Nafornița v. Republica Moldova – nr. 49066/12

Hotărârea din 16.01.2024 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la viață privată și de familie

Articolul 8-1

Dreptul la respectarea domiciliului

 

Eșecul instanței naționale de a pune în balanță interesele concurente aflate în joc, atunci când a dispus evacuarea reclamanților din spațiul locativ proprietate de stat după ce aceștia au locuit în acel apartament mai mult de 11 ani - încălcare.

 

Pe 26 iulie 2012, patru cetățeni moldoveni, domnul Iurie Nafornița, doamna Albina Nafornița, doamna Alina Nafornița și domnul Andrei Nafornița ("reclamanții"), au invocat în fața Curții încălcarea drepturilor lor în baza articolelor 6 și 8 din Convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Plângerea se referă la evacuarea reclamanților din apartament după mai mult de unsprezece ani de locuit acolo și presupusul eșec din partea instanțelor de a pune în balanță în mod corespunzător interesele concurente atunci când au dispus evacuarea acestora. De asemenea, plângerea se referă la jurisprudența pretins divergentă a Curții Supreme de Justiție în cauză.

 

În fapt:

Din 1978 Institutul de Stat al Artelor („ISA”) – care în septembrie 2002 a devenit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice („Academia”) – a administrat o clădire, deținută de stat, pentru a fi folosită ca cămin pentru personalul său.

La 3 august 1995, în scopul accelerării procesului de privatizare a fondului locativ, Primăria municipiului Chișinău a decis schimbarea statutului juridic a paisprezece cămine în bloc locativ, inclusiv a celui în care locuiau reclamanții. De asemenea, Primăria municipiului Chișinău a decis ca preturile de sector să elibereze ordine de repartiție pentru spațiile locative în cauză, în baza solicitărilor făcute de companiile, organizațiile, instituțiile și chiriașii care locuiau în acele cămine. Contestația depusă în 2005 de către Academie împotriva acestei decizii a fost respinsă de Curtea de Apel Chișinău la 16 martie 2007.

La 15 februarie 2000, primul reclamant, un medic ce nu dispunea de o altă locuință, a semnat un contract cu șeful ISA prin care acesta se angaja să ofere personalului ISA și studenților consultații medicale și servicii de prim ajutor la cămin. În schimb, el și familia sa au obținut dreptul de a locui în cămin, într-un apartament cu două camere, „pe perioada cât asigurau cu servicii medicale în cămin, achitând plata facturilor pentru serviciile comunale la același tarif ca și personalul [ISA]”. De la acea dată, primul reclamant a plătit locațiunea pentru folosirea spațiului locativ direct către ISA (și ulterior Academiei) în conformitate cu contractul.

La 2 februarie 2001, ISA a solicitat autorității publice locale înregistrarea vizei de reședință în cămin pentru doi dintre membrii personalului său, inclusiv pentru primul reclamant. La 14 februarie 2001, ISA a eliberat reclamanților ordinul de repartiție pe odaia nr. 69 din cămin.

La 27 iunie 2001, șeful ISA a angajat-o pe cea de-a doua reclamantă în calitate de femeie de serviciu la cămin.

Pe parcursul anilor, clădirea a avut mai multe probleme la întreținere, cum ar fi scurgerile din acoperiș și din conductele de apă. După ce au solicitat în mod repetat administrației ISA să efectueze reparațiile necesare, dar fără rezultat, locatarii odăilor din cămin (inclusiv reclamanții) au plătit ei înșiși reparațiile.

La 17 ianuarie 2006, un grup de peste șaptezeci de persoane, inclusiv reclamanții, s-au adresat cu o cerere în instanță prin care solicitau obligarea Academiei să ceară autorității publice locale competente să elibereze ordinul de repartiție pentru odăile din căminul în care locuiau.

Pe 18 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a admis acțiunea. La 20 februarie 2007, Curtea de Apel Chișinău a casat această hotărâre din motive de procedură și a trimis cauza la rejudecare, cu recomandarea ca plângerile să fie examinate separat pentru fiecare familie. Ulterior, fiind disjunsă cauza, reclamanții au invocat, inter alia, articolul 8 din Convenție și au remarcat că au locuit în odaia respectivă mai mult de zece ani, timp în care nimeni nu a contestat niciodată legalitatea aflării lor acolo. În orice caz, potrivit art. 50 din Codul cu privire la locuințe, valabilitatea ordinului de repartiție putea fi contestată doar în termen de trei ani de la eliberarea acestuia. Nu a existat nicio hotărâre judecătorească de anulare a ordinului de repartiție eliberat pe odaia nr. 69 pe numele primului reclamant. Mai mult, ei au susținut că, în temeiul articolului 904 din Codul civil, continuarea tacită a raportului contractual cu Academia a presupus prelungirea contractului de locațiune pe termen nedeterminat. Reclamanții au mai susținut că clădirea în cauză avea statutul de bloc locativ și nu de locuințe de serviciu.

La 30 aprilie 2009, Judecătoria Buiucani a admis acțiunea reclamanților şi a obligat Academia să solicite autorității locale competente eliberarea ordinului de repartiție. La 16 februarie 2011, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe și a restituit pricina spre rejudecare.

La 4 iulie 2011, Judecătoria Buiucani a admis din nou cererea reclamanților. Această hotărâre a fost menținută la 9 noiembrie 2011 de Curtea de Apel Chișinău, care a constatat, inter alia, că ordinul de repartiție pe numele primului reclamant nu fusese anulat și că Academia a încheiat cu acesta un contract de locațiune pentru acea odaie.

Academia a declarat recurs. În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții au prezentat exemple de jurisprudență a instanței supreme, prin care aceasta menținuse hotărârile instanțelor inferioare prin care Academia fusese obligată să solicite ordine de repartiție, în situații practic identice cu ale lor.

La 13 iunie 2012, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a adoptat o hotărâre nouă, respingând pretențiile reclamanților ca nefondate, făcând trimitere la articolele 46, 50, 94, 103 și 112 din Codul cu privire la locuințe. Pentru a ajunge la această decizie, instanța a constatat că s-a stabilit „cu certitudine” că niciunul dintre reclamanți nu a avut vreodată un raport de muncă cu ISA: acordul de muncă încheiat cu primul reclamant și ordinul de angajare a celei de-a doua reclamante nu au putut fi luate în considerare, deoarece la materialele dosarului nu au fost anexate probe precum că vreunul dintre ei ar fi prestat vreodată munca prevăzută în acele acte. Prin urmare, aceștia nu obținuseră spațiul locativ datorită raportului lor de muncă cu ISA, „ci îl primiseră cu titlu temporar și aveau obligația de a-l elibera la cererea proprietarului/administratorului [ISA]”.

De asemenea, Curtea a constatat că, în absența oricărui raport de muncă între reclamanți și ISA, ocuparea de către aceștia a spațiului locativ respectiv s-a bazat pe un contract de locațiune. Instanța a admis și cererea reconvențională a Academiei și a dispus evacuarea reclamanților din odaie, fără acordarea unui alt spațiu locativ.

La 5 noiembrie 2012, a fost inițiată procedura de executare silită împotriva reclamanților, care au respectat hotărârea din 13 iunie 2012 și au părăsit apartamentul.

 

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Reclamanții s-au plâns că evacuarea lor din apartamentul în care locuiau le-a încălcat drepturile garantate de articolul 8 din Convenție.

Curtea a reiterat că conceptul de „domiciliu” are o importanță centrală pentru identitatea unui individ, autodeterminarea, integritatea fizică și psihică, menținerea relațiilor cu ceilalți și un loc stabil și sigur în comunitate (a se vedea, printre alte autorități, Vinniychuk c. Ucraina, nr.34000/07, § 47, 20 octombrie 2016). Pierderea unei locuințe este una dintre cele mai extreme forme de ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului (a se vedea, printre alte autorități, McCann c. Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50, 13 mai 2008).

În continuare, Curtea a reiterat că, indiferent dacă cazul este analizat sub aspectul unei obligații pozitive a statului sau sub aspectul unei ingerințe a unei autorități publice care trebuie să fie justificată în conformitate cu paragraful (2), în ambele contexte este necesar să se ia în considerare echilibrul just care trebuie menținut între interesele concurente ale individului și cele ale comunității în ansamblu. În plus, chiar și în raport cu obligațiile pozitive care decurg din primul paragraf al articolului 8, în atingerea echilibrului necesar, scopurile menționate în al doilea paragraf pot avea o anumită relevanță (Moreno Gómez c. Spaniei , nr. 4143/02, § 55, CEDO 2004-X, și Paketova și alții c. Bulgariei, nr. 17808/19 și 36972/19, § 150, 4 octombrie 2022).

Sarcina Curții nu este de a lua locul autorităților naționale în stabilirea modului cel mai adecvat de a proceda într-un anumit caz, ci mai degrabă de a analiza în temeiul Convenției deciziile pe care autoritățile le-au luat în exercitarea competențelor lor de apreciere (Novoseletskiy c. Ucrainei, nr.47148/99, § 79, CEDO 2005-II (extrase)).

Curtea a susținut în mod constant că conceptul de „domiciliu” în sensul articolului 8 nu se limitează la acele spații care sunt ocupate legal sau care au fost constituite în mod legal. „Domiciliu” este un concept autonom care nu depinde de încadrarea în legislația națională. Dacă un anumit spațiu constituie sau nu un „domiciliu”, care atrage protecția articolului 8 § 1, va depinde de circumstanțele de fapt, și anume, existența unor legături suficiente și continue cu acel anume spațiu (Jansons c. Letoniei , nr. 1434/14, § 52, 8 septembrie 2022 cu referiri suplimentare în aceasta).

Curtea notează că Guvernul nu a contestat faptul că reclamanții locuiau în apartamentul respectiv timp de aproape doisprezece ani și nu aveau altă locuință. În consecință, apartamentul era „domiciliul” lor în sensul articolului 8. În plus, reclamanții au fost evacuați din locuința lor în urma unei proceduri de evacuare începută în noiembrie 2012, care a constituit în mod clar o ingerință în dreptul lor garantat în temeiul Articolului 8 (Alif Ahmadov și alții c. Azerbaidjanului, nr. 22619/14, § 58, 4 mai 2023).

Curtea reține că Curtea Supremă de Justiție s-a bazat pe două dispoziții specifice din legislația națională (articolul 94 din Codul cu privire la locuințe, așa cum era în vigoare la momentul respectiv, care stabilea procedura de evacuare și articolul 103, care se referea la ocuparea neautorizată a unei locuințe). De asemenea, instanța supremă a făcut referire la articolul 46 din același Cod, care se referea la repartizarea apartamentelor din fondul locativ al întreprinderilor și organizațiilor, articolul 50 din Cod, care se referea la repartizarea apartamentelor din fondul locativ al administrației publice locale și articolul 112 din Cod, care se referea la distribuirea temporară a camerelor în cămine. Cu toate acestea, CSJ nu a precizat care dintre normele referitoare la aceste tipuri de locuințe, era aplicabilă în cazul reclamanților.

Curtea reține că articolul 103 din Codul cu privire la locuințe se referă la evacuarea persoanelor care au ocupat neautorizat o locuință. Cu toate acestea, în fața instanțelor naționale nu a fost disputat faptul că reclamanții s-au mutat în apartament cu autorizația administrației ISA, care le-a eliberat un ordin de repartiție, precum și i-a asistat la înregistrarea vizei de reședință în apartament.

De asemenea, se poate presupune că Curtea Supremă de Justiție a constatat efectiv că ordinul de repartiție emis de administrația ISA pe numele reclamanților este nul de drept. Cu toate acestea, articolul 51 din Codul cu privire la locuințe prevedea un termen de trei ani pentru anularea unui ordin de repartiție, termen care în mod evident expirase la caz. Această dispoziție prevedea o excepție de la termenul de prescripție de trei ani, în cazul unui ordin de repartiție emis ca urmare a unor acțiuni ilegale din partea celor în favoarea cărora a fost emis. Totuși, Curtea Supremă de Justiție nu a constatat că reclamanții au acționat în mod ilegal și nici nu fusese acesta obiectul procedurilor judiciare. Instanța pur și simplu a constatat că, în absența oricărui raport de muncă cu ISA, reclamanții ocupau apartamentul temporar, pe baza unui contract de locațiune. În continuare, Curtea a reținut că nici ordinul de repartiție pe numele reclamanților, nici înregistrarea vizei de reședință a acestora în cămin nu fusese anulate.

În astfel de circumstanțe, nu este clar cum articolul 103 din Codul cu privire la locuințe ar fi putut oferi un temei legal pentru evacuarea reclamanților în absența oricărei constatări că aceștia au acționat ilegal.

În același timp, reiterând că puterea sa de a evalua respectarea legislației interne este limitată (Allan Jacobsson c. Suediei (Nr. 1), 25 octombrie 1989, § 57, Seria A nr. 163 și Vrzić c. Croației, nr. 43777/13, § 62, 12 iulie 2016), Curtea nu va adopta o opinie definitivă în acest sens, ci va ține seama de constatările de mai sus analizând proporționalitatea ingerinței în drepturile reclamanților.

Se poate considera că ingerința în cauză a urmărit scopul legitim de a proteja drepturile altora, și anume pe cele ale Academiei și, implicit, ale personalului acesteia care aveau dreptul de a obține cazare de la Academie.

Așadar, întrebarea principală în acest caz este dacă ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit și, prin urmare, „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a reamintit jurisprudența sa stabilită în cauza Vrzić (§ 67), și anume că principiul conform căruia orice persoană care riscă să-și piardă domiciliul ar trebui să poată obține ca proporționalitatea măsurii să fie examinată de o instanță independentă, nu se aplică în mod automat în cazurile în care posesia este solicitată de o persoană fizică sau o întreprindere privată. Dimpotrivă, echilibrul între interesele persoanei fizice sau întreprinderii private și al locatarului poate fi stabilit de legislație care are scopul de a proteja drepturile părților în cauză în temeiul Convenției (ibid., § 67). Întrucât administratorul apartamentului, Academia, a fost o instituție de stat și a administrat imobilul în numele statului, această jurisprudență nu este aplicabilă aici. Prin urmare, întrucât argumente relevante privind proporționalitatea ingerinței au fost invocate de reclamanți în procedurile judiciare interne, instanțele naționale trebuiau să le examineze detaliat și să le motiveze corespunzător (Faulkner și Mcdonagh c. Irlandei (dec.), nr. 30391/18 și 30416/18, §§ 94-96, 8 martie 2022).

În acest sens, Curtea a făcut din nou referire la absența în hotărârile instanțelor naționale a oricărei constatări că reclamanții au acționat în mod ilegal. Dimpotrivă, primul reclamant avea un contract cu ISA și a fost menționat ca membru al personalului în scrisoarea adresată autorității locale în sprijinul cererii reclamanților de înregistrare a vizei de reședință în cămin; reclamanții s-au mutat în cămin cu acordul administrației ISA, susținut de un ordin de repartiție, care, în conformitate cu articolul 50 din Codul cu privire la locuințe, era singurul temei legal pentru mutarea într-un apartament; reclamanții au locuit în apartament mai mult de unsprezece ani și au plătit facturile pentru serviciile comunale către administrația ISA și, ulterior, către Academie; nu există nimic la materialele dosarului care ar proba că aceștia au fost vreodată avertizați cu privire la caracterul temporar al locațiunii lor.

După ce a constatat că, de fapt, reclamanții nu au lucrat niciodată pentru ISA, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că aceștia pur și simplu au închiriat apartamentul și că la cererea administratorului clădirii trebuiau să se mute. În acest sens, se observă că din jurisprudența prezentată de reclamanți în două cauze soluționate în 2009 și 2010 (nr. 2ra-2365/09 și nr. 2ra-1284/10) Curtea Supremă de Justiție a stabilit că persoanele în cauză s-au mutat în apartamentele lor în baza unui contract de locațiune cu Academia și au obținut ordine de repartiție de la aceasta. În aceste două cauze, instanța nu a examinat chestiunea dacă persoanele în cauză au lucrat vreodată pentru Academie, chiar dacă în cauza nr. 2ra-1284/10 este clar că Academia a argumentat lipsa oricărei relații cu persoana în cauză. Faptul că Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat cu privire la această chestiune ar putea sugera că aceasta a considerat că prezența sau absența unei relații de muncă cu Academia este irelevantă pentru chestiunea dacă persoana în cauză avea dreptul de a continua să locuiască în apartament și de a obține un ordin de repartiție pentru acesta. Deși i s-a prezentat această jurisprudență, aceeași instanță a respins o cerere identică din partea reclamanților din prezenta cauză, bazându-se în principal pe faptul că reclamanții nu au lucrat niciodată pentru Academie.”

Curtea a constatat că instanța națională nu a luat în considerare faptul că reclamanții nu aveau un alt loc de trai și că s-ar fi aflat în stradă după mai mult de un deceniu în care au locuit în mod legal în cămin și nu numai că au plătit chiria și facturile pentru serviciile comunale, ci și reparații substanțiale pe care administrația imobilului a neglijat să le efectueze timp de ani de zile. În același timp, nu a fost efectuată o analiză a intereselor concurente, și anume dacă și în ce măsură Academia avea nevoie de locuințe pentru personalul său, dacă ceilalți membri ai personalului său dispuneau de locuințe alternative și dacă Academia avea alte odăi pe care să le ofere personalului său. Această lipsă de analiză este și mai evidentă în lumina faptului că Curtea Supremă de Justiție cunoștea despre propria sa decizie într-o cauză foarte asemănătoare, în care a pronunțat o hotărâre în favoarea unor persoane care au formulat pretenții practic identice cu cele ale reclamanților. Aceasta nu a distins în niciun fel acea cauză de cea de față, dar a ajuns la o soluție opusă.

Cu alte cuvinte, Curtea Supremă de Justiție nu a pus în balanță interesele concurente în joc, limitându-se la constatarea că administratorul imobilului le-a cerut reclamanților să plece. Împreună cu aspectele procedurale menționate mai sus, și anume faptul că ordinul de repartiție nu a fost anulat și că nu s-a constatat niciodată că reclamanții au acționat în mod ilegal, dar au fost evacuați în baza unei dispoziții referitoare la ocuparea neautorizată a unei locuințe, precum și referirea confuză la dispozițiile referitoare la diferite tipuri de locuințe, fără a se preciza ce normă se aplica în speță și invocarea unui element (existența unei relații de muncă cu Academia) care nu influențase anterior deciziile aceleiași instanțe în două situații practic identice, aceste considerente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în prezenta cauză.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție:

Reclamanții au pretins că, Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat suficient hotărârea și că nu și-a îndeplinit rolul de unificare a practicii judiciare, prin faptul că s-a îndepărtat de propria jurisprudență anterioară referitoare la aceeași problematică.

În ceea ce privește plângerea referitoare la jurisprudența divergentă a Curții Supreme de Justiție, Curtea a observat că reclamanții au prezentat patru exemple de astfel de jurisprudență. Trei dintre aceste cauze pot fi distinse de prezenta cerere prin faptul că Curtea Supremă de Justiție fie nu a examinat chestiunea existenței unei relații de muncă între persoanele în cauză și ISA/Academie, fie a constatat că acestea au lucrat efectiv pentru aceste instituții. Curtea Supremă de Justiție și-a exprimat dubiile cu privire la existența unei relații de muncă între reclamanți și ISA. Singurul exemplu în care persoanele care locuiau într-un apartament închiriat de la ISA/Academie nu erau angajate de instituție și au avut câștig de cauză nu este suficient pentru a stabili existența unor "divergențe profunde și de lungă durată" în jurisprudența Curții Supreme de Justiție (a se vedea, de exemplu, Lupeni Greek Catholic Parish and Others v. România [MC], nr. 76943/11, § 116, 29 noiembrie 2016 și Svilengaćanin and Others v. Serbia, nr. 50104/10 și 9 altele, § 79, 12 ianuarie 2021).

Prin urmare, Curtea a conchis că plângerea reclamanților în baza articolului 6 § 1 din Convenție trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată.

 

Concluzie: (unanimitate) încălcarea articolului 8 din Convenție.

 

Curtea le-a acordat reclamanților suma de 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Nafornița v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă