.

Între timp, pe 4 februarie 2012, asociația reclamantă a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Primăriei municipiului Chișinău, solicitând eliberarea autorizației de amplasare a publicității. Aceasta s-a plâns de încălcarea libertății sale de exprimare și a dreptului de a comunica informații, invocând Legea nr. 64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare, subliniind că protecția care reiese din dispozițiile privind libertatea de exprimare se aplica în cazul dat, chiar dacă acesta era ofensator sau deranjant. În această privință, asociația a susținut că a ales să utilizeze caricatura pentru a reflecta motivele de discriminare interzise, care, în opinia sa, nu puteau fi ilustrate decât prin reprezentarea persoanelor în cauză. Asociația reclamantă a susținut de asemenea că imaginea aleasă reflecta propria sa viziune, care făcea parte din libertatea sa de exprimare și era de natură neutră. De asemenea, asociația a susținut că imaginea era însoțită de un text care invita societatea să apeleze gratuit o linie telefonică de asistență în caz de discriminare. Asociația reclamantă nefiind de acord cu Primăria mun. Chișinău, deoarece acesta din urmă nu a precizat scopul legitim urmărit, a susținut că, în temeiul articolului 28 din Legea cu privire la publicitate, ANPC este singura autoritate competentă să se pronunțe asupra legalității unei imagini publicitare. În această privință, asociația a invocat faptul că pârâtul nu a solicitat avizul acestei autorități, considerând că și-a arogat astfel o marjă de apreciere prea mare. În final, aceasta a susținut că, în realitate, orașul era deranjat de prezența unui cuplu homosexual pe panoul respectiv și a adăugat că primăria se limitase să țină cont de avizul celor două ONG-uri, fără a solicita opinia altor ONG-uri care puteau fi vizate.

Pe 14 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea asociației reclamante ca fiind neîntemeiată. Aceasta a luat în considerare dezacordul exprimat de cele două asociații cu privire la amplasarea panoului publicitar. Invocând dispozițiile articolului 8 alin. (3) din Legea cu privire la publicitate, potrivit cărora publicitatea nu trebuie să inducă în eroare consumatorii sau să le prejudicieze interesele, Curtea a considerat că cele două asociații, în calitate de consumatori vizați de publicitatea în cauză, au fost prejudiciate de imaginea propusă pentru panoul publicitar. Referindu-se, de asemenea, la prevederile articolului 9 alin.(1) lit. c) din Legea cu privire la publicitate, Curtea de Apel Chișinău a considerat că imaginea în cauză era, de asemenea, contrară principiului onestității.

Pe 28 mai 2012, asociația reclamantă a depus o cerere de recurs împotriva hotărârii primei instanțe.

Pe 12 septembrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul. Aceasta a menținut hotărârea instanței inferioare, menționând că dispozițiile din Legea cu privire la publicitate nu prevedeau în mod expres dreptul fiecărei persoane de a amplasa publicitate și nici nu obligau autoritățile responsabile de eliberarea autorizație să amplaseze publicitatea în spațiile respective. De asemenea, aceasta a considerat că Legea cu privire la libertatea de exprimare nu era relevantă în speța dată în măsura în care nu garanta un drept absolut de a plasa o publicitate pe panourile publicitare.

Pe 29 mai 2012, Parlamentul Republicii Moldova adoptase Legea cu privire la asigurarea egalității.

 

În drept:

Curtea a notat că imaginea pe care asociația reclamantă intenționa să o plaseze pe panourile publicitare conținea caricaturi. Aceasta a subliniat că caricatura este o formă de expresie artistică și de comentariu social recunoscută în jurisprudența sa (Ernst August von Hannover v. Germania, nr. 53649/09, § 49, 19 februarie 2015, și Bohlen v. Germania, nr. 53495/09, § 50, 19 februarie 2015). Curtea a reiterat, de asemenea, că articolul 10 din Convenție prevede libertatea de exprimare artistică, care permite participarea la schimbul public de informații și idei culturale, politice și sociale de toate tipurile. Cei care creează, interpretează, difuzează sau expun o operă de artă contribuie la schimbul de idei și opinii esențial pentru o societate democratică (Pryanishnikov v. Rusia, nr. 25047/05, § 50, 10 septembrie 2019). Mai mult ca atât, articolul 10 din Convenție se aplică și declarațiilor făcute în domeniul comercial, deoarece garantează libertatea de exprimare „tuturor", fără a face distincție între scopurile comerciale și cele non-profit (Bohlen, § 46, și cauzele citate în aceasta).

În speță, Curtea a notat că părțile au convenit cu privire la faptul că refuzul de a elibera autorizație pentru amplasarea publicității asociației reclamante a constituit o ingerință în exercitarea dreptului acesteia la libertatea de exprimare. Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a se abate de la această constatare (Barthold v. Germania, 25 martie 1985, § 43, Seria A nr. 90).

O astfel de ingerință încalcă articolul 10 din Convenție, cu excepția cazului în care a fost „în conformitate cu legea”, „a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime” în sensul alineatului (2) al acestui articol și a fost „necesară într-o societate democratică”.

 

(a) Legalitatea ingerinței

Curtea s-a referit la cerințele generale referitoare la „calitatea legii”, aplicabile în special în contextul articolului 10 din Convenție, astfel după cum au fost rezumate în hotărârea NIT S.R.L. v. Republica Moldova ([MC], nr. 28470/12, §§ 157-161, 5 aprilie 2022) și în hotărârea Sanchez v. Franța ([MC], nr. 45581/15, §§ 124-28, 15 mai 2023).

În prezenta cauză, Curtea a notat că, atât în procedura la nivel național, cât și în cererea adresată acesteia, asociația reclamantă s-a bazat pe nerespectarea articolului 28 din Legea cu privire la publicitate în susținerea afirmației sale potrivit căreia ingerința a fost ilegală. În special, reclamanta a menționat că, în temeiul acestei dispoziții, numai ANPC era competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea publicității, și nu Primăria mun. Chișinău, care, în speță, a considerat că imaginea publicitară nu era legală. Curtea a observat că acest argument nu a fost examinat de instanțele naționale, care în schimb au reținut refuzul de a elibera autorizație pe baza altor dispoziții ale legii menționate. Referindu-se la dezacordul exprimat de cele două asociații opiniile cărora au fost solicitate de primărie, instanțele naționale au considerat că panoul publicitar aducea atingere intereselor acestor asociații, constatând prin urmare, că acesta era, contrar art. 8 alin.(3) din Legea cu privire la publicitate și că era, de asemenea, eronat în sensul articolului 9 alin.(1) litera c) din lege. Curtea a notat că aceste argumente au fost invocate și de Primăria mun. Chișinău în scrisoarea sa de refuz din 5 ianuarie 2012, autoritățile municipale referindu-se însă, în această privință, la articolul 7 din Legea cu privire la publicitate.

Curtea a reiterat că competența sa de a verifica respectarea legislației la nivel național este limitată, întrucât interpretarea și aplicarea legislației naționale revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești. Cu excepția cazului în care interpretarea aplicată este arbitrară sau vădit nerezonabilă, sarcina Curții se limitează de a stabili dacă efectele acesteia sunt compatibile cu Convenția (Sanchez, § 128). În speță, Curtea a considerat că probele de care dispunea nu i-au permis să concluzioneze că decizia instanțelor naționale de a întemeia ingerința pe articolele 8 alin. (3) și 9 alin. (1) lit. c) din Legea cu privire la publicitate a fost viciată de arbitrar sau de iraționalitate vădită. În special, cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că interpretarea făcută de instanțele naționale pare a fi conformă cu textul acestor articole. Pe de altă parte, Curtea a observat că aceasta nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență la nivel național care să combată concluziile la care au ajuns instanțele naționale cu privire la legalitatea ingerinței în prezenta cauză sau care să confirme afirmația reclamantei potrivit căreia numai ANCP era competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea imaginii publicitare. Cu privire la ultimul aspect, Curtea a considerat că abordarea instanțelor naționale, cu privire la faptul că și Primăria mun. Chișinău era împuternicită să efectueze un astfel de control al legalității, a constituit o interpretare rezonabilă și previzibilă a dispozițiilor Legii cu privire la publicitate. Cu toate acestea, părțile nu au contestat faptul că, în conformitate cu dispozițiile acestei Legi, asociația reclamantă trebuia să obțină o autorizație din partea autorităților municipale pentru a amplasa publicitatea pe panourile de publicitate din municipiu și că primăria putea refuza acest lucru, motivându-și decizia.

Curtea a constatat că asociația reclamantă nu a pus în discuție nici accesibilitatea temeiului juridic ales de instanțe, și anume articolele 8 alin. (3) și 9 alin. (1) lit. c) din Legea cu privire la publicitate, nici previzibilitatea ca atare a acestor dispoziții. Reamintind că obiectul unei cauze „aduse în fața sa” este definit de plângerea sau „cererea” reclamantului (Fu Quan, s.r.o., § 137), Curtea a concluzionat că, în speță, ingerința în exercitarea drepturilor reclamantei în temeiul articolului 10 § 1 din Convenție era prevăzută de lege.

 

(b) Scopul urmărit

Asociația reclamantă a considerat că refuzul de a autoriza amplasarea panoului publicitar în cauză nu a urmărit un scop legitim, în măsura în care motivul real al refuzului a fost, în opinia sa, dorința autorităților statului de a interzice un panou care prezenta homosexualii.

Curtea a considerat că nu poate exista nicio îndoială, având în vedere motivele invocate de Primăria mun. Chișinău și de instanțele naționale, că ingerința în cauză urmărea să interzică difuzarea unei imagini publicitare considerate a fi de natură să stigmatizeze și să aducă atingere demnității anumitor grupuri de persoane, în special, persoanelor cu handicap și romilor. Rezultă că scopul ingerinței a fost de a proteja drepturile altora în sensul articolului 10 § 2 din Convenție [C8 (Canal 8) v. Franța, nr. 58951/18 și 1308/19, § 77, 9 februarie 2023, și Sanchez, § 144, 15 mai 2023].

Astfel, având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea a considerat că nu există nimic care să susțină afirmația asociației reclamante potrivit căreia singurul scop al ingerinței a fost interzicerea afișării pe panourile publicitare a unui cuplu homosexual. Prin urmare, aceasta nu a putut concluziona că, în spatele refuzului de a autoriza publicitatea, autoritățile au urmărit un scop predominant nevăzut, altul decât cel menționat anterior [Selahattin Demirtaș v. Turcia (nr. 2) [MC], nr. 14305/17, §§ 421-422, 22 decembrie 2020].

 

(c) Necesitatea ingerinței

Principiile generale pe baza cărora se evaluează „necesitatea într-o societate democratică” a ingerinței în exercitarea libertății de exprimare sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost reiterate recent în cauza Sanchez (citată anterior, § 145) după cum urmează:

" i. Libertatea de exprimare este unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale pentru progresul acesteia și pentru dezvoltarea fiecărui individ. Sub rezerva alineatului (2) al articolului 10, libertatea de exprimare se aplică nu numai „informațiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, ci și celor care ofensează, șochează sau deranjează, în conformitate cu principiile pluralismului, toleranței și deschiderii fără de care nu poate exista o "societate democratică". Astfel cum este consacrat în articolul 10, acesta face obiectul unor excepții care trebuie să fie interpretate restrictiv, iar necesitatea de a-l restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător (...).

ii. Adjectivul „necesar”, în sensul articolului 10 § 2, implică o „nevoie socială stringentă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă există o astfel de necesitate, dar aceasta este dublată de un control european atât al legii, cât și al deciziilor care o aplică, chiar și atunci când acestea provin de la o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la compatibilitatea unei „restricții” cu libertatea de exprimare protejată de articolul 10.

iii. În exercitarea competenței sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente, ci de a verifica din perspectiva articolului 10 deciziile pe care acestea le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât a exercitat această competență cu bună-credință, cu atenție și în mod rezonabil: Curtea trebuie să examineze ingerința în lumina tuturor circumstanțelor cauzei pentru a stabili dacă aceasta a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica par „pertinente și suficiente” (...). Procedând astfel, Curtea trebuie să fie convinsă că autoritățile naționale au aplicat norme conforme cu principiile consacrate la articolul 10 și au făcut acest lucru pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (...)”.

Curtea a reiterat, de asemenea, că exprimarea ideilor referitoare la o chestiune de interes general se bucură de un nivel ridicat de protecție. Statele pârâte dispun atunci doar de o marjă de apreciere limitată (Baka v. Ungaria [MC], nr. 20261/12, § 159, 23 iunie 2016). Astfel, Curtea a statuat în mod constant că articolul 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc restricțiilor libertății de exprimare atunci când este în joc o chestiune de interes public (Hurbain v. Belgia [MC], nr. 57292/16, § 223, 4 iulie 2023). Mai mult ca atât, marja de apreciere este, de asemenea, circumscrisă interesului unei societăți democratice de a permite presei să își joace rolul indispensabil de „câine de pază”, iar atunci când un ONG atrage atenția societății asupra unor chestiuni de interes general, trebuie să se ia în considerare că acesta exercită un rol de „câine de pază” public similar ca importanță cu cel al presei [Animal Defenders International v. Regatul Unit [MC], nr. 48876/08, §§ 102-03, CEDO 2013 (extrase)].

De asemenea, Curtea a statuat anterior că lipsa unui control jurisdicțional efectiv poate justifica constatarea unei încălcări a articolului 10 din Convenție.

Într-adevăr, după cum s-a afirmat în contextul acestui articol, „calitatea examinării judiciare (...) a necesității măsurii (...) este deosebit de importantă (...), inclusiv în ceea ce privește aplicarea marjei de apreciere relevante (Baka, citată anterior, § 161).

În același timp, Curtea a reiterat că articolul 10 din Convenție nu interzice o restricție prealabilă în privința amplasării publicității. Cu toate acestea, astfel de restricții sunt atât de periculoase, încât necesită din partea Curții un control foarte minuțios. Acest lucru este valabil în special în cazul presei: informația este un produs perisabil, iar întârzierea publicării sale, chiar și pentru o perioadă scurtă, este de natură să o lipsească de orice valoare și interes. Acest risc există, de asemenea, în cazul publicațiilor, altele decât cele periodice, care abordează un subiect de actualitate (Kablis v. Rusia, nr. 48310/16 și 59663/17, § 91, 30 aprilie 2019).

Curtea a subliniat în repetate rânduri că toleranța și respectul pentru demnitatea egală a tuturor ființelor umane constituie fundamentul unei societăți democratice și pluraliste. Rezultă că, în principiu, poate fi considerată necesară, în societățile democratice, sancționarea sau chiar interzicerea tuturor formelor de exprimare care propagă, incită, promovează sau justifică ura bazată pe intoleranță (inclusiv intoleranța religioasă), cu condiția ca „formalitățile”, „condițiile”, „restricțiile” sau „sancțiunile” impuse să fie proporționale cu scopul legitim urmărit. Rămâne la latitudinea autorităților competente, în calitatea lor de garanți ai ordinii publice instituționale, să adopte măsuri, chiar penale, menite să reacționeze în mod adecvat și nu excesiv la astfel de remarci (Zemmour v. Franța, nr. 63539/19, § 51, 20 decembrie 2022).

În final, Curtea a mai statuat că, pentru a stabili dacă a avut loc o instigare la ură, trebuie să se ia în considerare o serie de factori, sistematizați în jurisprudența sa după cum urmează: i. dacă afirmațiile contestate au fost făcute într-un context politic sau social tensionat; ii. dacă cuvintele în cauză, corect interpretate și apreciate în contextul lor imediat sau mai general, ar putea fi interpretate ca îndemnând direct sau indirect la violență sau ca justificând violența, ura sau intoleranța, Curtea fiind deosebit de atentă la declarațiile categorice care atacă sau denigrează grupuri întregi, fie ele etnice, religioase sau de altă natură; și iii. modul în care au fost formulate cuvintele precum și capacitatea lor - directă sau indirectă - de a provoca prejudicii. Combinația acestor factori diverși, mai degrabă decât oricare dintre ei separat, joacă un rol decisiv la soluționarea litigiului, iar Curtea a examinat cauzele de acest tip cu o atitudine eminamente contextuală (Sanchez, § 154). Mai mult ca atât, Curtea a recunoscut deja necesitatea de a asigura un nivel ridicat de protecție a minorităților vulnerabile - în special a celor cu o istorie de opresiune și discriminare - împotriva discursurilor insultătoare sau defăimătoare (Savva Terentyev v. Rusia, nr. 10692/09, § 76, 28 august 2018). În mod similar, Curtea a acceptat că instigareala ură nu implică în mod necesar un apel la un act de violență sau la alte infracțiuni. În special, apariția unor atacuri la persoană în care anumite grupuri ale populației sunt insultate, ridiculizate sau defăimate poate fi suficientă pentru ca autoritățile să acorde în mod legitim prioritate combaterii discursului rasist în fața păstrării libertății de exprimare exercitate în mod iresponsabil (Féret v. Belgia, nr. 15615/07, § 73, 16 iulie 2007, și Beizaras și Levickas v. Lituania, nr. 41288/15, § 125, 14 ianuarie 2020).

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a trebuit să analizeze dacă măsura aplicată era necesară, astfel după cum au constatat instanțele naționale, pentru a proteja „drepturile altora”. În această privință, Curtea a constatat, în primul rând că, în speță au fost abordate drepturile romilor și ale persoanelor cu handicap, la respectarea demnității lor. Curtea a identificat deja o serie de categorii de persoane social vulnerabile, inclusiv romii (Aksu, citată anterior, § 44, și Hirtu și alții v. Franța, nr. 24720/13, § 70, 14 mai 2020) și persoanele cu handicap (G.L. v. Italia, nr. 59751/15, § 54, 10 septembrie 2020). În continuare, Curtea a observat că aceste două categorii de persoane sunt, în general, victimele unor stereotipuri negative și a unor atitudini stigmatizante persistente și că situația romilor este deosebit de îngrijorătoare în Republica Moldova.

În speță, Curtea a constatat că panoul publicitar în cauză transmitea, prin caricaturile care figurau pe acesta, stereotipuri negative despre romi și persoanele cu handicap. Curtea a subliniat că acest lucru nu este contestat de părți și că asociația reclamantă însăși susține că panoul publicitar era destinat să descrie cauzele discriminării împotriva diferitelor grupuri social vulnerabile.

Potrivit jurisprudenței Curții și având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea a efectuat o analiză în prezenta cauză concentrându-se asupra contextului ingerinței, asupra naturii panoului publicitar al asociației reclamante și asupra posibilei sale contribuții la o dezbatere de interes general, asupra conținutului, formei și impactului acestui panou, precum și asupra raționamentului urmat de instanțele naționale pentru a justifica ingerința (Stomakhin v. Rusia, nr. 52273/07, § 93, 9 mai 2018, și Zemmour, §§ 52-55).

Referitor la contextul și natura panoului publicitar, Curtea a notat că acesta făcea parte dintr-o campanie anti-discriminare organizată în timpul procesului de adoptare a primei Legi cu privire la asigurarea egalității din Republica Moldova, la care a participat o coaliție formată din mai multe ONG-uri, inclusiv asociația reclamantă, unul dintre obiectivele acesteia fiind promovarea primului număr gratuit din acest stat destinat pentru acordarea asistenței în cazuri de discriminare. Pe acest panou publicitar, asociația reclamantă a ales să asocieze informațiile referitoare la acest număr cu caricaturi ale unor personaje aparținând grupurilor sociale pe care le considera cele mai susceptibile de a fi supuse discriminării. Curtea nu a avut nicio îndoială că panoul publicitar și caricaturile care figurau în acesta făceau parte din una dintre principalele dezbateri din societale care aveau loc la momentul respectiv în Republica Moldova și, prin urmare, se refereau la un subiect important de interes public (Bohlen, § 50, Ernst August von Hannover, § 49). Mai mult decât atât panoul publicitar nu era o publicitate comercială tradițională, ci o publicitate „socială”, potrivit termenului utilizat în legislația națională. În această privință, Curtea a observat, pe de o parte că, potrivit definiției adoptate de legiuitorul din Republica Moldova, publicitatea socială se referă la chestiuni de interes public și, pe de altă parte, că, în speță, caracterul social al publicității asociației reclamante nu a dat naștere la nicio controversă în fața instanțelor naționale (Mouvement raëlien suisse v. Elveția [MC], nr. 16354/06, § 62, ECHR 2012 (extrase)). Curtea a admis deja faptul că, atunci când un ONG atrage atenția societății asupra unor chestiuni de interes public, acesta îndeplinește un rol de supraveghere publică similar ca importanță cu cel al presei și, prin urmare, poate fi caracterizat drept un „câine de pază” social, o funcție care justifică acordarea unei protecții în temeiul Convenției similare celei acordate presei (Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții v. Bosnia și Herțegovina [MC], nr. 17224/11, § 86, 27 iunie 2017).

Curtea a notat, de altfel, că problema de bază în prezenta cauză se referă la alegerea asociației reclamante de a-și ilustra panoul cu caricaturi și dacă aceste caricaturi ar trebui sau nu să fie protejate. În această privință, Curtea a reamintit că satira este o formă de expresie artistică și de comentariu social care, în virtutea exagerării și a denaturării realității care o caracterizează, are în mod firesc scopul de a provoca și de a agita. Din acest motiv, orice ingerință în dreptul unui artist - sau al oricărei alte persoane - de a se exprima în acest mod trebuie examinată cu deosebită atenție, deoarece satira contribuie la dezbaterea publică (Patrício Monteiro Telo de Abreu v. Portugalia, nr. 42713/15, § 40, 7 iunie 2022). Cu toate acestea, dreptul la umor nu este absolut, iar orice persoană care se bucură de libertatea de exprimare își asumă, în termenii paragrafului 2 al articolului 10 din Convenție, „obligații și responsabilități”.

Prin urmare, Curtea a trebuit să examineze în prezenta cauză dacă caricaturile menționate au depășit o limită și au degenerat în instigare la ură și intoleranță.

Pentru a se pronunța asupra acestui aspect, Curtea a observat, în primul rând, că, la momentul faptelor, procesul de adoptare a Legii privind asigurarea egalității dădea naștere unor dezbateri în societate, dar că nimic nu indica, totuși, că aceasta ar fi dat naștere la tensiuni între diferite categorii sociale (Ibragim Ibragimov și alții v. Rusia, nr. 1413/08 și 28621/11, § 102, 28 august 2018). Curtea a observat în acest sens că controversele s-au axat în principal pe problema „orientării sexuale” și nu au vizat romii sau persoanele cu handicap.

În continuare, Curtea a acordat o atenție deosebită faptului că asociația reclamantă este un ONG care are scopul de apărare a drepturilor omului și că pe panoul său caricaturile erau însoțite de un text care invita categoriile vizate să apeleze gratuit o linie telefonică de asistență în caz de discriminare. Având în vedere, de asemenea, faptul că, în fața instanțelor naționale, partea interesată a afirmat în mod constant că a intenționat să ilustreze diferitele criterii de discriminare, este clar pentru Curte că scopul acesteia nu a fost de a insulta, de a ridiculiza sau de a stigmatiza categoriile vulnerabile ale societății sau, în general, de a promova insidios un discurs al urii și al intoleranței. Prin urmare, în speță, a fost necesar să se stabilească dacă modul în care aceste categorii au fost reprezentate nu a denaturat și, prin urmare, nu a discreditat mesajul pe care asociația reclamantă dorea să îl transmită. Este adevărat că desenele au reprodus stereotipuri negative. Cu toate acestea, Curtea a considerat că, privite în ansamblu și în contextul lor imediat și mai general, panoul realizat de asociația reclamantă și caricaturile ilustrate, care aveau un element inerent de exagerare, erau în mod evident un mijloc de a atrage atenția tocmai asupra stereotipurilor existente în societate și asupra discriminării suferite de grupurile vulnerabile, invitând în același timp societatea interesată să își revendice drepturile (Vejdeland și alții v. Suedia, nr. 1813/07, § 54, 9 februarie 2012).

Prin urmare, în opinia Curții, nu se putea afirma, că asociația reclamantă și-a exercitat libertatea de exprimare în mod iresponsabil și nici că panoul publicitar în cauză nu putea fi asimilat cu o instigare la ură sau la intoleranță (Perinçek v. Elveția [MC], nr. 27510/08, § 239, CEDO 2015 (extrase), și Ibragim Ibragimov și alții, §§ 117-19). Mai mult ca atât, întrucât se referea la o chestiune de interes public, un astfel de panoul publicitar intra sub incidența protecției sporite a articolului 10 din Convenție, restrângând marja de apreciere a autorităților naționale.

Referitor la raționamentul urmat de instanțele naționale, Curtea a notat că acestea și-au întemeiat respingerea acțiunii asociației reclamante în principal pe dezacordul exprimat de cele două ONG-uri opiniile cărora au fost solicitate de Primăria mun. Chișinău. Cu privire la acest aspect, Curtea regretă că acestea nu au pus în niciun fel în balanță interesele aflate în joc, și anume protecția sporită de care trebuia să beneficieze în principiu asociația reclamantă pentru a comunica chestiunile de interes public, protecția de care se putea bucura cu garanția la fel de sporită de care trebuiau să beneficieze grupurile vulnerabile în cazul unor discursuri insultătoare sau defăimătoare. În această privință, Curtea a reamintit că, datorită contactelor lor directe și constante cu forțele vii ale țării lor, autoritățile statului sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a evalua nevoile și contextul local (Vavřička și alții v. Republica Cehă [MC], nr. 47621/13 și 5 alții, § 273, 8 aprilie 2021). Cu toate acestea, în speță, instanțele naționale nu au luat în considerare criteriile relevante stabilite în jurisprudența Curții. Acordând o importanță exclusivă dezacordului ONG-urilor opiniile cărora au fost solicitate de Primăria mun. Chișinău, judecătorii naționali au decontextualizat caricaturile (Patrício Monteiro Telo de Abreu, § 44), neținând cont nici de mesajul anti-discriminare conținut în panoul publicitar, nici de contextul mai general, marcat la momentul respectiv de dezbaterile privind Legea cu privire la asigurarea egalității, nici, în sfârșit, de repercusiunile pe care panoul respectiv le-ar fi putut avea în societate. Mai mult ca atât, Curtea Supremă de Justiție a constatat în mod explicit că dispozițiile Legii cu privire la libertatea de exprimare nu erau relevante în acest caz.

În opinia Curții, această lipsă de control jurisdicțional efectiv este în sine problematică și, astfel, are ca efect restrângerea suplimentară a marjei de apreciere a statului pârât. Cu toate acestea, Curtea și-a continuat analiza, întrucât i-a revenit sarcina de a examina ingerința în cauză în lumina tuturor circumstanțelor cauzei.

Revenind la forma și la impactul publicității în cauză, Curtea a constatat că aceasta era destinată să fie amplasată pe străzile din mun. Chișinău și, prin urmare, trebuia să ajungă la câteva sute de mii de locuitori. Astfel, impactul publicității, în cazul în care ar fi fost autorizată amplasarea acesteia, ar fi putut fi semnificativ (Féret, § 76). Curtea a recunoscut că plasarea involuntară pe străzile capitalei Republicii Moldova a caricaturilor care transmit stereotipuri negative, deși însoțite de un mesaj anti-discriminare, ar fi putut cu siguranță să ofenseze, să rănească sau să afecteze membrii comunităților vizate. Acest lucru a fost dovedit de faptul că cele două asociații, reprezentând romii și, respectiv, persoanele cu handicap, care au fost consultate de Primăria mun. Chișinău, și-au exprimat dezacordul pentru amplasarea publicității respective. Mai mult ca atât, Curtea a realizat, pe de o parte, că stereotipurile stau adesea la baza discriminării și intoleranței și sunt utilizate de cei care pretind să le justifice (C8 (Canal 8), § 88). Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea a considerat că nu a existat nicio instigare la ură sau intoleranță. În consecință, Curtea nu a fost convinsă că amplasarea panoului publicitar respectiv, care conținea un mesaj clar și inteligibil împotriva discriminării, ar fi putut avea efectul contrar celui urmărit și ar fi putut promova sau tolera discriminarea împotriva comunităților reprezentate sau chiar incita la ostilitate și resentimente față de acestea. Aceasta a concluzionat că afișul în cauză nu putea fi considerat ca fiind susceptibil de a avea consecințe grave pentru membrii grupurilor vizate (Perinçek, § 253).

În final, referitor la natura și gravitatea ingerinței, Curtea a notat că, drept urmare a refuzului, asociația reclamantă nu a putut să își plaseze publicitatea pe panourile publicitare din mun. Chișinău. Cu toate acestea, Curtea a constatat că alte mijloace de comunicare au rămas accesibile și că partea interesată a putut, în special, să promoveze linia telefonică gratuită în caz de discriminare prin intermediul internetului. Mai mult ca atât, potrivit afirmațiilor Guvernului, nimic nu a împiedicat asociația reclamantă să modifice panoul și desenele care se conțineau în el și să solicite eliberarea unei autorizații noi de amplasare a panoului publicitar după modificare. Prin urmare, în speță, nu ar fi existat o restricție generală privind difuzarea ideilor asociației reclamante, ci o interdicție limitată exclusiv la afișarea în public a desenelor în cauză (Mouvement raëlien suisse, § 75, și Animal Defenders International § 124).

Astfel, Curtea a considerat că natura limitată a ingerinței în drepturile asociației reclamante nu poate prevala asupra celorlalți factori luați în considerare în analiza sa de mai sus. Aceasta a subliniat că afișul asociației reclamante se referea la un subiect de interes eminamente public, că nu putea fi considerat ca promovând un discurs al urii sau al intoleranței, că rolul reclamantei în acest caz putea fi asimilat cu cel al presei și că, prin urmare, nu exista un spațiu prea larg pentru limitări, marja de apreciere a statului pârât era limitată și că afișul, care conținea un mesaj anti-discriminare neechivoc și inteligibil, nu era de natură să aibă consecințe grave asupra celor două grupuri vulnerabile de populație pe care autoritățile urmăreau să le protejeze.

Mai mult ca atât, instanțele naționale nu au efectuat un control efectiv în conformitate cu cerințele articolului 10 din Convenție, ceea ce a reprezentat, în opinia Curții, un factor esențial pentru a concluziona că ingerința în exercitarea de către asociația reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare nu a fost bazată pe motive relevante și suficiente (Gheorghe-Florin Popescu v. România, nr. 79671/13, § 41, 12 ianuarie 2021). De asemenea, Curtea a considerat că o astfel de ingerință ar putea avea un efect descurajant asupra modalităților de exprimare satirice referitoare la probleme sociale (Patrício Monteiro Telo de Abreu § 47). În consecință, ingerința nu era necesară într-o societate democratică.

 

Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 2500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Consiliul Național al Tineretului din Moldova v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă