V.I. v. Republica Moldova – nr. 38963/18

Hotărârea din 26 martie 2024

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant

Tratament inuman

Anchetă efectivă

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

 

Articolul 14

Interzicerea discriminării

Cauza se referă la plasarea involuntară a unui copil orfan de 15 ani, aflat în grija statului, cu o dizabilitate intelectuală ușoară, într-un spital de psihiatrie precum și la aplicarea tratamentul psihiatric involuntar aplicat fără o necesitate medicală dovedită și fără măsuri de siguranță adecvate. De asemenea, au fost puse în discuție Condițiile materiale ale plasării ulterioare a reclamantului în secția pentru adulți și supunerea acestuia la constrângere chimică, în lipsa unei necesități terapeutice. CEDO a analizat și eșecul autorităților de a efectua o investigație efectivă cu privire la acuzațiile de neglijare instituționalizată și violența din partea personalului medical comisă împotriva sa în secția pentru adulți. De asemenea, se pune accent pe lipsa unui mecanism adecvat care să asigure protecția persoanelor cu dizabilități intelectuale, în special copiii. Cazul a evidențiat și lipsa unei revizuiri independente a plasamentului involuntar într-un spital de psihiatrie, tratamentul psihiatric involuntar, utilizarea constrângerii chimice și alte mecanisme de prevenire a abuzurilor asupra copiilor lipsiți de ocrotire părintească și, în general, asupra persoanelor cu dizabilități intelectuale.

Pe 8 august 2018, reclamantul V.I., a invocat în fața Curții internarea involuntară într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric care, împreună cu condițiile materiale și comportamentul personalului medical și al celorlalți pacienți, ar fi reprezentat rele tratamente. De asemenea, acesta s-a plâns că ancheta privind aceste acuzații a fost ineficientă. (Articolele 3, 8 și 13 din Convenție și articolul 14 coroborat cu celelalte plângeri ale sale.)

În fapt:

Menționăm că, reclamantul este afectat de o dizabilitate intelectuală ușoară. După decesul mamei sale în 2005 și după detenția și decesul ulterior al tatălui său în 2009, a fost în grija exclusivă a mătușii sale din 2005 până în 2012. De la 24 decembrie 2012 până la 7 noiembrie 2014, primarul comunei Ciutești a acționat în calitate de tutore și reprezentant legal al reclamantului.

În 2013, reclamantul a fost plasat temporar în centrul de resocializare a copiilor „Casa Așchiuța” și, ulterior, în centrul de plasament „Regina Pacis”. Din cauza lipsei de locuri disponibile, reclamantul a fost externat și, după ce încercările ulterioare de a identifica posibilități de plasament de tip familial au eșuat, a fost înscris pentru anul școlar 2013-2014 în școala internat din or. Rezina.

Reclamantul a fost plasat în repetate rânduri pentru tratament la Spitalul de Psihiatrie Codru: o dată în 2012, între 27 noiembrie și 24 decembrie, și de două ori în 2013, între 18 martie și 9 aprilie și între 18 iunie și 11 iulie.

La 29 mai 2014, administrația școlii internat din or. Rezina l-a sunat pe primarul comunei Ciutești și i-a cerut acestuia să identifice un centru de plasament de vară pentru reclamant, deoarece aflarea acestuia la școala internat nu ar fi fost posibilă pe parcursul verii, deoarece toți copiii urmau să plece.

Internarea și aflarea reclamantului în spitalul de psihiatrie Codru

Potrivit reclamantului, la 3 iunie 2014, un medic de la spitalul din Nisporeni, l-a referit pentru internare într-un spital de psihiatrie și pentru tratament psihiatric, stabilind un diagnostic de "dizabilitate mintală ușoară și sindrom psihopatologic decompensat (sindrom psihopatiform) cu iritabilitate și nervozitate". Reclamantul a susținut că medicul a emis acest bilet de trimitere fără să-l fi consultat vreodată.

La 9 iunie 2014, administrația internatului din Rezina a emis o evaluare detaliată a reclamantului, din care reiese că, reclamantul a fost înscris în școală la data de 13 iulie 2013, fiind copil orfan. A fost diagnosticat cu tulburare de personalitate, s-a adaptat cu dificultate la mediul școlar, nu manifesta interes pentru școală și refuza să frecventeze și să se implice la ore, crea conflicte, folosea înjurături și jignea profesorii și colegii. Era un elev impulsiv, neascultător și insolent în timpul orelor. Încerca să facă rost de bani pentru a cumpăra țigări și alcool. Colecta fier vechi și fura de la oameni, inclusiv de la colegi și personalul școlii. Trântea vehement ușile, bătea cu picioarele în pereți, supăra fetele și colegii mai slabi. Nu manifesta tandrețe sau recunoștință față de cei din jur. S-a lucrat în vederea resocializării, dar rezultatele au fost minime, din care considerente necesita tratament psihiatric continuu.

La 13 iunie 2014, Comisia raională pentru protecția copilului aflat în dificultate Nisporeni a analizat cazul reclamantului și a recomandat tratamentul reclamantului într-o clinică specializată, conform diagnosticului său. Ulterior, s-a sugerat plasarea lui într-un centru de plasament local.

În aceeași zi, primarul comunei Ciutești a emis o decizie pentru transferul reclamantului de la școala internat Rezina la Spitalul de Psihiatrie Codru. Acest tratament urma să fie administrat „pe o durată prescrisă de medic”, iar asistentul social T.P. din Ciutești a fost desemnat responsabil de punerea în aplicare a deciziei.

La 16 iunie 2014, reclamantul a fost adus la Spitalul de Psihiatrie Codru de către T.P. și E.T., un angajat al autorității pentru protecția copilului din Nisporeni. Potrivit reclamantului, T.P. îi spusese că vor merge la o tabără de vară. Guvernul a pus la dispoziția Curții o copie a formularului de consimțământ pentru internarea reclamantului, semnat de T.P. În fișa medicală a internării sale din aceeași zi, se menționa diagnosticul de “dizabilitate intelectuală ușoară, sindrom psihopatologic”. Pe prima pagină a dosarului medical al reclamantului, prezentat Curții de către Guvern, se regăsește diagnosticul “Deficiență intelectuală ușoară, sindrom psihopatologic” și codul de diagnostic F 70.1. Reclamantul a protestat împotriva internării sale, chiar dacă i se spusese că va rămâne acolo doar trei săptămâni.

La 7 iulie 2014, tratamentul reclamantului a fost finalizat, însă nimeni nu a venit să se asigure de externarea sa și de plasamentul său ulterior. La 22 iulie 2014, administrația spitalului a solicitat primarului din Ciutești să dispună de urgență ca cineva să vină să-l ia pe reclamant de la spital, deoarece tratamentul său fusese încheiat.

La 22 septembrie 2014, reclamantul a fost transferat în secția pentru adulți (secția de psihiatrie somatică). Ulterior, la 29 septembrie 2014, administrația spitalului a solicitat în mod repetat primarului din Ciutești și apoi internatului din Rezina să îl ia pe reclamant de la spital, deoarece tratamentul său fusese încheiat. În lipsa oricărui răspuns, la 10 octombrie 2014, administrația spitalului a solicitat intervenția Consiliului local Nisporeni. În lipsa oricărei reacții din partea acestor autorități, administrația spitalului a contactat ombudsmanul și Centrul pentru Drepturile Omului. La 6 octombrie 2014, reclamantul a fost vizitat la spital de către Serviciul de Asistență Psihopedagogică Nisporeni pentru a efectua o evaluare complexă a dezvoltării și nevoilor sale. Aceasta a fost singura vizită pe care reclamantul a primit-o în timpul aflării sale în spital.

La 15 octombrie 2014, autoritatea de protecție a copilului din Nisporeni a evaluat cazul reclamantului. Constatând lipsa familiei și aflarea continuă a acestuia în spitalul de psihiatrie, au concluzionat că era necesar să se găsească un centru de plasament pentru reclamant într-o instituție rezidențială. La 5 noiembrie 2014, vărul reclamantului, A.B., a devenit tutorele acestuia, iar la 7 noiembrie 2014, reclamantul a fost externat din spitalul de psihiatrie în grija lui A.B.

În cadrul procedurilor penale ulterioare, A.B. a susținut că a constatat că reclamantul era speriat, abia vorbea, era foarte rezervat și că avea fața umflată. De asemenea, reclamantul nu mâncase nimic în primele două săptămâni de la externare și își petrecea cea mai mare parte a timpului dormind, ulterior starea sa s-a îmbunătățit treptat.

Condițiile materiale și tratamentul medical

Reclamantul a susținut că a fost dus cu forța în secția pentru copii de către trei angajați. Acolo, i s-au administrat medicamente fără să i se comunice denumirea sau scopul lor. Potrivit fișelor medicale, la internare, reclamantului i-a fost prescris un tranchilizant (diazepam sub formă de tablete), iar din iulie până în septembrie 2014, i-au fost administrate tranchilizante (diazepam și difenhidramină) și neuroleptice (risperidonă și levopromazină).

Inițial, reclamantul a fost plasat în camera nr. 1 din unitatea nr. 24 a secției pentru adulți, unde pacienții erau în stare gravă și nu părăseau paturile în cea mai mare parte a zilei. După o săptămână, a fost transferat într-o altă cameră, unde se aflau 19 bărbați adulți, unii cu antecedente penale. El a fost singurul copil plasat în acea secție. În secție, exista un miros puternic de țigări, iar unii dintre pacienți se aflau într-o stare de psihoză acută. Reclamantului i-au fost permise doar trei plimbări în aer liber în perioada cât a fost internat. Din cauza schimbării medicamentelor, și-a petrecut cea mai mare parte a zilelor dormind și mânca puțin sau deloc, deoarece și-a pierdut pofta de mâncare.

Reclamantul a mai susținut că se temea pentru viața sa și devenise foarte neliniștit pentru că alți pacienți din secție fuseseră anterior condamnați, pentru că văzuse o persoană murind acolo și pentru că auzise că unii pacienți își petreceau întreaga viață în spital. Potrivit fișei sale medicale, din septembrie până în noiembrie 2014, reclamantului i s-au administrat, împreună cu alte medicamente: Neuroleptice: Clorpromazină (Aminazin), risperidonă (Ripsolept) și levopromazină (Tizercine). Tranchilizante: Diazepam și difenhidramină (Dimedrol). Anticonvulsivante: Acid valproic. Nootrope: Vinpocetină (Cavinton forte). Medicamente pentru contracararea supradozelor de tranchilizante: Dietilamidă de acid nicotinic (Cordiamine). Medicamente pentru inimă: Beta-blocante (Metoprolol).

Evaluarea psihologică a reclamantului

La 14 ianuarie 2016, Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica a efectuat o evaluare psihologică a reclamantului la cererea acestuia și a tutorelui său, potrivit căreia plasarea reclamantului într-un spital de psihiatrie și, în special, plasarea sa în secția pentru adulți, a constituit o situație traumatizantă cu efecte majore asupra psihicului său, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus de către personalul spitalului, care i-a provocat suferințe emoționale majore și depresie și l-a pus în pericol de sinucidere.

Guvernul a pus la dispoziția Curții o concluzie medicală, din 14 iunie 2023, emisă de trei medici de la Spitalul de Psihiatrie Codru la cererea agentului guvernamental, privind tratamentul medical administrat reclamantului pe baza fișei medicale a acestuia, potrivit căreia, dosarul medical exclude orice presupuse efecte negative asupra sănătății pacientului ca urmare a asistenței medicale și sociale acordate în spitalul de psihiatrie; starea de sănătate a pacientului la externare (la întoarcerea la domiciliu) nu era legată de tratamentul administrat în spital; prin urmare, este necesar să se examineze alți factori sociali la care acesta a fost expus în mod direct.

Guvernul a prezentat Curții un răspuns din partea Ministerului Sănătății, din 3 iulie 2023, referitor la cazul reclamantului, susținând că, conform studiilor internaționale, medicamentele antipsihotice tipice și atipice (cum ar fi clorpromazina și risperidona) sunt utilizate în întreaga lume pentru a trata copiii și adolescenții agresivi. Având în vedere istoricul medical al reclamantului, care a prezentat agresivitate încă din 2013 și a fost internat anterior în Spitalul de Psihiatrie Codru, au fost urmate recomandările internaționale. Cu toate acestea, este important de menționat că acest tratament nu poate fi considerat pedeapsă, tortură sau rele tratamente. Deși efectele secundare descrise (care sunt manifestări frecvente și bine cunoscute ale antipsihoticelor) pot necesita, din păcate, întreruperea tratamentului, prezența lor nu dovedește că tratamentul a fost prescris de către medic cu intenția de a pedepsi pacientul prin intermediul acestor efecte secundare.

Investigarea plasamentului reclamantului în spitalul de psihiatrie și externarea întârziată din spitalul de psihiatrie

La 13 ianuarie 2015, un avocat, desemnat de tutorele reclamantului, cu sprijinul Biroului Ombudsmanului și al unui ONG, a depus o plângere privind plasamentul și tratamentul psihiatric al reclamantului la Spitalul de Psihiatrie Codru din iunie până în noiembrie 2014. Aceasta includea acte de violență și posibile abuzuri sexuale săvârșite de alți pacienți.

Reclamantul a menționat că mătușa sa nu a primit niciodată sprijin din partea autorităților și că nu i s-a cerut niciodată părerea în ceea ce privește plasamentul și tratamentul său în spitalul de psihiatrie. Deși s-a opus în mod clar internării sale de fiecare dată când s-a întors acolo, a contestat diagnosticul său și necesitatea administrării unui tratament psihiatric cu spitalizare, făcând referire la diferite evaluări care atestau dezvoltarea sa normală.

Reclamantul a petrecut 144 de zile în spital în 2014, în timp ce perioada medie de tratament dura doar douăzeci și una de zile. A fost externat numai după intervenția Ombudsmanului. Autoritățile nu i-au oferit niciodată sprijin psihosocial și, împotriva voinței sale, l-au plasat și abandonat în spitalul de psihiatrie fără nicio monitorizare sau sprijin extern.

Reclamantul s-a plâns de condițiile de plasament, lipsa de informații privind durata acestuia și plasarea sa în secția pentru adulți. Avea temeri că va fi internat acolo pe viață. De asemenea, a invocat că i s-au administrat tranchilizante și neuroleptice, în ciuda vârstei și a diagnosticului său, contrar protocoalelor medicale. Aceasta l-a făcut să fie continuu somnoros și pasiv. De asemenea, a dedus că a dezvoltat sindromul neuroleptic malign, o afecțiune periculoasă pentru viață, ca urmare a tratamentului adjuvant prescris după administrarea de neuroleptice.

Reclamantul a invocat articolele 3, 5 și 14 din Convenție și a solicitat și pornirea unei anchete privind neglijența și relele tratamente pe motive discriminatorii. La 16 ianuarie 2015, Procuratura Nisporeni a început urmărirea penală în legătură cu acuzațiile de neglijență referitoare la plasarea reclamantului în spitalul de psihiatrie și eliberarea sa tardivă după douăzeci și una de zile de tratament. La 23 octombrie 2015, primarul din Ciutești a fost acuzat de neglijență în serviciu care a provocat alte urmări grave, iar cauza a fost trimisă spre judecare.

La 15 iunie 2016, Judecătoria Nisporeni l-a achitat de sub învinuire, concluzionând că acesta nu a eșuat în îndeplinirea niciuneia dintre sarcinile care i-au fost încredințate. În special, instanța a constatat că internarea reclamantului a fost efectuată de către T.P. și E.T., iar sarcina de a asigura plasamentul reclamantului după externarea din spital a revenit autorității pentru protecția copilului din Nisporeni, ci nu primarului din Ciutești.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, susținând că atribuțiile principale de ocrotire în ceea ce îl privește au fost exercitate de primarul din Ciutești (administrație publică locală), nu de autoritatea pentru protecția copilului din Nisporeni (administrație teritorială). Acesta a subliniat că, în loc să îi ofere sprijin și ocrotire, tutorele său legal, primarul din Ciutești, l-a plasat într-o instituție psihiatrică și apoi nu a luat măsuri în ceea ce privește externarea sa.

Procurorul a declarat apel împotriva acestei sentințe, menționând că primarul, și nu autoritatea pentru protecția copilului din Nisporeni, a fost cel care a semnat fișa de internare a reclamantului în spital și care a exercitat tutela legală. Procurorul s-a referit la probele din dosarul cauzei, potrivit cărora un “copil normal” fusese internat în spitalul de psihiatrie. De asemenea, procurorul a citat declarațiile lui V.A., directorul adjunct al spitalului de psihiatrie, care a contactat Ombudsmanul și Centrul pentru Drepturile Omului din Republica Moldova pentru a interveni în acest caz. Aceasta s-a întâmplat după ce solicitările repetate ale lui V.A. către primarul din Ciutești și funcționarii care nu au reușit să asigure prezența acestora pentru externarea reclamantului din spital.

Procurorul a argumentat că primarul nu a reușit să sigure protecție reclamantului și a remarcat că internarea reclamantului în spital a fost efectuată pripită, în absența oricărei soluții de plasament. Toate documentele de internare, cum ar fi biletul de trimitere la spital și decizia de spitalizare, au fost emise fără ca un medic să vorbească sau să îl consulte vreodată pe reclamant. În plus, procurorul a susținut că, dacă internarea ar fi fost planificată, nu ar fi trebuit să existe întârzieri în ceea ce privește externarea și plasamentul ulterior.

La 6 iunie 2017, Curtea de Apel Chișinău a admis apelurile și l-a condamnat pe primarul din Ciutești pentru neglijență în serviciu care a provocat alte urmări grave. A fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare, dar executarea pedepsei a fost suspendată timp de doi ani. Instanța i-a acordat reclamantului 60.000 de lei (echivalentul a 3.000 de euro) drept compensație pentru prejudiciul moral suferit. Astfel, instanța a concluzionat că primarul nu și-a îndeplinit obligația de diligență atunci când l-a lăsat pe reclamant în spitalul de psihiatrie timp de 144 de zile în loc de 21 de zile, fără niciun fel de sprijin sau monitorizare externă, provocându-i astfel reclamantului suferințe emoționale grave.

Reclamantul a declarat recurs pe motive de drept împotriva acestei decizii. A susținut că instanța l-a găsit pe primar vinovat de omisiune în ceea ce privește externarea sa din spitalul de psihiatrie, dar nu s-a pronunțat niciodată cu privire la responsabilitatea primarului pentru plasarea sa în spitalul de psihiatrie. Reclamantul a subliniat că nu a avut nevoie de tratament psihiatric, după cum au confirmat probele din dosar. De asemenea, a considerat că sentința a fost excesiv de blândă.

La 12 decembrie 2017, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și l-a achitat pe primarul din Ciutești de toate acuzațiile. Instanța a concluzionat că procurorul nu a reușit să prezinte dovezi privind "consecințe grave" sau "vătămări corporale grave sau vătămări grave ale sănătății", care constituie un element de calificare pentru infracțiunea de neglijență în serviciu. Consecințele suferite de reclamant nu au fost "grave", deoarece au fost "aproximative (au un caracter estimativ) și amploarea lor nu a putut fi determinată cu certitudine". În plus, instanța a concluzionat că nu a existat nicio problemă cu privire la durata plasamentului, deoarece aceasta a constituit "o durată prescrisă de un medic", așa cum se arată în decizia primarului din 13 iunie 2014. Instanța a constatat că asistentul social T.P., și nu primarul, a fost responsabil pentru monitorizarea spitalizării, deoarece a fost delegat să pună în aplicare decizia. Decizia a fost irevocabilă și a fost pronunțată integral la 12 ianuarie 2018.

Ancheta privind relele tratamente în spitalul de psihiatrie

În răspuns, la 16 februarie 2015, Procuratura Nisporeni a declarat că plângerea a fost prematură, deoarece circumstanțele aflării reclamantului în spital nu fuseseră încă stabilite definitiv. Procurorul a menționat despre cauza penală în curs privind acuzațiile de neglijență în serviciu și alte investigații preliminare menite să clarifice dacă au fost îndeplinite elementele infracțiunii de rele tratamente.

Ca urmare, la 24 martie 2015, Procuratura Nisporeni a început urmărirea penală în baza acuzațiilor de tortură și rele tratamente (articolul 166/1 § 2 din Codul penal) în ceea ce privește acuzațiile referitoare la administrarea neurolepticelor, transferul reclamantului în secția pentru adulți și condițiile materiale din spital.

La 29 septembrie 2015, Procuratura Chișinău a decis să suspende urmărirea penală. Reclamantul a fost transferat în secția pentru adulți din cauza deteriorării stării sale de sănătate și a comportamentului său agresiv și periculos față de alți pacienți și personalul medical din secția pentru copii. Procurorul a constatat că reclamantul nu a fost supus niciunei intimidări sau violențe din partea altor pacienți. După ce nu a fost externat la 7 iulie 2014, la încheierea tratamentului, acesta a devenit din ce în ce mai frustrat, insolent și agresiv față de alți copii. La 22 septembrie 2014, a spart un geam și a fost ulterior transferat la secția pentru adulți. Procurorul a concluzionat că nu existau dovezi că personalul medical l-ar fi supus în mod deliberat pe reclamant la vreo suferință pentru a-l înjosi sau umili.

La 20 aprilie 2016, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, constatând că o expertiză psihiatrică și psihologică a reclamantului era o probă obligatorie care lipsea din dosar. Această expertiză avea rolul de a evalua capacitatea de discernământ a persoanei și de a stabili dacă aceasta poate fi conștientă de propriile acțiuni sau de a-și exprima voința. Prin urmare, a fost necesară pentru a clarifica aspectele legate de sănătatea mintală a reclamantului în contextul cauzei.

La 30 mai 2017, Procuratura Chișinău a dispus din nou suspendarea urmăririi penale, reiterând majoritatea motivelor invocate anterior. În plus, procurorul a concluzionat că internarea reclamantului în spitalul de psihiatrie a avut loc cu consimțământul informat al acestuia și cu acordul scris al autorității tutelare. Procurorul a făcut referire la expertiza care a concluzionat că reclamantul nu a suferit traume psihologice în urma internării sale în spitalul de psihiatrie, deoarece acesta s-a opus internării sale în spital în principal prin înșelăciune și nu a avut nicio problemă cu tratamentul în sine în timp ce se afla acolo. Procurorul a concluzionat că nu existau dovezi precum că personalul medical l-ar fi supus în mod intenționat pe reclamant la vreo suferință pentru a-l înjosi.

Reclamantul a contestat decizia, susținând că expertiza nu a infirmat impactul negativ al plasamentului său asupra sănătății mintale. El a interpretat acest impact ca fiind legat de opoziția sa față de privarea de libertate, nu de tratamentul medical sau condițiile din spital. Reclamantul a remarcat că evaluarea a fost efectuată de experți afiliați Spitalului de Psihiatrie Codru și nu independenți. De asemenea, a subliniat că procurorul nu a luat în considerare evaluarea mai detaliată efectuată de Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica, considerând ancheta incompletă.

La 18 iulie 2017, procurorul ierarhic superior a respins contestația reclamantului și a menținut decizia de încetare a urmăririi penale. Reclamantul a contestat decizia, reiterând argumentele sale anterioare. La 1 decembrie 2017, judecătorul de instrucție de la Judecătoria Centru a respins recursul reclamantului. Ulterior, reclamantul a depus apel pe motive de drept. La 8 februarie 2018, Curtea de Apel Chișinău, printr-o decizie definitivă, a menținut ordonanța de suspendare a urmăririi penale. Instanța a concluzionat că nu existau dovezi că personalul medical ar fi supus în mod deliberat reclamantul la suferințe psihice sau fizice grave.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție:

Reclamantul a invocat articolul 3 din Convenție și s-a plâns că a fost supus unui plasament involuntar într-un spital de psihiatrie și unui tratament psihiatric. Acestea, împreună cu condițiile materiale și tratamentul din partea personalului medical și a celorlalți pacienți, au fost considerate a fi rele tratamente. Autoritățile nu au efectuat o anchetă efectivă privind circumstanțele plasamentului, tratamentului și externării sale tardive din spitalul de psihiatrie.

Curtea a observat că, în general, cauzele privind intervențiile medicale, inclusiv administrarea de medicamente și internarea într-un spital de psihiatrie efectuate fără consimțământul pacientului, urmează a fi examinate în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea, de exemplu, X v. Finlanda, nr. 34806/04, § 212, CEDO 2012 (extrase), și B. v. România (nr. 2), nr. 1285/03, § 75, 19 februarie 2013). Într-o serie de cauze, Curtea a acceptat totuși că, în anumite condiții, intervențiile medicale pot atinge pragul de gravitate pentru a fi considerate tratamente interzise de articolul 3 din Convenție.

În special, Curtea a statuat că o măsură care este necesară din punct de vedere terapeutic din perspectiva principiilor stabilite ale medicinei nu poate fi considerată, în principiu, inumană și degradantă. Cu toate acestea, Curtea trebuie să se asigure că a fost demonstrată în mod convingător existența unei necesități medicale și că există și sunt respectate garanțiile procedurale pentru luarea deciziei (a se vedea Jalloh v. Germania [MC], nr. 54810/00, § 69, CEDO 2006-IX, Akopyan v. Ucraina, nr. 12317/06, § 102, 5 iunie 2014; Gorobet v. Moldova, nr. 30951/10, §§ 47-53, 11 octombrie 2011; și V.C. v. Slovacia, nr. 18968/07, §§ 100-20, CEDO 2011 (extrase)).

În plus, Curtea a reiterat că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare a articolului 3 din Convenție. Evaluarea acestui minim este relativă; ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, Bouyid v. Belgia [MC], nr. 23380/09, § 86, CEDO 2015). Deși scopul unui astfel de tratament este un factor care trebuie luat în considerare, în special întrebarea dacă acesta a fost menit să umilească sau să înjosească victima, absența unui astfel de scop nu conduce în mod inevitabil la constatarea faptului că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 (a se vedea, de exemplu, V.C. v. Slovacia, citată mai sus, § 101). La evaluarea probelor, Curtea a aplicat, în general, criteriul probei "dincolo de orice bănuială rezonabilă". O astfel de dovadă poate rezulta din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare necontestate (a se vedea, printre alte autorități, Salman v. Turcia [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII, și Akopyan, citată mai sus, § 103).

Curtea a observat anterior că poziția de inferioritate și de neputință care este tipică pacienților internați în spitalele de psihiatrie necesită o vigilență sporită în ceea ce privește verificarea respectării Convenției. În timp ce este de competența autorităților medicale să decidă, pe baza normelor recunoscute ale științei medicale, asupra metodelor terapeutice care trebuie utilizate, dacă este necesar prin forță, pentru a păstra sănătatea fizică și mentală a pacienților care sunt absolut incapabili să decidă pentru ei înșiși și pentru care, prin urmare, sunt responsabili, astfel de pacienți rămân totuși sub protecția articolului 3, ale cărui cerințe nu permit nicio derogare (a se vedea Herczegfalvy v. Austria, 24 septembrie 1992, § 82, Seria A nr. 244).

Instrumentele juridice și rapoartele adoptate de Organizația Națiunilor Unite indică faptul că internarea forțată într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric, în special în ceea ce privește persoanele cu dizabilități intelectuale existente sau percepute, precum și administrarea de neuroleptice fără necesitate medicală pot constitui rele tratamente interzise în temeiul Convenției ONU împotriva torturii și a altor forme de pedepse sau tratamente inumane, degradante sau deosebit de violente.

În cazul de față, chestiunile legate de internarea într-un spital de psihiatrie, inclusiv internarea ulterioară în secția pentru adulți și condițiile materiale de acolo, tratamentul psihiatric cu neuroleptice și externarea întârziată din spital se referă la un copil, în vârstă de 15 ani la momentul respectiv, care fusese diagnosticat cu o dizabilitate intelectuală și care se afla în grija autorităților statului în lipsa ocrotirii părintești. Aceste fapte necontestate, combinate cu vulnerabilitatea reclamantului - care rezultă din elemente precum vârsta sa, handicapul și absența ocrotirii părintești sau a instituționalizării - sunt suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a articolului 3 din Convenție.

Astfel, Curtea a subliniat, că, în cazul pacienților bolnavi mintal, trebuie să se țină seama de vulnerabilitatea lor specială (a se vedea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr. 47848/08, § 131, ECHR 2014).

Curtea a observat, în primul rând, că este vorba despre un copil, în vârstă de 15 ani la momentul evenimentelor, care nu împlinise vârsta de 16 sau 18 ani - vârste la care persoanele își pot exprima consimțământul pentru un tratament medical, așa cum prevede dreptul intern. Prin urmare, plasarea sa într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric au fost supuse consimțământului tutorelui său legal, primarul comunei Ciutești. Prin urmare, având în vedere dezacordul reclamantului cu consimțământul pretins exprimat de către tutorele său legal pentru plasarea sa într-un spital de psihiatrie și tratamentul său psihiatric, prezenta cauză se referă la plasarea involuntară într-un spital de psihiatrie și la tratamentul psihiatric. În același timp, Curtea a observat că reclamantul a împlinit 16 ani cu o lună înainte de externarea sa din spital și că autoritățile nu au evaluat validitatea consimțământului pentru plasarea sa în spitalul de psihiatrie și administrarea de tratament acolo.

Prin urmare, Curtea a trebuit să evalueze caracterul adecvat al cadrului legal care reglementează plasamentul involuntar într-un spital de psihiatrie al unui copil cu dizabilități psihosociale fără ocrotire părintească, condițiile de plasament al acestuia, inclusiv plasamentul său în secția pentru adulți, comportamentul medicilor în efectuarea intervențiilor medicale în timpul aflării sale și durata acestei internări. De asemenea, se solicită să se examineze dacă, în cadrul procedurilor penale privind presupusele intervenții medicale involuntare și neglijență, autoritățile competente au efectuat o anchetă completă, efectivă și promptă și dacă acestea au asigurat o protecție suficientă a dreptului reclamantului la respectarea integrității sale personale, având în vedere vulnerabilitatea sa în calitate de copil cu dizabilități intelectuale și fără ocrotire părintească.

Părțile au contestat necesitatea medicală a internării reclamantului în spitalul de psihiatrie la 16 iunie 2014 și necesitatea continuării internării sale după 7 iulie 2014. De asemenea, părțile au fost implicate în litigiu privind motivele transferului reclamantului în secția pentru adulți la 22 septembrie 2014, precum și cu privire la intensitatea și impactul tratamentului său după această dată. Din aceste motive, Curtea a făcut distincție între (a) plasamentul său în spitalul de psihiatrie și tratamentul său psihiatric, (b) aflarea sa în spitalul de psihiatrie și tratamentul său psihiatric după 7 iulie 2014 și (c) plasamentul său în secția pentru adulți între 22 septembrie și 7 noiembrie 2014 și tratamentul medical și condițiile materiale de acolo.

Obligația de a efectua o anchetă efectivă

În cadrul procedurilor naționale, plângerile reclamantului au fost examinate în două seturi separate de proceduri. Primul set de proceduri a fost inițiat cu privire la acuzațiile de neglijență profesională împotriva tutorelui legal (primarul comunei Ciutești) legate de plasarea reclamantului în spitalul de psihiatrie și de tratamentul psihiatric al acestuia în absența unei necesități terapeutice și de lipsa de acțiune pentru externarea reclamantului la scurt timp după 7 iulie 2014, ceea ce a dus la întârzierea externării sale din spital până la 7 noiembrie 2014. Al doilea set de proceduri a fost inițiat cu privire la elementele de tortură în ceea ce privește acuzațiile reclamantului de rele tratamente din partea personalului spitalului ca urmare a transferului său la 22 septembrie 2014 în secția pentru adulți și a condițiilor materiale și a tratamentului medical în timpul aflării sale acolo. Ambele seturi de proceduri au concluzionat că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor cercetate, deoarece plasamentul în spitalul de psihiatrie a fost justificat prin decizia unui medic și nu au existat consecințe traumatice identificabile suferite de reclamant sau vreo intenție directă din partea presupușilor vinovați.

Curtea a observat că autoritățile naționale au inițiat cu promptitudine investigații cu privire la acuzațiile reclamantului, intervievând reclamantul și anumite cadre medicale de la Spitalul de Psihiatrie Codru, autoritatea locală Ciutești și autoritatea pentru protecția copilului Nisporeni. Cu toate acestea, dosarul de investigație nu se referă la niciun interviu cu V.G., medicul din Nisporeni care ar fi trimis reclamantul pentru plasament în spitalul de psihiatrie și tratament psihiatric la 3 iunie 2014. Investigațiile au confirmat parțial declarațiile reclamantului cu privire la opoziția sa față de plasamentul în spitalul de psihiatrie, la eliberarea sa întârziată din spital după 7 iulie 2014, la transferul său în secția pentru adulți și la tratamentul său cu neuroleptice. Din acest motiv, Curtea a considerat că autoritățile naționale s-au confruntat cu pretenții "discutabile", în sensul jurisprudenței Curții, de intervenții medicale involuntare asupra unui copil cu dizabilități intelectuale fără ocrotire părintească, și că acestea aveau obligația, în temeiul articolului 3 din Convenție, de a lua fără întârziere măsurile necesare pentru a evalua credibilitatea pretențiilor, de a clarifica circumstanțele cauzei și de a identifica persoanele responsabile (a se vedea X și alții v. Bulgaria, citată mai sus, § 201).

Guvernul a susținut că a avut loc o investigație detaliată pe parcursul ambelor proceduri, inclusiv audierea tuturor martorilor relevanți și pregătirea unei evaluări psihiatrice medico-legale a stării reclamantului.

În ceea ce privește primul set de proceduri, după cum a remarcat reclamantul, autoritățile nu au investigat circumstanțele în care a avut loc plasamentul reclamantului în spitalul de psihiatrie și, în special, dacă au fost respectate garanțiile legate de plasamentul involuntar și tratamentul psihiatric la internarea și șederea ulterioară a acestuia și dacă a existat vreo necesitate terapeutică pentru plasament și tratament.

Curtea a observat că procurorul a pus sub semnul întrebării legalitatea plasamentului reclamantului, notând că trimiterea la spitalul de psihiatrie din 3 iunie 2014 fusese emisă de V.G., un medic din Nisporeni care nu îl văzuse niciodată pe reclamant în cadrul unei consultații; că reclamantul fusese internat de urgență fără un tratament planificat; și că evaluările ulterioare și declarațiile martorilor păreau să indice că aflarea reclamantului la spital nu fusese justificată. Cu toate acestea, nici Curtea de Apel, nici Curtea Supremă de Justiție nu au furnizat vreo analiză a aspectului involuntar al plasării reclamantului în spitalul de psihiatrie și al tratamentului psihiatric și nici a faptului dacă au fost respectate garanțiile legale. De asemenea, nu a existat nicio investigație pentru a stabili dacă starea de sănătate a reclamantului a necesitat plasamentul într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric sau dacă alte forme de tratament ar fi fost mai adecvate.

Deși administrația spitalului și procurorul au fost aparent de acord că șederea reclamantului, cel puțin după 7 iulie 2014, nu a fost justificată de nicio necesitate terapeutică, Curtea Supremă de Justiție a fost dispusă să accepte că plasamentul în continuare pentru ceea ce pare a fi o perioadă de timp nelimitată a fost legal doar pentru simplul motiv că primarul s-a referit în decizia sa din 13 iunie 2014 la plasamentul "pentru o durată prescrisă de un medic".

Curtea a observat că ancheta a arătat cât de difuză a fost responsabilitatea funcționarilor pentru soarta reclamantului. Instanțele naționale au discutat îndelung despre împărțirea sarcinilor între autoritatea publică locală, în calitate de tutore legal desemnat, și serviciul de protecție a copilului din Nisporeni. În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că responsabilitatea pentru reclamant a revenit asistentului social local care a fost delegat să îndeplinească sarcinile primarului în calitate de tutore legal. Cu toate acestea, după achitarea primarului, nu s-a efectuat nicio anchetă cu privire la actele sau omisiunile asistentului social cu privire la acuzațiile de neglijență sau la alte acuzații, cum ar fi internarea ilegală într-o instituție psihiatrică. De asemenea, nu s-a investigat capătul de plângere al reclamantului privind motivele discriminatorii.

Cel de-al doilea set de proceduri nu a avut ca rezultat trimiterea cauzei spre judecare. Tratamentul la care a fost supus reclamantul în timpul aflării sale în spitalul de psihiatrie, inclusiv cel administrat în timp ce se afla în secția pentru adulți, a fost considerat legal în absența unei intenții de a face rău, de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant și în absența unei presupuse traume în urma acestui tratament, astfel cum a fost evaluat într-un raport de expertiză.

În ceea ce privește constatările autorităților naționale potrivit cărora nu a existat nicio intenție de a-i face rău reclamantului, Curtea a observat că absența intenției de a umili sau de a înjosi o persoană nu poate exclude în mod concludent constatarea unei încălcări a articolului 3 din Convenție (a se vedea Nicolae Virgiliu Tănase v. România [MC], nr. 41720/13, § 117, 25 iunie 2019, și Bouyid, citată mai sus, § 86). Anchetatorii nu au căutat niciodată să clarifice impactul tratamentului cu neuroleptice și antipsihotice asupra reclamantului sau dacă acesta a fost într-adevăr supus la constrângere chimică. Mai mult, ancheta s-a concentrat exclusiv asupra faptului dacă faptele au relevat elemente de tortură, dar nu a examinat niciodată dacă acestea au relevat elemente de intervenții medicale fără necesitate terapeutică.

De asemenea, Curtea a observat că, în ambele proceduri, autoritățile au concluzionat că nu au existat consecințe traumatizante pentru reclamant, ceea ce a dus la impunitatea totală a tuturor celor implicați în îngrijirea sa. În primul set de proceduri, Curtea Supremă de Justiție a considerat că suferința reclamantului a fost "necuantificabilă" și nu suficient de gravă pentru a justifica urmărirea penală. În cel de-al doilea set de proceduri, psihiatrii de la spitalul vizat de anchetă au concluzionat că reclamantul a fost doar preocupat de "privarea sa de libertate" și nu a fost traumatizat ca atare de această experiență. Raportul de expertiză pare să acorde o importanță disproporționată interpretării pretins "netraumatice" a reclamantului cu privire la ceea ce i s-a întâmplat, dar nu abordează faptul că această interpretare a fost oferită de un copil cu o ușoară dizabilitate intelectuală. În plus, Curtea a observat că evaluarea psihiatrică a fost efectuată de medici afiliați spitalului în care a avut loc tratamentul în cauză, care nu au avut obiectivitatea necesară din cauza ruperii relației de încredere dintre aceștia și reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Rivera v. Elveția, nr. 8300/06, § 64, 18 februarie 2014).

În plus, în ceea ce privește acuzațiile reclamantului de violență și abuz sexual din partea altor pacienți în timpul aflării sale în secția pentru adulți, Curtea a observat că acestea nu au fost niciodată investigate la nivel național.

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că autoritățile nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile reclamantului de rele tratamente, în pofida numeroaselor elemente de care dispuneau. Ancheta nu a ținut cont de vulnerabilitatea reclamantului, de vârsta acestuia sau de aspectele legate de handicap ale plângerilor sale privind neglijarea instituționalizată și violența medicală comise împotriva sa.

În plus, Curtea a reiterat că, în prezenta procedură, nu este vorba de răspunderea penală individuală, ci de răspunderea de drept internațional a statului. Prin urmare, aceasta trebuie să se concentreze asupra scopului obligației de investigare efectivă, care este de a asigura aplicarea efectivă a legilor naționale care protejează dreptul de a nu fi maltratat și, în acele cazuri care implică agenți sau organe de stat, de a asigura răspunderea acestora (a se vedea Nikolova și Velichkova v. Bulgaria, nr. 7888/03, § 63, 20 decembrie 2007; L.R. v. Macedonia de Nord, nr. 38067/15, § 92, 23 ianuarie 2020). În caz contrar, obligația unui stat de a efectua o investigație efectivă și-ar pierde o mare parte din semnificație, iar drepturile consacrate la articolul 3 din Convenție ar fi ineficiente în practică (a se vedea Enukidze și Girgvliani v. Georgia, nr. 25091/07, § 268, 26 aprilie 2011). În timp ce investigațiile naționale s-au axat pe răspunderea tutorelui legal și pe acuzațiile reclamantului privind relele tratamente, Curtea nu a fost informată cu privire la nicio încercare efectivă de a verifica dacă eșecurile sistemului au rezultat din acte ale altor reprezentanți ai autorităților sau ale oricărui alt funcționar public, pentru care aceștia ar putea fi trași la răspundere.

Curtea este de părere că toate considerentele de mai sus sugerează că autoritățile naționale nu au luat toate măsurile rezonabile de investigare pentru a face lumină asupra faptelor din prezenta cauză și nu au efectuat o analiză completă și atentă a probelor care le-au fost prezentate. Omisiunile stabilite mai sus sunt suficient de grave pentru ca Curtea să considere că ancheta efectuată nu a fost efectivă în sensul articolului 3 din Convenție.

Din rezultatele anchetei, Curtea a distins două elemente care urmează a fi analizate în continuare și care corespund obligațiilor de fond ale statului în temeiul articolului 3 din Convenție. Primul element se referă la chestiunea structurală privind cadrul juridic și punerea în aplicare a acestuia în ceea ce privește protecția copiilor cu dizabilități intelectuale împotriva plasamentului involuntar într-un spital de psihiatrie pentru o perioadă nelimitată de timp și a tratamentului involuntar, inclusiv a constrângerii chimice. Al doilea element se referă la situația personală a reclamantului și, în special, la tratamentul la care a fost supus și la consecințele acestuia, precum și la modul în care legile relevante au fost aplicate în practică.

Obligația de a institui un cadru legislativ și de reglementare adecvat

Obligația pozitivă prevăzută la articolul 3 din convenție necesită, în special, stabilirea unui cadru legislativ și de reglementare care să protejeze în mod adecvat persoanele împotriva încălcărilor integrității lor fizice și psihologice, în special, în cazurile cele mai grave, prin adoptarea de dispoziții de drept penal și aplicarea efectivă a acestora în practică. Obligația pozitivă de protecție capătă o importanță deosebită în contextul unui serviciu public care are obligația de a proteja sănătatea și bunăstarea copiilor, în special în cazul în care acești copii sunt deosebit de vulnerabili și se află sub controlul exclusiv al autorităților. Aceasta poate, în anumite circumstanțe, să necesite adoptarea unor măsuri și garanții speciale (a se vedea, mutatis mutandis, X și alții v. Bulgaria, citată mai sus, §§ 179-80).

În lumina acestor principii, Curtea consideră că statele au o datorie sporită de protecție față de copiii cu dizabilități intelectuale care, ca și reclamantul din prezenta cauză, au fost plasați în grija statului, care trebuie să acționeze ca reprezentant legal al acestora în interesul lor superior.

Curtea a notat că Legea din Moldova privind sănătatea mintală conține dispoziții legale clare privind admiterea copiilor în instituțiile de sănătate mintală, plasarea lor separat de adulți, luarea în considerare a opiniilor lor (secțiunea 5/1) și anumite garanții, cum ar fi reevaluarea inițială și periodică a necesității de a prelungi spitalizarea lor în instituția psihiatrică. Există, de asemenea, o interdicție legală privind administrarea de tratament psihiatric în absența unei boli psihiatrice. Legislația națională conține cerințe specifice privind consimțământul valabil care trebuie exprimat de către copiii care au împlinit vârsta de 16 ani pentru servicii medicale în general și vârsta de 18 ani pentru asistență psihiatrică.

În plus, Curtea a luat act de dispozițiile de drept penal privind internarea ilegală într-o instituție psihiatrică, neglijența medicală, neglijența în exercitarea atribuțiilor de serviciu și relele tratamente, care par să abordeze diferite elemente ale comportamentului invocat de reclamant în această privință.

În același timp, Curtea a observat absența oricăror dispoziții legale și garanții privind utilizarea constrângerii chimice. De asemenea, nu există garanții independente în cazul unui conflict de interese între copil (sau un pacient fără capacitate de exercițiu) și tutorele său legal care să permită o monitorizare independentă a internării involuntare în instituții psihiatrice și a tratamentului involuntar, în special atunci când o astfel de internare poate continua pentru o perioadă nelimitată de timp, atunci când un astfel de tratament diferă de planul terapeutic inițial și/sau atunci când comportamentul pacientului este diminuat de medicamente într-un mod semnificativ. De asemenea, nu există nicio procedură de reevaluare a consimțământului odată ce pacientul împlinește 16 și/sau 18 ani. Curtea a observat că garanțiile prevăzute de dreptul intern național lasă revizuirea circumstanțelor în seama psihiatrilor din aceeași instituție psihiatrică, care cu siguranță nu poate fi calificată drept independentă în circumstanțele date.

Totodată, Curtea a făcut referire la rapoartele Ombudsmanului pentru copii, potrivit cărora cazuri similare cu cel al reclamantului au fost identificate în 2019 și 2022 și că deficiențele sistemice au persistat la aproximativ opt ani după faptele din prezenta cauză.

Având în vedere elementele de mai sus, Curtea a considerat că cadrul juridic național existent - care nu dispune de garanția unei revizuiri independente a plasamentului involuntar într-un spital de psihiatrie, a tratamentului psihiatric involuntar, a utilizării constrângerii chimice și a altor mecanisme de prevenire a unor astfel de abuzuri asupra persoanelor cu dizabilități intelectuale în general și asupra copiilor lipsiți de îngrijire părintească în special - nu îndeplinește cerința inerentă obligației pozitive a statului de a institui și de a aplica în mod eficient un sistem care să asigure protecția acestor copii împotriva încălcărilor grave ale integrității lor, contrar articolului 3 din Convenție.

Obligația de a proteja integritatea fizică și psihică a reclamantului

După cum s-a menționat mai sus, Curtea a observat că, reclamantul din prezenta cauză se afla într-o situație deosebit de vulnerabilă și fusese plasat în sarcina exclusivă a autorităților publice. Pe de o parte, tutorele legal avea o datorie permanentă de a asigura siguranța, sănătatea și bunăstarea copiilor aflați în grija sa, inclusiv a reclamantului. Pe de altă parte, odată ce reclamantul a fost internat în spitalul de psihiatrie, aceste obligații de îngrijire au fost parțial transferate administrației spitalului. Rolurile diferite ale acestor autorități impun ca circumstanțele de fapt ale presupuselor rele tratamente să fie examinate simultan din perspectiva obligațiilor negative și pozitive ale statului în temeiul articolului 3 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, G.M. și alții v. Republica Moldova, nr. 44394/15, § 130, 22 noiembrie 2022).

Curtea a notat că, potrivit dosarului, plasamentul periodic al reclamantului în spitalul de psihiatrie coincide aproximativ cu momentul în care primarul din Ciutești a început să acționeze în calitate de tutore legal și reprezentant al acestuia. Internarea reclamantului în spitalul de psihiatrie la 16 iunie 2014 s-a bazat pe un bilet de trimitere emis de un medic psihiatru din Nisporeni la 3 iunie 2014, la recomandarea Comitetului pentru protecția copiilor în situații de risc din 13 iunie 2014 și pe decizia tutorelui legal al reclamantului din 13 iunie 2014. Având în vedere dispozițiile naționale care permit delegarea sarcinilor de tutelă legală unui specialist în protecția copilului angajat al administrației publice locale și prezența semnăturii lui T.P. pe formularul de admitere a reclamantului, Curtea a fost dispusă să accepte că plasamentul acestuia a fost efectuat cu consimțământul reprezentantului său legal.

De asemenea, Curtea a observat că reclamantul avea vârsta de 15 ani la momentul evenimentelor, ceea ce, în conformitate cu dreptul intern, îl împiedica să își exprime singur consimțământul legitim. Standardele internaționale și naționale se referă la un proces de consultare care ar fi trebuit să îi permită reclamantului ca opiniile sale și, în special, opoziția sa față de plasament, să fie luate în considerare. Guvernul nu a reușit să prezinte nicio dovadă că a fost aplicată o procedură prietenoasă copiilor care să implice reclamantul în procesul de luare a deciziilor și că acesta a fost în măsură să o folosească.

Lipsa unui mecanism de participare a copilului ca atare nu invalidează în mod automat plasamentul reclamantului în spitalul de psihiatrie. Cu toate acestea, având în vedere opoziția de necontestat a reclamantului față de plasamentul său în spitalul de psihiatrie și față de decizia tutorelui său legal, lipsa unui astfel de mecanism a împiedicat cu siguranță autoritățile să evalueze și să determine în mod corespunzător interesul superior al reclamantului și să identifice în mod oficial plasamentul său ca fiind involuntar, ceea ce ar fi trebuit să declanșeze garanții împotriva abuzurilor sub forma unei revizuiri independente a necesității medicale a plasamentului său. Guvernul nu a reușit să prezinte dovezi că o astfel de revizuire a avut loc la plasarea reclamantului în spitalul de psihiatrie, fie de către un grup de psihiatri din același spital, fie de către o instituție independentă.

În ceea ce privește existența unei necesități terapeutice pentru plasarea reclamantului în spitalul de psihiatrie și pentru tratamentul psihiatric, Curtea a observat că documentele de trimitere și de internare se refereau la dizabilitatea intelectuală a acestuia și nu la vreo boală mintală. În special, codul de diagnostic "F 70" din Clasificarea internațională a bolilor, a zecea revizuire (ICD-10), a Organizației Mondiale a Sănătății, reprezintă o dizabilitatea intelectuală ușoară. Termenul "sindrom psihopatologic" nu reprezintă un diagnostic oficial în cadrul ICD-10 și nu este specific unei anumite tulburări mintale. Curtea a observat că dosarul medical al reclamantului se referă la aceeași descriere a diagnosticului. În același timp, administrația școlii s-a referit la diagnosticul de tulburare organică de personalitate, iar observațiile autorităților naționale și ale Guvernului au făcut referire la agresivitatea reclamantului ca motiv pentru internarea sa în spitalul de psihiatrie.

Pe de o parte, Curtea a considerat că este important de subliniat standardele naționale și internaționale care prevăd că o dizabilitate intelectuală este în sine un motiv insuficient pentru plasarea într-un spital de psihiatrie, pentru tratament psihiatric și pentru practica deficitară, în special în Republica Moldova, de a plasa persoanele cu dizabilități psihosociale în instituții de sănătate mintală în absența oricărui scop terapeutic.

Pe de altă parte, Curtea a observat că autoritățile naționale și-au limitat ancheta la existența sau lipsa unei recomandări medicale pentru plasamentul într-un spital de psihiatrie și nu au pus niciodată în discuție obiectivitatea acestei opinii medicale. Ancheta nu a examinat niciodată dacă starea reclamantului reprezenta o tulburare mintală care necesita plasarea obligatorie într-un spital de psihiatrie, dacă aceasta reprezenta un risc semnificativ de vătămare gravă a sănătății sale sau a altor persoane sau dacă erau disponibile mijloace mai puțin restrictive de a oferi îngrijire adecvată (a se vedea, de asemenea, Gorobet, citată mai sus, § 42). Cu toate acestea, declarațiile martorilor și rapoartele de specialitate au arătat ulterior că nu a existat nicio necesitate terapeutică pentru plasamentul și tratamentul reclamantului și că plasamentul într-un spital de psihiatrie a fost ca o alternativă rapidă în absența altor planuri pentru plasamentul ulterior al reclamantului. În plus, Guvernul nu a prezentat planul terapeutic al reclamantului, care ar fi putut clarifica scopul medical al plasamentului într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric administrat în întregime precum și rezultatul scontat al acestuia.

În lipsa mai multor informații, Curtea a notat dificultatea de a determina dincolo de orice îndoială rezonabilă dacă a existat vreo substanță în acuzațiile reclamantului privind plasarea într-un spital de psihiatrie fără necesitate terapeutică și a considerat că această dificultate provine din eșecul autorităților de a investiga în mod eficient plângerile sale (a se vedea Petru Roșca v. Moldova, nr. 2638/05, § 42, 6 octombrie 2009, și Popa v. Moldova, nr. 29772/05, § 39, 21 septembrie 2010). Curtea a reiterat că, în toate cazurile în care nu poate stabili circumstanțele exacte ale unei cauze din motive imputabile în mod obiectiv autorităților statului, este de datoria Guvernului pârât să explice, într-un mod satisfăcător și convingător, succesiunea evenimentelor și să prezinte dovezi solide capabile să respingă afirmațiile reclamantului (a se vedea Mansuroğlu v. Turcia, nr. 43443/98, § 80, 26 februarie 2008, cu referințele suplimentare).

Curtea a reiterat, de asemenea, că, atunci când evenimentele în cauză se află în întregime sau în mare parte în cunoștința exclusivă a autorităților, ca în cazul persoanelor aflate în custodia acestora, vor apărea prezumții puternice de fapt în ceea ce privește vătămările survenite în timpul acestei custodii. În acest caz, sarcina probei revine guvernului, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare prin prezentarea de probe care să stabilească fapte care pun la îndoială mărturiile victimei privind cursul evenimentelor. În absența unei astfel de explicații, Curtea poate trage concluzii care pot fi nefavorabile pentru Guvern. Acest lucru este justificat de faptul că persoanele aflate în detenție se află într-o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au datoria de a le proteja ( a se vedea Bouyid, citat mai sus, § 83).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că poate trage concluzii în sprijinul versiunii reclamantului în legătură cu eșecul autorităților naționale de a efectua o anchetă efectivă și de a infirma versiunea acestuia sau de a oferi o explicație alternativă plauzibilă. În consecință, Curtea a constatat ca fiind suficient de convingătoare și întemeiate afirmațiile reclamantului potrivit cărora plasarea sa într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric nu au avut o necesitate terapeutică.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Plasarea reclamantului în spitalul de psihiatrie după 7 iulie 2014

Din acțiunile spitalului de psihiatrie - care a solicitat externarea reclamantului de cel puțin opt ori - reiese că reclamantul urma să fie externat după finalizarea tratamentului său la 7 iulie 2014 și că motivul pentru care nu a părăsit instituția la acel moment a fost lipsa oricăror aranjamente pentru plasamentul său ulterior, și nu starea sa medicală. Același punct de vedere a fost aparent împărtășit de procuror. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a fost dispusă să accepte sintagma "pentru o perioadă prescrisă de un medic" din decizia de plasament a primarului din 13 iunie 2014 ca fiind un temei juridic suficient pentru plasarea reclamantului în Spitalul de Psihiatrie Codru, aparent pentru o perioadă nelimitată de timp.

Având în vedere absența unei justificări terapeutice pentru internarea reclamantului într-un spital de psihiatrie la 16 iunie 2014 și absența oricăror informații medicale noi care să justifice continuarea internării sale, Curtea a concluzionat că afirmațiile reclamantului potrivit cărora internarea sa într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric după 7 iulie 2014 nu au avut, de asemenea, o necesitate terapeutică suficient de convingătoare și stabilită.

Curtea a fost, de asemenea, preocupată de concluzia instanței naționale referitor la faptul că un astfel de plasament ar putea fi justificat pe termen nelimitat doar din cauza sesizării inițiale care menționa "o durată prescrisă de un medic". Acest lucru pare a fi în contradicție cu opiniile medicilor din spitalul de psihiatrie și cu necesitatea unei monitorizări stricte a oricărui plasament într-o instituție de psihiatrie.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Plasamentul reclamantului în secția pentru adulți în perioada 22 septembrie - 7 noiembrie 2014, tratamentul medical și condițiile materiale ale acestuia

Este de necontestat faptul că plasarea reclamantului în secția pentru adulți nu era prevăzută de legislația națională, care prevedea plasarea copiilor într-un mediu sigur, într-o secție separată.

În ceea ce privește motivele unei astfel de măsuri, autoritățile naționale și Guvernul au susținut că transferul a avut loc din cauza înrăutățirii stării de sănătate mintală a reclamantului și a comportamentului său agresiv și violent față de alți pacienți și membri ai personalului din secția pentru copii. În opinia lor, transferul a fost legat de faptul că reclamantul reprezenta o amenințare la adresa bunăstării celorlalți copii din secție. Reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva sa și a susținut că transferul a fost drept o pedeapsă pentru nesupunerea sa datorată frustrării sale crescânde după ce externarea sa a fost amânată pe termen nelimitat. În special, potrivit reclamantului, transferul său a avut loc după ce a spart un geam în semn de protest față de întârzierea externării sale din spital.

Curtea a observat că niciunul dintre motivele prezentate de Guvern pentru a justifica acest transfer nu reprezintă vreun beneficiu pentru reclamant și nici nu releva vreo evaluare a interesului său superior. Orice alt motiv pentru un astfel de transfer va încălca cerința de a asigura protecția integrității fizice și a bunăstării reclamantului.

Potrivit fișei medicale a reclamantului și a avizului medical din 14 iunie 2023, ambele prezentate de Guvern, reclamantul a manifestat semne de nesupunere și frustrare doar la sfârșitul lunii august și la sfârșitul lunii septembrie 2014, chiar înainte de transferul său în secția pentru adulți la 22 septembrie, dar nu înainte. Acest lucru coroborează descrierea faptelor de către reclamant și leagă în mod clar transferul său în secția pentru adulți de frustrarea sa crescândă din cauza lipsei de perspective de externare și a neglijenței din partea autorităților naționale.

Pe lângă transferul său în secția pentru adulți, tratamentul său medical a fost, de asemenea, modificat. În special, odată transferat, reclamantului i s-au administrat antipsihotice, neuroleptice și tranchilizante în cantități și combinații sporite. Părțile contestă impactul pe care aceste medicamente l-au avut asupra reclamantului. Autoritățile au susținut că efectul a fost minim și proporțional cu necesitatea de a calma agresivitatea sa, în timp ce reclamantul a susținut că medicamentele l-au făcut somnoros și le-a calificat drept o formă de constrângere chimică. În același timp, Ministerul Sănătății nu a contestat efectele secundare invocate, menționând că acestea erau "manifestări frecvente și bine cunoscute ale antipsihoticelor", dar a insistat că nu a existat nicio intenție de a-l pedepsi pe reclamant prin intermediul acestor efecte secundare.

Curtea ia act de acțiunile neconcordante și de motivele invocate de autoritățile naționale. Pe de o parte, acestea căutau soluții prin care să îl externeze pe reclamant, atestând astfel absența oricărei nevoi continue de plasament într-un spital de psihiatrie și de tratament psihiatric. Pe de altă parte, atunci când nu au reușit să stăpânească frustrarea crescândă a reclamantului, l-au transferat în secția pentru adulți - care îl izolase deja de alți pacienți vulnerabili din secția pentru copii - și i-au administrat medicamente puternice pentru a-i controla comportamentul, argumentând că acest comportament a fost de fiecare dată motivul pentru plasarea sa într-un spital de psihiatrie și pentru tratament psihiatric.

Se observă că Guvernul nu a susținut niciodată că administrarea acestui tratament făcea parte din planul de tratament al reclamantului. Dimpotrivă, din probele prezentate reiese că un astfel de tratament a fost prescris ca răspuns la comportamentul reclamantului în scopul gestionării și controlului acestuia. Descrierea stării reclamantului după administrarea medicamentelor arată că acest comportament a fost diminuat în mod semnificativ de aceste medicamente. Utilizarea medicamentelor în acest scop este definită drept constrângere chimică, iar instituțiile internaționale au raportat despre utilizarea acesteia în Republica Moldova, în pofida lipsei unor dispoziții legale clare în acest sens.

Curtea a constatat, pe baza documentelor prezentate de Guvern, că autoritățile naționale și-au limitat ancheta la existența sau lipsa intenției personalului medical de a-l înjosi sau umili pe reclamant. Anchetatorii nu au examinat niciodată necesitatea terapeutică a tratamentului și consecințele potențial negative ale acestuia, așa cum a susținut în mod constant reclamantul în toate plângerile sale. De asemenea, nu s-a investigat dacă era necesar consimțământul reclamantului după ce acesta a împlinit 16 ani pe data de 8 octombrie 2014. Autoritățile naționale nu au reușit să efectueze o investigație efectivă și să respingă relatările sale sau să ofere o explicație alternativă plauzibilă. Avizul medical din 14 iunie 2023 și scrisoarea Ministerului Sănătății din 3 iulie 2023 nu au remediat și nu pot remedia această omisiune.

În lipsa neprezentării de către Guvern a oricărui material referitor la un plan terapeutic sau la garanțiile privind ajustarea unui astfel de plan și utilizarea constrângerii chimice, Curtea consideră că poate trage concluzii în susținerea versiunii reclamantului. Curtea a reținut afirmațiile reclamantului potrivit cărora tratamentul psihiatric modificat după 22 septembrie 2014 nu a avut o necesitate terapeutică suficient de convingătoare și de stabilită.

În ceea ce privește condițiile materiale din secția pentru adulți, Curtea a luat act de rapoartele CPT, care par să confirme descrierea făcută de reclamant. În plus, probele prezentate de Guvern au confirmat afirmațiile reclamantului cu privire la ocaziile foarte limitate de plimbări în aer liber.

Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție.

În ceea ce privește acuzațiile reclamantului de violență din partea altor pacienți din secția pentru adulți, după cum s-a menționat mai sus, dificultatea de a determina dacă acuzațiile reclamantului au avut vreo substanță provine din faptul că autoritățile nu au investigat în mod eficient plângerile sale, ceea ce a dus deja la constatarea unei încălcări în fond a articolului 3 din Convenție.

Reclamantul nu a prezentat nicio dovadă sau detaliu în susținerea afirmației sale potrivit căreia ar fi suferit în urma violenței aplicate și, în special, violențe sexuale în timpul aflării sale în spitalul de psihiatrie. Prin urmare, în lipsa unor dovezi prima facie capabile să transfere sarcina probei asupra Guvernului pârât și, având în vedere concluzia Curții de mai sus că nu a fost efectuată nicio investigație efectivă în prezenta cauză, Curtea nu a putut concluziona cu privire la faptul că reclamantul a fost supus violenței de către alți pacienți din secția pentru adulți. Prin urmare, aceasta a concluzionat că nu a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în această privință.

Cu privire la încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție:

Curtea a observat că plângerea reclamantului în temeiul acestui capăt de cerere și cea formulată în temeiul articolului 3 din Convenție, luate separat, sunt distincte una de cealaltă. Este adevărat că elementul central al fiecăreia dintre ele este pretinsa omisiune a autorităților de a lua măsuri suficiente pentru a proteja integritatea fizică și demnitatea reclamantului. Dar plângerea de față se bazează pe o afirmație mai largă: că acest eșec nu a fost un eveniment izolat, ci s-a datorat stereotipurilor generale pe care le au autoritățile naționale în ceea ce privește persoanele cu dizabilități intelectuale. Prin urmare, aceasta nu a putut fi inclusă în plângerea formulată în temeiul articolului 3 luat separat și trebuie să fie examinată separat (a se vedea, mutatis mutandis, Munteanu v. Republica Moldova, nr. 34168/11, §§ 76 și 80-83, 26 mai 2020, și Y și alții v. Bulgaria, nr. 9077/18, § 120, 22 martie 2022).

Pentru ca o problemă să apară în temeiul articolului 14 din Convenție, trebuie să existe o diferență de tratament între persoanele aflate în situații analoge în mod relevant. O astfel de diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Cu toate acestea, articolul 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupuri în mod diferit pentru a corecta "inegalitățile de fapt" dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, eșecul de a încerca să corecteze inegalitatea prin tratament diferit poate da naștere în sine la o încălcare a articolului care este contrară Convenției poate rezulta, de asemenea, dintr-o situație de fapt (a se vedea D.H. și alții v. Republica Cehă [MC], nr. 57325/00, § 175, ECHR 2007-IV, și Zarb Adami v. Malta, nr. 17209/02, §§ 75-76, ECHR 2006-VIII).

Odată ce un reclamant a demonstrat că a existat o diferență de tratament, este de datoria Guvernului pârât să demonstreze că această diferență de tratament ar putea fi justificată (a se vedea D.H. și alții v. Republica Cehă, citată mai sus, § 177). În ceea ce privește chestiunea a ceea ce constituie o dovadă prima facie capabilă să transfere sarcina probei asupra statului pârât, în procedurile în fața Curții nu există bariere procedurale în ceea ce privește admisibilitatea probelor sau formule prestabilite pentru evaluarea acestora (ibidem, § 178).

În plus, Curtea a reiterat faptul că, dacă o restricție privind drepturile fundamentale se aplică unei persoane care aparține unui grup deosebit de vulnerabil din societate care a suferit o discriminare considerabilă în trecut, cum ar fi persoanele cu dizabilități mintale, atunci marja de apreciere a statului este substanțial mai restrânsă și trebuie să aibă motive foarte importante pentru restricțiile în cauză. Motivul pentru această abordare, care pune sub semnul întrebării anumite clasificări în sine, este că astfel de grupuri au fost supuse în trecut unor prejudecăți cu consecințe de durată, care au dus la excluderea lor socială (a se vedea Cînța v. România, nr. 3891/19, § 41, 18 februarie 2020).

Având în vedere argumentele invocate de reclamant, Curtea a observat că pretinsa diferență de tratament a copiilor cu dizabilități intelectuale în Republica Moldova nu a rezultat din formularea vreunei dispoziții legale, ci mai degrabă dintr-o politică de facto a agenților statului. În consecință, chestiunea care trebuia determinată în prezenta cauză era dacă modul în care legislația a fost aplicată în practică a avut drept rezultat faptul că reclamantul a fost supus, din cauza dizabilității sau a dizabilității percepute, la plasarea într-un spital de psihiatrie și la tratament psihiatric fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Curtea a observat că raportorii speciali ai Organizației Națiunilor Unite au raportat în mod constant existența unei discriminări sistemice a persoanelor, în special a copiilor, cu dizabilități intelectuale în Republica Moldova, sub forma instituționalizării psihiatrice în absența oricărei necesități medicale. Potrivit acestor rapoarte, există o percepție larg răspândită a persoanelor cu dizabilități ca fiind "anormale", spre deosebire de persoanele "sănătoase", ceea ce, corelat cu lipsa serviciilor de sprijin comunitar care să răspundă nevoilor acestora, are ca rezultat o rată ridicată de instituționalizare a copiilor cu dizabilități psihosociale. Reformele puse în aplicare au reușit să reducă la jumătate rata de instituționalizare a copiilor, însă mulți dintre cei care au rămas în instituții erau copii cu handicap.

Revenind la circumstanțele cauzei de față, Curtea a observat că diferite autorități - administrația școlii, medicul din Nisporeni, tutorele legal, autoritatea pentru protecția copilului și medicii spitalului - toate având obligații legale de îngrijire față de reclamant, au fost de acord în unanimitate cu plasarea acestuia într-un spital de psihiatrie și cu tratamentul psihiatric în absența oricărui scop terapeutic, așa cum a constatat deja Curtea mai sus. Documentele administrative și medicale de internare au făcut referire în mod constant la dizabilitatea intelectuală a reclamantului ca motiv de plasament într-un spital de psihiatrie și tratament psihiatric, ceea ce atestă percepția autorităților că o dizabilitate intelectuală era o tulburare mentală care necesita tratament. Această abordare "defectologică" este confirmată și de modul în care autoritățile au susținut ulterior, pe baza unor noi evaluări, că reclamantul era "sănătos mintal" și, prin urmare, nu ar fi trebuit să fie supus plasamentului într-un spital de psihiatrie și tratamentului psihiatric.

De asemenea, Curtea a observat că procurorul a fost de acord cu reclamantul că plasarea sa într-un spital de psihiatrie a fost legată de lipsa unor opțiuni alternative de îngrijire. Cu toate acestea, anchetatorii nu au mers niciodată mai departe pentru a identifica motivele discriminatorii care stau la baza plasării reclamantului într-un spital de psihiatrie. În plus, Curtea a observat că investigațiile naționale s-au bazat în mod semnificativ pe absența unor consecințe traumatice cuantificabile pentru reclamant, nereușind astfel să ia în considerare în mod corespunzător vulnerabilitatea acestuia din cauza dizabilității sale intelectuale atunci când a interpretat percepția acestuia cu privire la ceea ce a trăit. Eșecul autorităților de a încerca să corecteze o astfel de inegalitate printr-un tratament diferit a fost, de asemenea, discriminatoriu.

În opinia Curții, combinația factorilor de mai sus a demonstrat în mod clar că acțiunile autorităților nu au fost doar un eșec izolat de a proteja integritatea fizică și demnitatea reclamantului, ci, de fapt, au perpetuat o practică discriminatorie în ceea ce privește reclamantul ca persoană și, în special, ca copil cu o dizabilitate intelectuală reală sau percepută. Statutul social al reclamantului, în calitate de copil lipsit de ocrotire părintească, nu a făcut decât să exacerbeze vulnerabilitatea sa.

În aceste circumstanțe, Curtea poate accepta că a fost stabilit un caz de discriminare prima facie. Sarcina revine apoi statului pârât de a respinge temeiul cazului prima facie sau de a oferi o justificare pentru acesta. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea a concluzionat că statul pârât nu a prezentat motive convingătoare de natură să respingă prezumția de discriminare împotriva reclamantului pe motiv de dizabilitate intelectuală (a se vedea, de asemenea, Cînța, citată mai sus, §§ 79-80).

Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție:

Pe baza probelor prezentate în prezenta cauză, Curtea a constatat deja că statul pârât a fost responsabil, în temeiul articolului 3, pentru că nu a protejat integritatea fizică și demnitatea reclamantului în timp ce acesta se afla în grija autorităților naționale și pentru că nu a efectuat o anchetă efectivă cu privire la circumstanțele plasării sale involuntare într-un spital de psihiatrie și la tratamentul psihiatric. Guvernul nu a făcut referire la nicio altă procedură prin care răspunderea autorităților ar putea fi stabilită în mod independent, public și eficient.

Având în vedere constatările menționate mai sus, Curtea a considerat că statul pârât nu a prevăzut un mecanism adecvat capabil să ofere despăgubiri persoanelor, și în special copiilor, cu dizabilități mintale care pretind că sunt victime în temeiul articolelor 3 și 14 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolele 3 și 14.

În cele din urmă, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze plângerile reclamantului în baza Articolului 8 sau al Articolelor 13 și 14 coroborate cu Articolul 8 din Convenție.

Astfel, Curtea a acordat reclamantului 25000 de euro pentru prejudiciul moral și 7420 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 3 din Convenție, a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție și a articolului 13 din Convenție coroborat cu articolele 3 și 14.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea V.I. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă