Lypovchenko și Halabudenco v. Republica Moldova și Federația Rusă – nr. 40926/16 și nr. 73942/17

Hotărârea din 20.2.2024 [Secția a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Articolul 5-1

Arest și detenție ilegală

Articolul 6-1

Dreptul la un proces echitabil

Tribunal instituit prin lege

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Posesia liniştită a bunurilor

Articolul 2 din Protocolul nr. 2

Libertatea de circulație

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

Pe 7 iulie 2016 și respectiv pe 29 septembrie 2017, reclamanții Olexandr Lypovchenko cetățean al Ucrainei, și Oleg Halabudenco, cetățean al Republicii Moldova au depus cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Primul reclamant domnul Oleksandr Lypovchenko (cererea nr. 40926/16), s-a plâns de încălcarea articolelor 3, 5, 6, 13 și 34 din Convenție invocând ilegalitatea arestului și a condamnării sale de către autoritățile „RMN”; detenția în condiții presupus inumane; imposibilitatea de a obține certificate medicale în susținerea cererii sale adresate Curții Europene, precum și lipsa unui remediu efectiv în privința plângerilor sale.

Cel de-al doilea reclamant, Oleg Halabudenco (cererea nr. 73942/17), s-a plâns de încălcarea articolelor 8 și 13 din Convenție, articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, invocând ingerința în activitățile sale profesionale desfășurate în Tiraspol, dat fiind emiterea unui mandat de arest în privința sa de către autoritățile  „RMN”; restrângerea libertății sale de circulație, precum și lipsa unui remediu în privința plângerilor sale.

În fapt:

Cu privire la cererea nr. 40926/16:

Pe 7 iulie 2015, reclamantul a fost reținut de „autoritățile RMN” fiind învinuit de incitatoarea societății împotriva „regimului politic al RMN” prin intermediul rețelelor sociale.

Reclamantul s-a aflat în arest preventiv în perioada 9 iulie 2015 până pe 28 martie 2016.

Pe parcursul procedurilor judiciare, reclamantul nu a putut să-și aleagă un avocat sau să se apere singur, întrucât „Instanța RMN” a concluzionat că – din cauza pretinsului său diagnostic de schizofrenie – nu i se putea permite să refuze serviciile unui ‑ avocat numit de instanță sau să se apere singur. Pe 21 ianuarie 2016, „Instanța RMN”, la cererea procurorului, a dispus îndepărtarea reclamantului din sala de judecată până la pronunțarea sentinței în privința sa pe 28 martie 2016; astfel a fost lipsit de orice posibilitate de a se adresa direct instanței.

Pe 28 martie 2016, „Judecătoria orășenească Tiraspol” l-a condamnat la trei ani și șase luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la extremism. Sentința a fost menținută prin decizia „Curți Supreme a RMN” din 10 mai 2016.

Reclamantul a invocat că, condițiile detenției sale au fost caracterizate prin supraaglomerarea celulelor, deținuților li se permitea să fumeze în preajma nefumătorilor, era permisă o plimbare zilnică de o oră în afara celulei sale, apa și alimentele erau improprii consumului iar la duș aveau acces o singură dată pe săptămâna.

În semn de protest reclamantul a declarat greva foamei de trei ori: de pe 7 iulie până pe 13 august 2015, de pe 3 până pe 28 septembrie 2015 și de pe 17 martie până pe 18 mai 2016. Ca urmare, în perioada 15 iulie - 11 august 2015 reclamantul a fost internat forțat, fiind supus mai multor controale psihiatrice; în urma cărora a fost stabilit diagnosticul de psihopatia schizoidă (diagnostic stabilit înainte de detenția sa) care nu-i afecta discernământul și nu necesita niciun tratament medical. Potrivit reclamantului, i-au fost administrate medicamente psihotrope fără acordul său și fără a fi informat despre conținutul medicamentelor care i-au fost administrate.

Reclamantul a susținut că în timpul detenției nu i-a fost oferită asistență medicală adecvată pentru problemele sale de sănătate (hepatita C și tromboflebita), care au continuat să se agraveze; mai mult, i-a fost refuzat accesul la consultații medicale în afara instituției medicale a penitenciarului.

Un extras din dosarul medical al reclamantului, prezentat mamei sale pe 18 octombrie 2017, făcea referire la mai multe investigații medicale efectuate în cadrul instituției medicale a penitenciarului, pe parcursul anului 2017, care au confirmat diagnosticul de encefalopatie, hidrocefalie internă și externă și o dimensiune crescută a ficatului și a splinei. Documentul nu se referea la niciun tratament prescris și/sau administrat reclamantului.

În august 2018, reclamantul a fost transferat într-o secție de chirurgie a unui alt penitenciar pentru o evaluare a stării sale de sănătate și pentru a se lua o decizie privind tratamentul care urma să-i fie prescris.

În timpul detenției, reclamantul a susținut că a fost maltratat ‑în zilele de 7, 8 și 14 aprilie 2016 pentru că a ținut greva foamei și pentru că a refuzat să transmită gardienilor penitenciarului o copie a sentinței „Judecătoriei Tiraspol” din 28 martie 2016 în privința sa. Reclamantul intenționa să transmită documentul mamei sale pentru ca aceasta să-l transmită avocatului său pentru pregătirea cererii în fața Curții Europene.

Cererile adresate de mama reclamantului pentru a obține informații cu privire la controlul medical la care a fost supus acesta au fost respinse de către „Ministerul Justiției al RMN”, pe 1 și 3 iunie 2016.

Mama reclamantului s-a plâns autorităților din RM și celor din Federația Rusă cu privire la detenția ilegală a fiului său în „RMN”. Aceasta a solicitat și ajutorul Ambasadei Ucrainei în Republica Moldova.

Pe 21 iulie 2015, autoritățile din RM au inițiat urmărirea penală în legătură cu răpirea reclamantului și uzurparea puterii de stat de către „funcționarii RMN” care l-au reținut și condamnat pe reclamant. Pe 28 februarie 2018, au fost înaintate învinuiri în privința a doi „funcționari RMN”; ulterior, urmărirea penală a fost suspendată, fiind reluată pe 4 aprilie 2019.

Pe 8 octombrie 2015, secția consulară a Ambasadei Ucrainei în Republica Moldova a informat-o pe mama reclamantului că reprezentanții ambasadei l-au vizitat pe reclamant pe 18 august 2015 și că acesta nu s-a plâns de condițiile de detenție.

Pe 31 decembrie 2015, Procuratura Generală a Federației Ruse a răspuns unei plângeri înaintate de mama reclamantului cu privire la faptul că arestul reclamantului în „RMN” nu a presupus nicio încălcare a legislației de pe teritoriul Federației Ruse.

Pe 3 iunie 2016, Biroul Politici de Reintegrare al Republicii Moldova a informat-o pe mama reclamantului despre eforturile întreprinse de către autoritățile din RM – inclusiv despre relațiile diplomatice cu reprezentanții politici ai „RMN” în procesul de reglementare a conflictului transnistrean cu implicarea Misiunii OSCE în Moldova. Autoritățile au solicitat în mod repetat eliberarea reclamantului și respectarea drepturilor omului, inclusiv dreptul de a i se acorda asistența medicală necesară.

Pe 22 noiembrie 2016, ca urmare a declarării unui recurs în anulare de către avocat în numele lui Lypovchenko Oleksandr, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a declarat că actele emise de către „Instanțele RMN” în privința acestuia sunt lovite de nulitate absolută, fiind adoptate de organe neconstituționale, prin urmare, nu-l puteau condamna pe reclamant în mod legal. Instanța supremă a dispus ca toate materialele relevante să fie transmise Procuraturii Generale a Republicii Moldova pentru a fi întreprinse toate acțiunile prevăzute de legislația Republicii Moldova.

Cu privire la cererea nr. 73942/17:

Din 2014 până în 2016, reclamantul a activat în calitate de lector la o Universitate din Tiraspol.

Pe 2 aprilie 2016, autoritățile „RMN” au reținut reclamantul și l-au plasat în rest preventiv sub acuzația de luare de mită de la un student (T.)

Pe 5 aprilie 2016, „Judecătoria orășenească Tiraspol” a stabilit cauțiunea de 18.400 de ruble transnistrene (aproximativ 1.400 de euro la momentul respectiv). În aceeași zi, reclamantul a plătit cauțiunea și a fost eliberat din arest preventiv. De atunci reclamantul a părăsit regiunea transnistreană și locuiește în Chișinău.

Pe 23 decembrie 2016, „Organul de urmărire penală al RMN” a trimis cauza spre judecare „Judecătoriei orășenești Tiraspol”.

Pe 1 februarie 2017, reclamantul a solicitat instanței să examineze cauza în lipsa sa. Cu toate acestea, pe 17 martie 2017, „Judecătoria orășenească Tiraspol” a anulat actul judecătoresc prin care a fost dispusă eliberare pe cauțiune a acestuia și a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, de asemenea, a emis o ordonanță de percheziție în privința reclamantului.

Pe 4 aprilie 2017, „Judecătoria Supremă a RMN” a menținut hotărârea primei instanțe și a dispus ca cauțiunea depusă de reclamant să fie confiscată și transmisă în „trezoreria RMN”.

Pe 12 august 2016 reclamantul solicitând protecția drepturilor sale, a depus o plângere către Procuratura Generală a Republicii Moldova, susținând că a fost victima unei provocări din partea organelor de poliție organizată de către „autoritățile RMN”.

Pe 26 septembrie 2016, autoritățile din RM au inițiat urmărirea penală cu privire la plângerile reclamantului, aceasta fiind suspendată pe 29 iunie 2018, dată fiind imposibilitatea de a identifica făptuitorii.

Pe 4 septembrie 2018, reclamantul a solicitat asistența Ministerului Reintegrării din Moldova, dar încercările acestora de a obține informații de la „autoritățile RMN” au eșuat.

Pe 16 ianuarie 2017, reclamantul solicitând protecția drepturilor sale a expediat o scrisoare Ministerului Rus al Afacerilor Externe, invocând că a fost victima unei provocări din partea organelor de poliție, organizată de către „autoritățile RMN”.

Pe 4 februarie 2017, Ministerul Rus al Afacerilor Externe l-a informat pe reclamant că Federația Rusă nu își exercită jurisdicția pe teritoriul „RMN”.

În drept:

Cu privire la jurisdicție:

Prezentele cauze vizează acțiuni sau omisiuni întreprinse între iulie 2015 și decembrie 2018 în ceea ce privește primul reclamant și din aprilie 2016 până pe 16 septembrie 2022 cu privire la cel de-al doilea reclamant. Curtea a notat că a constatat în mod repetat că ambele guverne pârâte aveau competență până în septembrie 2016 (Eriomenco, § 46). În special, Curtea a constatat că Republica Moldova era competentă în sensul articolului 1 din Convenție, dar că responsabilitatea sa pentru acțiunile reclamate trebuia evaluată în lumina obligațiilor sale pozitive (Mozer , § 99). Curtea a constatat că și Federația Rusă își exercita competența, întrucât exercita un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților autoproclamatei „RMN” (§§ 110-111).

Curtea a luat în considerare prezența militară continuă a Federației Ruse în Transnistria, contrar voinței Guvernului Republicii Moldova, solicitărilor repetate adresate Federației Ruse de a-și retrage trupele și de a nu susține economic și politic regimului din „RMN” – fapte care nu a fost contestate de către Federația Rusă. În lipsa oricăror informații care să ateste o modificare a situației constatate în hotărârile sale anterioare, Curtea nu a văzut niciun temei pentru a distinge prezenta cauză de cauza Ilașcu și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă [MC] (nr. 48787/99, CEDO 2004-II), Catan și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă [MC] (nr. 43370/04 și alții 2, CEDO 2012 (extrase)), Mozer (citată mai sus) și Eriomenco (citată mai sus) și a concluzionat că ambele guverne pârâte aveau jurisdicție. Prin urmare, Curtea a respins obiecțiile Guvernului Federației Ruse de incompatibilitate ratione personae și ratione loci.

Curtea a stabilit într-o serie de hotărâri principiile generale referitoare la epuizarea remediilor la nivel național (Vučković și alții v. Serbia ((obiecție preliminară) [MC], nr. 17153/11 și alții 29 , §§ 69-77, 25 martie 2014). Aceasta susținut în repetate rânduri că reclamanții sunt obligați doar să epuizeze remediile la nivel național care sunt disponibile în teorie și în practică la momentul respectiv – adică remediile care sunt accesibile, capabile de a oferi despăgubiri cu privire la plângerile acestora și de a oferi perspective rezonabile de succes și de care pot beneficia direct (Sejdovic v. Italia [MC], nr. 56581/00, § 46, CEDO 2006‑II și Paksas v. Italia [MC], nr. Lituania [MC], nr. 34932/04, § 75, CEDO 2011 (extrase)). În cauza Chiragov și alții v. Armenia ([MC], nr. 13216/05, § 116, CEDO 2015), Curtea a reiterat principiile generale, inclusiv excepțiile care scutesc reclamanții de obligația de a recurge la remediile disponibile, regulile privind repartizarea sarcinii probei și necesitatea de a ține cont de contextul juridic și politic general în care funcționează remediile la nivel național și de a ține cont de circumstanțele personale ale reclamanților.

Curtea a luat în considerare constatările sale anterioare conform cărora remediile disponibile în fața „Instanțelor RMN” nu trebuiau epuizate, deoarece le-a considerat ineficiente (Draci v. Republica Moldova și Federația Rusă, nr. 5349/02, § 48, 17 octombrie 2017) din cauza lipsei oricărui indiciu că aceste instanțe ar fi „parte dintr-un sistem judiciar care funcționează pe o bază constituțională și juridică care reflectă o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția” (Mozer , citată mai sus, §§ 148, 150 și 211).

Spre deosebire de cauza Mozer, Guvernul Federației Ruse a susținut că au existat remedii la nivel național și că primul reclamant ar fi trebuit să se folosească de ele în fața „Instanțelor RMN”, însă nu a oferit informații și despre „sistemul judiciar al RMN”. În același timp, Guvernul Federației Ruse nu a demonstrat care erau aceste remedii specifice și cum erau capabile să ofere despăgubiri în ceea ce privește plângerile primului reclamant.

Referitor la afirmațiile Guvernului Republicii Moldova conform cărora al doilea reclamant nu a epuizat remediile disponibile la nivel național, Curtea a observat că Guvernul Republicii Moldova nu s-a referit la niciun remediu anume și la modul în care acesta putea oferi despăgubiri celui de-al doilea reclamant. Curtea a reiterat că îi revine Guvernului care pretinde neepuizarea remediilor la nivel național să convingă Curtea că un anumit remediu era efectiv și era disponibil atât în teorie, cât și în practică.

În consecință, Curtea a considerat că atât Guvernul Federației Ruse, cât și Guvernul Republicii Moldova nu au îndeplinit sarcina de a demonstra că reclamanții au dispus de un remediu care putea să ofere despăgubiri în privința plângerilor acestora și să le garanteze perspective rezonabile de succes. Obiecții similare au fost înaintate și respinse în cauzele Mozer (§§ 115 ‑121), Vardanean v. Republica Moldova și Federația Rusă (nr. 22200/10, §§ 27 și 31, 30 mai 2017) și Bobeico și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă (nr. 30003/04, § 39, 23 octombrie 2018). 

Prin urmare, obiecțiile celor două Guverne pârâte privind neepuizarea căilor de remediere la nivel național au fost respinse.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție:

După examinarea circumstanțelor prezentei cauze și în lipsa unor probe care să combată susținerile reclamantului, Curtea a concluzionat că condițiile de detenție a primului reclamant au constituit într-adevăr un tratament inuman și degradant contrar articolului 3 din Convenție.

Cu referire la asistența medicală, Curtea a reținut afecțiunile diagnosticate de către „autoritățile RMN” și lipsa oricăror dovezi că i-a fost administrat un tratament – în special pentru hepatita C (Machina v. Republica Moldova, nr.69086/14, §§ 49-50, 17 ianuarie 2023). În același timp, nu poate fi contestat faptul că starea de sănătate a reclamantului s-a înrăutățit semnificativ în detenție, având în vedere că, după ce s-a aflat în detenție timp de un an, „autoritățile RMN” erau programate să examineze și să se pronunțe cu privire la gradului său de invaliditate. Având în vedere factorii menționați mai sus, Curtea a concluzionat că autoritățile penitenciare nu au monitorizat starea de sănătate a reclamantului pentru a putea prescrie și/sau adapta și administra un tratament medical de specialitate – în pofida necesității recunoscute a unei astfel de supravegheri și a plângerilor pe care le înaintase cu privire la starea lui de sănătate.

Referitor la controlul și tratamentul psihiatric forțat al reclamantului, Curtea nu a observat niciun motiv pentru a nu fi de acord cu reclamantul și a constatat că nu a fost demonstrat faptul că a existat necesitatea de a-l supune pe reclamant unui tratament psihiatric. Mai mult, Curtea a constatat durata considerabilă a spitalizării psihiatrice forțate a reclamantului, care a durat câte o lună în ambele situații. De asemenea, a constatat că a doua perioadă de spitalizare a reclamantului a fost dispusă, în pofida faptului că medicii au ajuns la concluzia că reclamantul era apt să ia decizii pentru el însuși pe baza unei înțelegeri raționale a aspectelor relevante și că nu avea nevoie de tratament staționar. În opinia Curții, un astfel de tratament ilegal și arbitrar era cel puțin capabil să trezească în reclamant sentimente de teamă, anxietate și inferioritate. În consecință, Curtea a considerat că internarea reclamantului și tratamentul la care a fost supus primul reclamant în timpul acelei spitalizări ar fi putut constitui cel puțin un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenție.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de detenție a reclamantului, ca urmare a neacordării asistenței medicale necesare, a unui tratament medical corespunzător precum și a deciziei acestora de a-l spitaliza în mod repetat și de a-l supune unui tratament psihiatric forțat.

Determinând dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a garanta drepturile reclamantului, Curtea își reiterează concluzia din hotărârea Mozer notând că, de la începutul ostilităților din 1991-1992 și până în iulie 2010, Republica Moldova a luat toate măsurile care erau în puterea sa (Mozer , § 152). Întrucât părțile nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la „RMN” în anii premergători evenimentelor din prezenta cauză, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. În ceea ce privește obligația statului de a asigura respectarea drepturilor reclamantului, Curtea a considerat că autoritățile din RM nu au avut niciun mijloc real de a-i asigura eliberarea reclamantului din închisorile „RMN” (in contrario Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Federația Rusă, nr.1089/09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult, ei nu au putut investiga în mod corespunzător acuzațiile privind detenția ilegală. Urmărirea penală privind actele ilegale ale „autorităților RMN” a fost inițiată, dar a trebuit să fie suspendată din cauza absenței oricărei cooperări din partea acelei regiuni, făcând imposibilă desfășurarea unei anchete penale corespunzătoare.

În lumina celor menționate, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive și că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție din partea Republicii Moldova în privința primului reclamant.

Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în timpul perioadei de detenție a reclamantului. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a considerat necesar să stabilească dacă Federația Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Federației Ruse este angajată în temeiul Convenției în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie, și după ce a constatat că primul reclamant a fost deținut în condiții inumane în sensul articolului 3 din Convenție și că a fost lipsit în timpul detenției de investigații medicale și asistența medicală de care avea nevoie, Curtea a reținut că a existat o încălcare a acestei dispoziții din partea Federației Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 5 și 6 din Convenție:

Curtea a statuat că în cauza Ilașcu și alții a reținut că „Judecătoria Supremă a RMN” aparținea unui sistem despre care cu greu se poate spune că funcționează pe o bază constituțională și legală care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția. Acest lucru a fost dovedit de caracterul evident arbitrar al circumstanțelor în care reclamanții din acel caz au fost judecați și condamnați (§§ 436 și 461). În consecință, Curtea a constatat că niciunul dintre reclamanți nu au fost condamnați de o „instanță” și că o pedeapsă cu închisoarea pronunțată de un organ judiciar precum „Judecătoria Supremă a RMN” la încheierea procedurilor precum cele din prezenta cauză nu poate fi considerată „detenție legală” dispusă „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege” (§ 462).

În cauza Mozer, Curtea a considerat necesar să verifice dacă ceea ce a fost stabilit în cauza Ilașcu și alții cu privire la „instanțele RMN” înainte ca Republica Moldova și Federația Rusă să devină state părți la Convenție în 1997 și, respectiv, 1998, continuă să fie valabil (§ 145). Curtea a reținut că din punctul de vedere al articolului 5 din Convenție, Federația Rusă nu a transmis nicio informație cu privire la sistemul judiciar al „RMN” și că nimic nu sugerează că în regiunea transnistreană exista un sistem care să reflecte o tradiție judiciară în conformitate cu Convenția. Prin urmare, Curtea a concluzionat că constatările sale în cauza Ilașcu și alții erau încă valabile în ceea ce privește perioada de referință și că nicio autoritate „RMN” nu putea dispune în mod legal măsura preventivă sub formă de arest sau detenția unei persoane (§§ 148-150). În cauza Eriomenco (§ 72), Curtea a considerat că constatările menționate mai sus în cauza Mozer au rămas valabile în ceea ce privește perioada până în septembrie 2016.

Același test a fost aplicat de Curte în hotărâre sa recentă Mamasakhlisi și alții v. Georgia și Federația Rusă (nr. 29999/04 și 41424/04, 7 martie 2023), care se referă la sistemul judiciar din entitatea nerecunoscută a Abhaziei din Georgia. Curtea a remarcat că, în eventualitatea unei presupuneri că aplicarea măsurii preventive sub formă de arest precum și detenția reclamanților de către autoritățile abhaze trebuiau considerate ca având un temei juridic în legislația națională, în sensul Convenției, nu exista totuși, pe de o parte, nicio informație prin care să se verifice dacă autoritățile, instanțele și practica lor juridică au îndeplinit cerințele articolului 5 din Convenție și, pe de altă parte, nu există niciun temei pentru a presupune că în Abhazia a existat un sistem care reflectă o tradiție judiciară – așa cum a fost cazul în ceea ce privește tradiția judiciară care a prevalat în restul Georgiei – care era compatibilă cu Convenția.

Deși acțiunile „instanțelor RMN” cu privire la primul reclamant au avut loc în perioada anterioară lunii septembrie 2016, care a fost deja examinată de Curte în cauza Eriomenco, Curtea a dorit totuși să examineze argumentele Guvernului rus în ceea ce privește presupusele modificări și reforme aduse „sistemului judiciar al RMN” în ultimul deceniu.

Curtea a notat că guvernul rus a oferit o imagine de ansamblu asupra sistemului judiciar care funcționează în „RMN” cu referire la legile și amendamentele promulgate de „Sovietul Suprem al RMN” încă din 1993 și recent în 2021. În același timp, Curtea nu a primit conținutul acestor legi și nici Guvernul rus nu a prezentat o evaluare a acestora; mai degrabă, au susținut pur și simplu că acele legi sunt conforme cu Convenția, recunoscând în același timp existența mai multor lacune. Guvernul rus a susținut că aceste lacune nu au subminat „realizările conceptuale” ale reformelor efectuate în „RMN”. Ei au prezentat fragmente din trei hotărâri care, potrivit guvernului rus, au exemplificat punerea în aplicare a Convenției de către „judecătorii RMN” și a jurisprudenței Curții.

Informațiile menționate mai sus nu au permis Curții să stabilească dacă dispozițiile legale aplicate în privința reclamantului erau compatibile cu cerințele prevăzute de articolele 5 și 6 din Convenție. Informațiile nu au fost suficiente pentru a constitui o bază pentru ipoteza că „sistemul juridic al RMN” în ansamblu reflectă sau nu o tradiție judiciară care – este asemănătoare cu tradiția judiciară predominantă în restul Republicii Moldova – și este compatibilă cu Convenția. Lipsa unei astfel de baze este coroborată cu documentele internaționale care se referă la nerespectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană și alte evoluții juridice îngrijorătoare din „RMN”.

Considerațiile de mai sus au fost suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că autoritățile și instanțele din regiunea transnistreană nu au putut dispune „măsura preventivă sub formă de arest sau detenția legală” a primului reclamant în sensul articolului 5 § 1 (c) și 5 § 1 ( a) din Convenție și nu a constituit un „tribunal instituit prin lege” în sensul articolului 6 din Convenție, care era împuternicit să-l condamne pe reclamant. În consecință, atât detenția, cât și condamnarea sa au fost ilegale în sensul acestor dispoziții.

Pentru a stabili dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a garanta drepturile reclamantului, Curtea și-a reiterat concluziile de mai sus că autoritățile din RM nu au avut niciun mijloc real de a-l elibera pe reclamant din închisorile din „RMN”. Nici nu au putut investiga în mod corespunzător acuzațiile privind detenția și condamnare sa ilegală. În pofida acestui fapt, autoritățile din RM au inițiat urmărirea penală în privința faptelor ilegale ale „funcționarilor RMN”, aceasta fiind suspendată din cauza lipsei oricărei cooperări din partea acelor „autorități”, făcând imposibilă efectuarea unor acțiuni de urmărire penală corespunzătoare. Mai mult, reclamantul a reușit să conteste sentința emisă de către „Instanțele RMN”, care a fost declarată nulă de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive și că nu a existat nicio încălcare a articolelor 5 § 1 și 6 din Convenție din partea Republicii Moldova în privința primului reclamant.

Referitor la Federația Rusă, din aceleași motive ca și cele menționate mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolelor 5 § 1 și 6 din Convenție în ceea ce privește primul reclamant.

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a notat că părțile nu au contestat faptul că bunurile reclamantului constituiau „bunuri” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, Curtea a constatat că este de asemenea incontestabil faptul că bunurile au fost confiscate de către „autoritățile RMN” și că acestea au fost însușite de „trezoreria RMN”. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea a constatat că a existat o ingerință evidentă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Potrivit jurisprudenței Curții (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi v. Irlanda [MC], nr. 45036/98, § 142, CEDO 2005-VI), o astfel de ingerință a constituit o măsură de control a utilizării bunurilor care a fost examinată în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului respectiv. Pentru ca o măsură care constituie controlul utilizării să fie justificată, aceasta trebuie să fie legală (Centro Europa 7 Srl și Di Stefano v. Italia [MC], nr. 38433/09, § 187, CEDO 2012).

În ceea ce privește legalitatea ingerinței, niciun element din prezenta cauză nu permite Curții să considere că a existat un temei legal pentru ingerința în drepturile reclamantului, astfel cum sunt garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție (a se vedea și Turturica și Casian, § 49). În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pentru a stabili dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a garanta drepturile celui de-al doilea reclamant, Curtea și-a reiterat constatările menționate mai sus și a observat că părțile nu au prezentat nicio probă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la „RMN” în anii premergători evenimentelor din prezenta cauză. Prin urmare, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Curtea a considerat că autoritățile din RM nu au avut mijloace reale de a anula ordonanța „autorităților RMN” privind confiscarea bunurilor celui de-al doilea reclamant.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive și că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din partea Republicii Moldova în privința celui de-al doilea reclamant.

Având în vedere că Federația Rusă a exercitat un control efectiv asupra ‑autorităților autoproclamatei „RMN” în perioada în cauză, nu a fost necesar să se determine dacă Federația Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale (Mozer , § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru acele‑autorități autoproclamate, care altfel nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Federației Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor în privința celui de-al doilea reclamant.

În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din partea Federației Ruse în privința celui de-al doilea reclamant.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție:

Curtea a menționat că a examinat în trecut câteva cauze în care persoanele fugare s-au plâns că nu pot călători într-o țară în care au fost anunțați în căutare în scopul de a-i aduce în fața justiției. În special, în cauza EMB v. România ((dec.), nr. 4488/03, §§ 32-33, 28 septembrie 2010), Curtea a concluzionat că nu a existat nicio ingerință în libertatea de circulație a reclamantului, deoarece pretinsa restricție de circulație a „reprezentat alegerea personală a reclamantului de a nu face uz de dreptul său la libertatea de circulație pentru a evita confruntarea cu sistemul de justiție”. În cauza Stapleton v. Irlanda ((dec.) nr. 56588/07, § 33, 4 mai 2010), după ce a concluzionat că extrădarea reclamantului în Regatul Unit nu i-ar fi încălcat drepturile în temeiul articolului 6 din Convenție, Curtea a constatat că nu a existat nicio problemă în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 în legătură cu decizia autoimpusă reclamantului de a locui în afara Irlandei pentru a evita această extrădare.

În contextul particular al regiunii transnistrene, Curtea a examinat până acum doar restricțiile de călătorie în afara regiunii impuse de actele întreprinse de „agenții RMN” (Dobrovitskaya și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă [Comitetul] , nr.41660/10 și alții 5, § 94, 3 septembrie 2019, și Golub v. Republica Moldova și Federația Rusă [Comitetul], nr.48020/12, 30 noiembrie 2021).

Prezenta cauză se referă la o presupusă restricție a libertății de circulație care nu rezultă dintr-un act direct al „autorităților RMN”, dar care decurge din dorința personală a reclamantului de a nu se întoarce în „RMN” de teama de a fi arestat în baza unui mandat de arest emis de o „instanță RMN” pe care o consideră ilegală.

Având în vedere constatările Curții în cauza Mozer (§§ 148-150) și concluziile de mai sus că autoritățile și instanțele din regiunea transnistreană nu puteau dispune aplicarea „măsurii preventive sub formă de arest sau detenție legală”, în sensul articolului 5 din Convenție, și nu a constituit un „tribunal instituit prin lege”, în sensul articolului 6 din Convenție, mandatul de percheziție și arest preventivemis pe 17 martie 2017 de o „Instanță RMN” era ilegal, deoarece fusese emis de o „autoritate RMN”. Spre deosebire de cauza Stapleton menționată mai sus, în acest caz reclamantul călătorind în „RMN” și predându-se „autorităților RMN” putea fi reținut în temeiul acestui mandat care ar fi echivalat cu o privare de libertate contrară Convenției. Din acest motiv, Curtea a concluzionat că circumstanțele specifice cauzei relevă o ingerință în libertatea de circulație în privința celui de-al doilea reclamant, care în lipsa unui temei juridic a constituit o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Din aceleași motive ca și cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție. În consecință, Republica Moldova nu a încălcat această prevedere.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca și cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Federația Rusă este responsabilă pentru încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție:

Curtea a menționat că a constatat că plângerile reclamanților în temeiul articolelor 3, 5 și 6 din Convenție, articolul 1 din Protocolul nr. 1 și, respectiv, articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, au fost considerate admisibile. Prin urmare, aceștia aveau dreptul la un recurs efectiv în sensul articolului 13 cu privire la aceste plângeri.

Curtea a constatat deja lipsa unui remediu efectiv în ceea ce privește încălcările comise de către „autoritățile RMN” (Mozer , §§ 210-212, și Eriomenco , § 96). Mai mult, Curtea a respins obiecțiile preliminare ale ambelor guverne pârâte cu privire la neepuizarea remediilor la nivel național, dată fiind lipsa oricăror probe cu privire la existența unor astfel de remedii în ceea ce privește încălcările drepturilor omului care au avut loc din partea autorităților „RMN”. Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a se îndepărta de la această concluzie.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că reclamanții nu au avut un remediu efectiv cu privire la plângerile lor în temeiul articolelor 3, 5 și 6 și, respectiv, al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. În consecință, Curtea a trebuit să decidă dacă încălcarea articolului 13 poate fi atribuită unuia dintre statele pârâte.

Curtea a notat că în cauza Mozer (§§ 213-216) a constatat că Republica Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a le proteja drepturile. Republica Moldova și-a îndeplinit astfel obligațiile pozitive, iar Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea sa. Curtea nu a văzut motive pentru a se îndepărta de la această concluzie în prezenta cauză (Mangîr și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă , nr. 50157/06, § 71, 17 iulie 2018). În consecință, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova în ceea ce privește ambii reclamanți.

La fel ca și în cauza Mozer, în lipsa oricărei observații din partea Guvernului rus cu privire la orice remedii disponibile reclamantului, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare din partea Federației Ruse a articolului 13, coroborat cu articolele 3, 5 și 6 din Convenție, cu privire la primul reclamant și cu articolul 13, coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și cu articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 34 din Convenție

Curtea a notat că reclamantul a prezentat mai multe documente referitoare la asistența medicală acordată în penitenciar. Deși este adevărat că, în iunie 2016, mamei reclamantului i-a fost refuzat în mod oficial orice acces la dosarul său medical, reclamantului i-au fost prezentate totuși mai multe informații medicale înainte și după această dată.

Curtea a notat, de asemenea, că „autoritățile RMN” au confirmat că în aprilie 2016 reclamantului i s-a refuzat în transmiterea unui document mamei sale. Cu toate acestea, el a putut depune, împreună cu cererea sa la Curte, o copie a sentinței sale din 28 martie 2016, fără a argumenta că i-au fost create impedimente să transmită acest document reprezentantului său prin orice alt mijloc decât întâlnirea sa din aprilie 2016 cu mama sa.

Având în vedere aceste împrejurări, nu există nicio aparență de nerespectare din partea statelor pârâte a obligațiilor care le revin în temeiul articolului 34 din Convenție, prin crearea unor impedimente primului reclamant la depunerea cererii individuale în fața Curții Europene.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 3 din Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința primului reclamant;

- încălcarea articolului 3 din Convenţie din partea Federației Ruse, în privința primului reclamant;

- nicio încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința primului reclamant;

- încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Federației Ruse, în privința primului reclamant;

- nicio încălcare a articolului 6 din Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința primului reclamant;

- încălcarea articolului 6 din Convenţie din partea Federației Ruse, în privința primului reclamant;

- nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința celui de-al doilea reclamant;

- încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Federației Ruse, în privința celui de-al doilea reclamant;

- nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința celui de-al doilea reclamant;

- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie din partea Federației Ruse, în privința celui de-al doilea reclamant;

- nicio încălcare a articolului 13 din Convenție coroborat cu articolele 3, 5 și 6 din Convenție din partea Republicii Moldova în privința primului reclamant și a articolului 13 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 2 din Protocolului nr. 4 la Convenție, din partea Republicii Moldova, în privința celui de-al doilea reclamant

- încălcarea articolului 13 coroborat cu articolele 3, 5 și 6 din Convenție din partea Federației Ruse, în privința primului reclamant și a articolului 13 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, din partea Federației Ruse, în privința celui de-al doilea reclamant.

 

Curtea i-a acordat primului reclamant 26000 EUR cu titlu de prejudiciu moral iar celui de-al doilea reclamant 6500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și câte 4000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli fiecărui reclamant, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Lypovchenko și Halabudenco v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă