Oleg Balan v. Republica Moldova – nr. 25259/20

Hotărârea din 14.05.2024 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții private

Plângerea se referea la defăimarea reclamantului și la pretinsa omisiune a instanțelor naționale de a stabili un echilibru just între drepturile concurente prevăzute la Articolele 8 și 10 din Convenție, în special prin oferirea unei protecții insuficiente în ceea ce privește dreptul la reputație al reclamantului.

La data de 9 iunie 2020, reclamantul, domnul Oleg Balan a invocat în fața Curții încălcarea dreptului la respectarea vieții private, prevăzut de articolul 8 din Convenție.

În fapt:

La 10 noiembrie 2015, dl Renato Usatîi, liderul unui partid politic de opoziție, a publicat pe pagina personală de Facebook următoarea declarație: „Am primit prin poștă un document interesant. Din nou Timofte al nostru (care era la acea vreme președintele Republicii Moldova) știa totul și a tăcut despre asta”. Acesta a atașat o copie a unei note informative de trei pagini („Nota”), care ar fi fost scrisă după finalizarea unui „studiu operativ” („studiu operativ”) la Ministerul Afacerilor Interne. Nota avea antetul Serviciului de Informații și Securitate („SIS”), era datată din 22 mai 2015 și a fost adresată Aparatului Președintelui Republicii Moldova.

Nota, care conținea ștampilele „Secret” și „Direcția Documente - Control - Termen 29.V.15”. „ și care ar fi fost redactată de SIS, l-ar fi informat pe Președinte că reclamantul, care era pe atunci Ministrul Afacerilor Interne, a acordat prioritate promovării propriei sale imagini în detrimentul îmbunătățirii imaginii afectate a Ministerului; a concediat sau a «convins să plece» o serie de funcționari de la diferite niveluri ale Ministerului și ale Poliției naționale (a fost inclusă o listă cu nume complete) și i-a înlocuit cu persoane loiale lui (din nou, a fost inclusă o listă cu nume); a vândut posturi și a protejat scheme ilegale de contrabandă; și a demoralizat personalul Ministerului și al Poliției. În notă se menționa, de asemenea, că ajutorul financiar în valoare de două milioane de euro a fost retras de către „partenerii suedezi” ca urmare a conducerii inepte a Ministerului.

Știrea despre publicarea de către dl Usatîi a Notei, inclusiv textul acesteia sau un rezumat al acesteia, a fost publicată de mai multe portaluri de știri și alte mijloace de informare în masă din Republica Moldova. Un atare portal de știri (deschide.md) a menționat că, cu câteva luni mai devreme, a primit de asemeni prin poștă un plic galben cu o copie a acestei Notei. Cu toate acestea, după ce nu a reușit din mai multe încercări să verifice autenticitatea acesteia, a decis să nu o publice.

În aceeași zi (10 noiembrie 2015) SIS a publicat un comunicat de presă în care declara că „nu a pregătit așa-numitul „studiu operativ” la Ministerul Afacerilor Interne și nu a trimis Președintelui țării o astfel de scrisoare. ” La 11 noiembrie 2015, Aparatul Președintelui a publicat un comunicat de presă în care a negat că a primit Nota sau orice alte informații similare cu cele incluse în aceasta.

La 31 decembrie 2015, reclamantul i-a scris dlui Usatîi și partidului său, informându-i despre comunicatele de presă menționate în paragraful precedent, cerându-le să declare în mod oficial că informațiile conținute în Notă erau false. De asemenea, el a solicitat scuze publice din partea ambilor și o compensație pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat în valoare de 500000 MDL - aproximativ 23280 de euro (EUR) la acea dată. Nu a primit niciun răspuns, astfel că, la 15 ianuarie 2016, a depus o acțiune în instanță prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de declarațiile defăimătoare făcute de dl Usatîi și de partidul său și preluate de o serie de instituții media, toate fiind, de asemenea, atrase în calitate de pârâți în cauză.

La 10 februarie 2017, Judecătoria Chișinău ( sectorul Buiucani) a decis în favoarea reclamantului. Aceasta a notat că reclamantul i-a cerut dlui Usatîi să denunțe public conținutul Notei, dar nu a primit niciun răspuns. Mai mult, Nota publicată de dl Usatîi se referea la fapte specifice care echivalează cu acuzații de fapte penale. Instanța a constatat că dl Usatîi nu a prezentat nicio dovadă că faptele menționate în Notă erau adevărate, și anume că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunile menționate în aceasta. Mai mult, SIS a negat că ar fi scris o astfel de notă, iar Aparatul Președintelui a negat că ar fi primit-o. Prin urmare, dl Usatîi a publicat neadevăruri care erau defăimătoare la adresa reclamantului. Dl Usatîi a fost obligat să facă publice scuze și să plătească reclamantului 50000 MDL (2500 EUR). În același timp, instanța a constatat că partidul dlui Usatîi nu a fost implicat în niciun fel în răspândirea informațiilor, astfel că a respins acțiunea în măsura în care aceasta viza partidul. De asemenea, instanța a dispus ca mass-media pârâte să publice o dezmințire prin care să informeze publicul că informațiile din Notă erau false.

Dl Usatîi a declarat apel împotriva acestei hotărâri, susținând, printre altele, că a încercat să verifice autenticitatea notei, dar că ar fi fost inutil să ceară Serviciului de Informații și Securitate sau Aparatului Președintelui să confirme existența acesteia, întrucât aceștia erau obligați să păstreze confidențialitatea documentului. La 13 iunie 2017, Curtea de Apel Chișinău a anulat hotărârea inițială din cauza unei erori de procedură și a trimis cauza spre rejudecare. La 10 ianuarie 2018, Judecătoria Chișinău ( sectorul Buiucani) a dat din nou câștig de cauză reclamantului.

La 27 iunie 2018, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea instanței inferioare. Aceasta a constatat că dl Usatîi nu a reușit să probeze că a făcut vreo încercare de a verifica autenticitatea Notei, de exemplu, prin contactarea autorităților relevante înainte de a publica documentul. În consecință, Curtea a constatat că dl Usatîi nu a acționat cu bună-credință. Instanța a respins argumentul dlui Usatîi potrivit căruia acesta ar fi fost privat de posibilitatea de a proba autenticitatea Notei, deoarece registrele de intrare și ieșire a corespondenței de la SIS și de la Aparatul Președintelui nu au fost prezentate instanțelor; instanța a considerat că ceea ce contează sunt eforturile depuse pentru a verifica autenticitatea Notei înainte de publicarea acesteia.

La 23 ianuarie 2019, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea instanței inferioare și a trimis cauza spre rejudecare, în special pentru că registrele de intrare și ieșire a corespondenței de la SIS și de la Aparatul Președintelui nu fuseseră prezentate instanțelor. Curtea a considerat că acest lucru ar putea fi făcut, dacă este necesar, cu aranjamente speciale pentru a preveni divulgarea secretelor de stat care nu au legătură cu cazul.

La 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Chișinău a decis în favoarea reclamantului, în mare parte din aceleași motive ca și înainte. Aceasta s-a referit la un răspuns prezentat de SIS care informa instanța că numărul documentului și alte detalii din Notă nu permiteau identificarea vreuneia dintre unitățile sale ca fiind autorul documentului și că, prin urmare, era imposibil să se stabilească ce registre ale unității ar trebui să fie prezentate. Instanța a constatat, de asemenea, că registrele Aparatului Președintelui pentru corespondența primită în perioada relevantă, care au fost prezentate instanței, nu conțineau nicio mențiune privind primirea notei.

Dl Usatîi a declarat recurs împotriva acestei decizii, iar pe 4 decembrie 2019, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a adoptat o nouă hotărâre, respingând pretențiile reclamantului. Aceasta s-a referit la protecția dreptului la libertatea de exprimare atât prin prisma instrumentelor naționale, cât și în baza Convenției Europene și a constatat că publicarea pe internet poate constitui o activitate jurnalistică.

În plus, a existat un interes public deosebit de mare în cazul jurnalismului de investigație, care ar avea ca scop dezvăluirea faptelor de corupție, modul în care combate poliția criminalitatea, situații în care presa își exercită rolul de „câine de pază” al societății. În conformitate cu dreptul național, orice dubiu rezonabil cu privire la buna-credinţă a persoanei care a efectuat o investigaţie jurnalistică se interpretează în favoarea bunei-credinţe. Instanțele inferioare s-au concentrat asupra autenticității notei, dar nu au ținut cont de abordarea Curții de la Strasbourg în cauzele privind libertatea de exprimare. În special, acestea nu au luat în considerare amploarea „efectului de intimidare” asupra mass-media și a jurnaliștilor.

Instanța a continuat să sublinieze faptul că reclamantul era ministru la momentul publicării și, în calitate de funcționar public, trebuia să manifeste un nivel sporit de toleranță față de critici. În acest sens, Curtea a observat că informațiile din Notă au fost în mod clar de interes public și au vizat exercitarea atribuțiilor profesionale ale reclamantului.

Domnul Usatîi, liderul unui partid de opoziție, era primarul orașului Bălți din iunie 2015 și, prin urmare, era titular al unei funcții publice. Acest statut impunea titularului său o obligație de discreție în ceea ce privește informațiile pe care le-ar putea primi în această calitate: un astfel de titular de funcție publică era mai întâi obligat să raporteze superiorilor săi orice informație de care ar fi putut lua cunoștință și, dacă pretinsa ilegalitate nu putea fi remediată, putea împărtăși aceste informații cu publicul.

Deși instanța a acceptat că, în circumstanțe normale, dl Usatîi urma să verifice informația în posesia cărei a intrat până a o răspândi, însă ținând cont de conținutul acesteia și presupusul organ emitent/destinatar al Notei informative, precum și de parafa „Secret”. Prin urmare, trebuia să se presupună că dl Usatîi a acționat cu bună credință. În plus, orice încercare de a contacta SIS și/sau Președinția ar fi fost nepotrivită, deoarece știrile sunt „un bun perisabil”, iar perioada primirii răspunsului ar fi fost excesiv de îndelungată. Având în vedere că SIS nu a prezentat vreun extras din registrele sale de corespondență de ieșire, iar Președinția nu a făcut acest lucru decât la aproximativ patru ani după evenimente, existau suficiente dubii cu privire la caracterul fals al Notei, iar reținându-se prezumția prevăzută de Legea cu privire la libertatea de exprimare, publicarea informației a fost făcută cu bună-credință

Având în vedere prezumția de bună-credință și faptul că reclamantul nu a reușit să demonstreze dubiul în privința bunei-credințe a celui care a publicat informația de interes public, se prezumă că dl Usatîi a publicat o informație veridică (până la proba contrară) ce ține de interes public.

De asemenea, instanța a notat că dl Usatîi a răspândit informația unui terț, în speță, a Serviciului de Informații și Securitate iar restricționarea acestui drept ar afecta grav contribuția presei/jurnaliștilor la discutarea chestiunilor de interes public.

În cele din urmă, instanța a constatat că dl Usatîi, îmbinând dubla calitate de „jurnalist”, în sensul informării publicului prin intermediul rețelelor de socializare, și de „persoană publică”, în sensul obținerii și divulgării informației de interes public, beneficiază de protecția dreptului la libertatea de exprimare atât prin prisma instrumentelor naționale, cât și în baza Convenției Europene.

În drept:

Reclamantul a susținut că dreptul său la protecția onoarei, demnității și reputației sale profesionale, așa cum este protejat de articolul 8 din Convenție, a fost încălcat. Curtea Supremă de Justiție nu a reușit să stabilească echilibrul just în mod corespunzător între cele două drepturi concurente protejate prin articolele 8 și 10 din Convenție. Libertatea de exprimare nu era nelimitată, iar instanțele nu au luat în considerare suficient îndatoririle și responsabilitățile inerente exercitării acesteia. Dl Usatîi nu acționase cu bună-credință atunci când a publicat Nota, deoarece nu a întreprins nicio măsură menită să verifice autenticitatea acesteia.

Guvernul s-a bazat pe jurisprudența Curții cu privire la echilibrul just pe care instanțele naționale trebuiau să-l stabilească între drepturile concurente în temeiul articolelor 8 și 10 din Convenție, ținând cont în același timp de marja lor de apreciere. Ei au susținut că Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare în mod corespunzător principiile dezvoltate în această jurisprudență și a efectuat testul proporționalității corespunzător.

Aceștia au susținut, în special, că scopul domnului Usatîi prin publicarea Notei nu a fost acela de a-l defăima pe reclamant, ci de a provoca o discuție publică asupra unei probleme importante. În acest sens, el a acționat, după cum a constatat Curtea Supremă de Justiție, în calitate de jurnalist. Reclamantul era o persoană publică, la fel ca și dl Usatîi, care, în plus, fiind primar și, prin urmare, funcționar public, ar fi putut avea acces la anumite informații pe care Guvernul ar fi preferat să le țină secrete. Dl Usatîi a publicat doar pretinsa Notă a Serviciului de Informații și Securitate și nu a făcut niciun comentariu, nu l-a acuzat pe reclamant și nici nu a folosit un limbaj jignitor. La momentul publicării, el nu ar fi putut ști în mod rezonabil dacă Nota era autentică, dar a considerat-o suficient de veridică. El a avut posibilități foarte limitate pentru a verifica cu diligența necesară conținutul notei, deoarece aceasta era secretă. Dacă instanțele naționale l-ar fi obligat să dovedească veridicitatea Notei, s-ar fi confruntat cu o sarcină nerezonabilă sau chiar imposibilă. În plus, reclamantul nu a demonstrat că dl Usatîi a acționat cu rea-credință.

În cele din urmă, Guvernul a menționat că reclamantul a beneficiat în orice moment de dreptul de a fi prezumat nevinovat de orice infracțiune penală. Nici un prejudiciu real și substanțial nu i-a fost cauzat ca urmare a publicării Notei de către dl Usatîi. Într-adevăr, reclamantul a continuat să fie Ministru al Afacerilor Interne până la 20 ianuarie 2016, când a fost investit un nou Guvern. În plus, acesta a rămas în continuare la conducerea Academiei de Administrație Publică. În cei patru ani care au trecut de la momentul evenimentelor și până la momentul în care Guvernul și-a prezentat observațiile, acesta nu a putut observa semne că reputația profesională a reclamantului ar fi fost grav afectată de publicarea Notei.

Curtea a observat că, în cauze precum cea de față, nu este vorba de un act al statului, ci de pretinsa insuficiență a protecției acordate de instanțele naționale vieții private a reclamantului. Aceasta a reiterat faptul că obligația pozitivă inerentă articolului 8 din Convenție poate obliga statul să adopte măsuri menite să asigure respectarea vieții private chiar și în sfera relațiilor dintre indivizi. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare și trebuie să se țină cont de echilibrul just care trebuie stabilit între interesele concurente relevante (a se vedea Von Hannover v. Germania(nr. 2) [MC], nr. 40660/08 și 60641/08, §§ 98 și 99, 7 februarie 2012, cu referințe suplimentare).

Curtea a reiterat, de asemenea, că, în cazurile în care interesul „protejării reputației sau a drepturilor altora” implică articolul 8, ar putea fi necesar să se verifice dacă autoritățile naționale au stabilit un echilibrul just în protejarea a două valori garantate de Convenție, și anume, pe de o parte, libertatea de exprimare protejată de articolul 10 și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 8. Principiile generale aplicabile la echilibrarea acestor drepturi au fost stabilite pentru prima dată în cauza Von Hannover v. Germania (nr. 2) (citat mai sus) și Axel Springer AG v. Germania [MC], nr. 39954/08, §§ 89-95, 7 februarie 2012), apoi reafirmate mai detaliat în Couderc și Hachette Filipacchi Associés v. Franța ([MC], nr. 40454/07, §§ 90-93, CEDO 2015 (extrase)) și rezumate în Perinçek v. Elveția ([MC], nr. 27510/08, § 198, CEDO 2015 (extrase))

Curtea a constatat anterior că un test al proporționalității similar a fost necesar în cauzele în care una sau ambele părți erau politicieni (a se vedea, de exemplu, Mesić, citată mai sus, § 86, și Ponta v. România, nr. 44652/18, § 47, 14 iunie 2022).

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a observat că nu a existat niciun dezacord între părți cu privire la faptul că respingerea pretențiilor împotriva dlui Usatîi a angajat obligația pozitivă a autorităților, în temeiul articolului 8 din Convenție, de a proteja reputația reclamantului. Prin urmare, Curtea s-a concentrat asupra faptului dacă autoritățile și-au respectat obligațiile pozitive.

În acest sens, Curtea a identificat anterior o serie de criterii care trebuie utilizate pentru a stabili un echilibru între cele două drepturi concurente prevăzute la articolele 8 și 10 din Convenție, printre care se numără următoarele: subiectul publicației și contribuția acesteia la o dezbatere de interes public; cât de cunoscută este persoana în cauză; comportamentul anterior al persoanei în cauză; conținutul, forma și consecințele publicației; și, dacă este cazul, modul în care au fost obținute informațiile relevante (a se vedea Couderc și Hachette Filipacchi Associés, citată anterior). Curtea va aplica aceste criterii în cazul de față în măsura în care sunt relevante.

Subiectul raportului

Curtea a constatat, la fel ca și Curtea Supremă de Justiție, că subiectul presupusului comportament necorespunzător al unui ministru ridică în mod legitim un grad ridicat de interes public (a se vedea, de exemplu, Ponta, citată mai sus, §§ 56 și 57). Promovarea unei dezbateri politice libere cu privire la astfel de chestiuni este o caracteristică foarte importantă a unei societăți democratice, iar Curtea acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul unei astfel de dezbateri (a se vedea Sanchez v. Franța [MC], nr. 45581/15, § 146, 15 mai 2023). Astfel, Curtea Supremă de Justiție a avut motive întemeiate pentru a acorda un nivel ridicat de protecție publicării de materiale care se presupune că expun o astfel de activitate.

Cât de cunoscută este persoana în cauză și conduita sa anterioară

Curtea Supremă de Justiție a ținut cont de faptul că reclamantul era Ministru în momentul publicării Notei și că, în calitate de persoană publică, trebuia să se supună unui grad ridicat de critică a acțiunilor sale. Curtea este de acord cu această constatare (a se vedea Lingens v. Austria, 8 iulie 1986, § 42, Seria A nr. 103; Turhan c.Turciei, nr. 48176/99, § 25, 19 mai 2005; și Flux c. Moldovei ( nr. 1), nr. 28702/03, § 32, 20 noiembrie 2007).

Statutul autorului publicației

Curtea a reiterat faptul că libertatea de exprimare este deosebit de importantă pentru un reprezentant ales al poporului, pentru partidele politice și pentru membrii activi ai acestora și, în consecință, orice ingerință în libertatea de exprimare a unui membru al opoziției, care își reprezintă electoratul, atrage atenția asupra preocupărilor acestuia și îi apără interesele, necesită astfel cea mai atentă examinare din partea Curții (a se vedea Selahattin Demirtaș v. Turcia (nr. 2) [MC], nr. 14305/17, § 242, 22 decembrie 2020, și Karácsony și alții v. Ungaria [MC], nr. 42461/13 și 44357/13, § 137, 17 mai 2016).

În prezenta cauză, Curtea a fost de acord cu constatarea Curții Supreme de Justiție referitor la faptul că restricționarea libertății de exprimare a dlui Usatîi, politician și lider al unui partid de opoziție, a atras cel mai înalt nivel de control (a se vedea Sanchez , citat mai sus, § 147).

De asemenea, Curtea Supremă de Justiție l-a tratat în mod evident pe dl Usatîi ca pe un jurnalist de investigație care aborda o problemă de interes public vădit. Cu toate acestea, instanța respectivă nu a explicat cum discursul emis de un lider al unui partid de opoziție, publicat pe o platformă de socializare, ar putea fi calificat în sine drept jurnalism de investigație care să atragă protecția specială oferită de Convenție jurnaliștilor în exercitarea activității lor.

În plus, Curtea Supremă de Justiție a sugerat că, în calitate de Primar al unui oraș principal din Moldova, dl Usatîi ar fi putut avea acces la anumite informații care nu sunt disponibile publicului larg, ceea ce i-a oferit motive suplimentare pentru a publica Nota. Cu toate acestea, din materialele dosarului reiese că, în niciun moment, acesta nu a pretins că deținea alte informații în plus față de conținutul documentului respectiv. De asemenea, nu a declarat că a obținut documentul datorită funcției sale de primar.

Conținutul, forma și modalitatea de obținere a informațiilor și consecințele publicării

Curtea a observat că Nota conținea acuzații grave privind comportamentul necorespunzător din partea reclamantului. În această privință, Curtea a reiterat că trebuie stabilită o distincție între afirmațiile de fapt și judecățile de valoare. Existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, §§ 42-43, CEDO 2001-II, și Radio Broadcasting Company B92 AD v. Serbia, nr. 67369/16, § 83, 5 septembrie 2023).

În cazul de față, din dosar nu reiese că dl Usatîi a depus vreun efort pentru a corobora în vreun fel conținutul și autenticitatea Notei. De asemenea, nu și-a informat cititorii despre orice încercare eșuată de a face acest lucru. În general, dl Usatîi nu a susținut că ar fi intrat în posesia altor informații despre presupusele abateri de la Ministerul Afacerilor Interne.

Curtea a reiterat că, atunci când contribuie la dezbaterea publică asupra unor chestiuni de interes legitim, ar trebui să fie posibil să se bazeze pe conținutul rapoartelor oficiale fără a fi nevoit să întreprindă cercetări independente (a se vedea Bladet Tromsø și Stensaas v. Norvegia [MC], nr. 21980/93, § 68, CEDO 1999-III). Cu toate acestea, în cazul de față, circumstanțele în care dl Usatîi a obținut Nota (a fost lăsată în mod anonim în cutia poștală) ar putea ridica unele îndoieli cu privire la autenticitatea acesteia. Prin urmare, însuși faptul că Nota provenea de fapt de la autorități era pus sub semnul întrebării în momentul în care dl Usatîi a publicat-o.

Curtea a fost conștientă de faptul că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace prin care indivizii își exercită dreptul la libertatea de exprimare. Acesta oferă instrumente esențiale pentru participarea la activități și dezbateri privind chestiuni politice și de interes general (a se vedea Sanchez, citată mai sus, § 158). Cu toate acestea, beneficiile acestui instrument de informare, o rețea electronică care deservește miliarde de utilizatori din întreaga lume, sunt însoțite de un anumit număr de riscuri. Discursul defăimător și alte tipuri de discursuri vădit ilegale, inclusiv discursul instigator la ură și discursul care incită la violență, pot fi difuzate ca niciodată, la nivel mondial, în câteva secunde, și uneori rămân disponibile online pentru perioade lungi de timp (ibidem, § 162, referitor la comentariile ilegale publicate pe Facebook). În acest sens, Curtea a observat că, în speță, publicația domnului Usatîi a fost citată imediat de mai multe mijloace de informare în masă.

Mai mult, aceasta a observat că dl Usatîi nu a publicat pur și simplu Nota, ci a pus ca titlu la postarea sa pe Facebook „ Am primit un document interesant în poștă. Din nou Timofte al nostru știa totul și a tăcut despre asta”. Prin urmare, în loc să-i avertizeze pe cititorii paginii sale de Facebook cu privire la sursa necunoscută și la îndoielile privind autenticitatea documentului, el l-a prezentat ca fiind indiscutabil autentic (contrastul Mesić (nr. 2), citat mai sus, § 79). În astfel de circumstanțe, avertizarea potențialilor cititori îi poate ajuta să decidă dacă să aibă încredere în informațiile obținute dintr-o sursă anonimă cu privire la un subiect de interes public. Politicienii care utilizează rețelele de socializare nu sunt scutiți de „îndatoririle și responsabilitățile” lor în temeiul articolului 10 § 2 din Convenție (a se vedea Sanchez, citat mai sus, § 185, referitor la răspunderea solidară a titularului unui cont de Facebook, și § 187, referitor la obligațiile speciale care le revin politicienilor). În acest sens, Curtea a observat că un portal de știri a primit, de asemenea, aceeași Notă, dar, nereușind să stabilească autenticitatea acesteia, a decis să nu o publice.

De asemenea, Curtea a notat că dl Usatîi nu a avertizat cititorii pe pagina sa de Facebook sau în altă parte despre faptul că Nota ar putea fi falsă, chiar și după ce atât SIS, cât și Aparatul Președintelui au negat autenticitatea acesteia, sau după ce a fost informat despre aceste dezmințiri de către reclamant.

În cele din urmă, în ceea ce privește consecințele publicării, Guvernul a susținut că reclamantul nu a suferit nicio consecință în urma publicării Notei. A fost dificil pentru Curte să stabilească dacă publicarea a avut un efect asupra carierei sale politice. Cu toate acestea, Curtea nu a avut niciun motiv să se îndoiască de faptul că acuzații atât de grave precum cele publicate de dl Usatîi au afectat reputația reclamantului. În acest sens, Curtea nu a putut decât să observe că reclamantul nu a fost niciodată acuzat sau condamnat pentru vreo infracțiune penală.

Deși Curtea Supremă de Justiție s-a bazat pe principiile aplicabile ale Convenției și pe jurisprudența sa, Curtea nu a fost convinsă că Curtea Supremă a realizat un test al proporționalității între drepturile concurente implicate în temeiul Convenției. În special, aceasta l-a tratat pe dl Usatîi ca pe un jurnalist de investigație și o „persoană publică” și a decis să aplice prezumția de bună-credință aplicabilă jurnaliștilor de investigație în cazul său. Cu toate acestea, nu a efectuat propria analiză atentă a elementelor din dosarul cauzei în ceea ce privește protecția dreptului reclamantului la o reputație, cum ar fi dacă Nota neverificată a coincis cel puțin parțial cu informații cunoscute sau verificate; dacă domnul Usatîi a încercat să verifice autenticitatea Notei sau a conținutului acesteia; modul în care a prezentat raportul cititorilor săi (în special, neavertizarea acestora cu privire la sursa și conținutul neverificat al Notei); și dacă a publicat vreo informație ulterioară despre Notă.

Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție în cererea nr. 25259/20.

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 1500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Oleg Balan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă