Luca v. Republica Moldova - 55351/17

Hotărârea din 17.10.2023 [Secția a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant 

Tratament inuman 

Obligații pozitive

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8 - 1

Respectarea vieții de familie

 

Articolul 14

Interzicerea discriminării

 

Eșecul autorităților naționale de a proteja reclamanta împotriva violenței în familie și de a întreprinde măsuri prompte pentru a-i permite să mențină legătura cu copii săi – încălcare

 

La 24 iulie 2017, reclamanta doamna Lilia Luca a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 3, 8 și 14 din Convenție, dat fiind faptul că autoritățile naționale nu au protejat-o de violența domestică și nu au întreprins măsuri pentru menținerea contactului acesteia cu copiii săi.

În fapt:

Reclamanta și A.I. au locuit în concubinaj în Italia, unde, în 2006, s-au născut cei 2 copii ai lor după care s-au căsătorit. În 2012, A.I. s-a întors cu copiii în Republica Moldova, iar reclamanta a rămas în Italia pentru a susține financiar familia, revenind și ea în 2015 în Republica Moldova.

Din octombrie 2015, A.I. o abuza psihic și fizic pe reclamantă. Ulterior, aceasta a sesizat autoritățile cu privire la actele de violență fizică la care a fost supusă pe 13 iulie și 4 noiembrie 2016.

Procedurile în temeiul Legii nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenței în familie

Pe 1 august 2016, reclamanta a solicitat emiterea unei ordonanțe de protecție în privința sa și a celor doi copii ai săi.

Pe 2 august 2016, Judecătoria Ialoveni a admis cererea și a emis o ordonanță de protecție pentru nouăzeci de zile, pe durata cărora A.I. trebuia să părăsească reședința comună, să se abțină de la orice contact cu reclamanta sau cu copiii și să stea la o distanță de cel puțin 50 m de aceștia.

La 27 octombrie 2016, Curtea de Apel Chișinău a menținut ordonanța de protecție.

Pe 24 august, la 2 și 5 septembrie 2016, reclamanta a depus plângeri la organele de poliție și la serviciile de protecție a copilului în privinţa nerespectării ordonanței de protecție de către A.I.. Pe 10 octombrie 2016, reclamanta a solicitat intervenția organelor de poliție, invocând că A.I. îi manipula pe copii pentru a avea o părere negativă despre ea, că acesta a luat lucruri din casa ei în timp ce ea era absentă și că, la 12 septembrie 2016, acesta a întrerupt alimentarea cu apă a părții din casă în care locuia și că încă nu reușise să o reconecteze.

Pe 15 noiembrie 2016, reclamanta s-a plâns organelor de poliție cu privire la faptul că A.I. nu i-a permis să contacteze cu copii.

Pe 24 octombrie 2016, poliția i-a răspuns că faptele invocate de către ea nu s-au confirmat și că, pe 7 octombrie 2016, procurorul a refuzat să inițieze urmărirea penală.

Pe 31 octombrie 2016, reclamanta a solicitat prelungirea ordonanței de protecție, făcând referire la nerespectarea de către A.I. a ordonanței de protecție din 2 august 2016 și la abuzul psihic și hărțuirea continuă la care a fost supusă aceasta prin manipularea copiilor împotriva sa și prin întreruperea alimentării cu apă a locuinței sale.

Pe 2 noiembrie 2016, Judecătoria Ialoveni a respins cererea reclamantei. Instanța a concluzionat că reclamanta nu a reușit să prezinte dovezi privind nerespectarea ordonanței de protecție.

Pe 4 noiembrie 2016, reclamanta a fost agresată fizic de A.I. în locuința sa. Reclamanta a fost spitalizată timp de opt zile cu diagnosticul de comoție cerebrală.

Reclamanta a solicitat în mod repetat emiterea unei ordonanțe de protecție împotriva lui A.I., invocând agresiunea fizică din 4 noiembrie 2016, aceasta a solicitat, de asemenea, obligarea lui A.I. să acopere cheltuielile medicale precum și returnarea necondiționată a copiilor până la finalizarea procedurii. Reclamanta a contestat încheierea, dar fără succes.

Pe 10 noiembrie 2016, Judecătoria Ialoveni a respins cererea acesteia din lipsă de probe.

Pe 9 februarie 2017, reclamanta a formulat o nouă cerere de emitere a unei ordonanțe de protecție, inclusiv o cerere prin care a solicitat ca A.I. să fie obligat să reconecteze alimentarea cu apă, electricitate și gaz și să se abțină de la insulte în adresa sa.

Pe 13 februarie 2017, Judecătoria Hâncești i-a respins cererea și a invocat lipsa violenței domestice și a oricărui alt pericol iminent de violență fizică.

Pe 13 aprilie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei, concluzionând că reclamanta nu a fost supusă la violență fizică sau psihică.

Procedurile penale

Pe 13 iulie 2016, reclamanta a depus o plângere la poliție cu privire la faptul că a fost abuzată fizic de către A.I., organele de poliție însă au refuzat să inițieze urmărirea penală, dar l-au obligat pe A.I. să plătească o amendă în sumă de 500 MDL pentru vătămare corporală ușoară.

Pe 28 iulie 2017, Judecătoria Hâncești a admis cererea depusă de A.I. și a concluzionat că amenda nu a fost aplicată corect din punct de vedere procedural și că organele de poliție nu au reușit să demonstreze că fusese comisă presupusa infracțiune.

Pe 7 octombrie 2016, procurorul a refuzat să inițieze urmărirea penală în privinţa plângerilor reclamantei. Procurorul a concluzionat că părțile se aflau în proces de divorț și că conflictul dintre acestea era de natură civilă, urmând a fi soluționat fie pe cale amiabilă, fie prin proceduri judiciare. Reclamanta a contestat ordonanţa, invocând aspectele privind violența psihică și abuzul emoțional prin împiedicarea acesteia de a avea contact cu copiii. Procurorul ierarhic superior a respins contestaţia reclamantei. La 7 decembrie 2016, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Ialoveni a respins o ulterioară contestaţie a reclamantei, deoarece cererea nu era semnată.

Pe 2 noiembrie 2016, Comisariatul de poliție din Ialoveni a inițiat urmărirea penală în privința lui A.I. pentru încălcarea ordonanței de protecție din 2 august 2016, în special pentru că acesta nu a păstrat o distanță de cel puțin 50 m față de reclamantă și nu s-a abținut să ia legătura cu aceasta.

La 24 noiembrie 2016, CP Ialoveni a inițiat urmărirea penală în privința lui A.I. pentru comiterea infracțiunii de violență în familie, soldată cu vătămare ușoară.

Cele două seturi de proceduri penale (pentru infracțiuni de violență în familie și încălcarea ordonanței de protecție) au fost conexate.

Procurorul a solicitat aplicarea măsurilor de protecție în cadrul acestor proceduri, însă, pe 24 februarie 2017, Judecătoria Hâncești a respins cererea ca fiind neîntemeiată

Pe 14 noiembrie 2019, Judecătoria Hâncești l-a condamnat pe A.I. la doi ani și trei luni de închisoare, cu suspendare condiționată timp de doi ani. Instanța l-a obligat pe A.I. să plătească reclamantei 3.000 de lei cu titlu de prejudiciu material, 15.000 de lei cu titlu de prejudiciu moral și 7.000 de lei cu titlu de costuri și cheltuieli. Reclamanta nu a contestat sentinţa.

A.I. a contestat sentinţa cu apel şi ulterior cu recurs. Pe 15 septembrie 2021, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de A.I.

Faptele și procedurile referitoare la drepturile de contact ale reclamantei cu copii

Pe 22 august 2016, în timp ce ordonanța de protecție din 2 august 2016 era încă în vigoare, copiii reclamantei au început să locuiască cu A.I. și au încetat să mai răspundă la apelurile telefonice ale reclamantei.

Pe 5 septembrie 2016, reclamanta a solicitat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului ("autoritatea pentru protecția copilului") să stabilească un grafic de întrevederi care să-i permită să petreacă cu copiii săi la fel de mult timp ca și A.I..

Pe 15 septembrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului, printr-un răspuns, a refuzat să stabilească un grafic de întrevederi.

Pe 11 noiembrie 2016, Judecătoria Ialoveni a admis cererea reclamantei și a obligat autoritatea pentru protecția copilului din Ialoveni să stabilească un grafic de întrevederi.

Pe 21 noiembrie 2016, reclamanta a solicitat informații de la școala unde studiau copii cu privire la faptul dacă aceștia au beneficiat de consultația psihologului școlar în vederea restabilirii contactului cu mama lor sau pentru a face față efectelor faptului că au fost martori ai violenței domestice, solicitând în acest sens o copie a evaluării psihologice a acestora.

Pe 24 noiembrie 2016, directorul școlii a confirmat că reclamanta participa în mod regulat la diverse evenimente școlare, inclusiv la ședințele cu părinții, și că, la 16 noiembrie 2016, A.I. a solicitat conducerii școlii să se asigure că mama copiilor nu "îi supără emoțional pe copii prin prezența sa în timpul orelor sau al activităților extrașcolare".

Pe 26 ianuarie 2017, la solicitarea reclamantei în baza hotărârii judecătorești din 11 noiembrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a stabilit un grafic de întrevederi conform căruia copiii urmau să se întâlnească cu reclamanta la fiecare două săptămâni.

Cu toate acestea, pe 9 februarie 2017, reclamanta s-a plâns la poliție că, pe 30 ianuarie 2017, A.I. a refuzat să respecte graficul de întrevederi. În răspunsul său, poliția a declarat că A.I. nu era vinovat, întrucât copiii erau cei care își exprimaseră în mod voluntar dorința de a petrece timp numai cu tatăl lor. Solicitările ulterioare ale reclamantei au avut ca rezultat răspunsuri similare, și anume că rămăsese la latitudinea copiilor să decidă când și cu ce părinte să locuiască.

Pe 8 mai 2017, de ziua de naștere a copiilor, reclamanta s-a plâns la poliție că A.I. plecase cu aceștia și nu răspundea la telefon, privând-o de orice oportunitate de a-i felicita și de a le oferi cadouri.

Pe 23 mai 2017, reclamanta a solicitat prezența unui specialist din domeniul protecției copilului pentru a facilita contactul cu copiii săi în timpul unei vizite la școala acestora.

Potrivit Guvernului, pe 18 septembrie 2017 a fost creat un grup de lucru pentru a identifica soluții pentru ca contactul între reclamantă și copiii săi să poată fi restabilit. Din acest grup au făcut parte reprezentanți ai autorității pentru protecția copilului, un psiholog al Serviciului de protecție socială și reprezentanți ai Centrului Național de Prevenire a Abuzurilor asupra Copiilor (o organizație neguvernamentală) și ai serviciului de asistență psihopedagogică. Grupul de lucru a recomandat implicarea unui psiholog profesionist care ar trebui să aibă sesiuni separate cu copiii și apoi, treptat, cu părinții. În același timp, a recomandat ca părinții să urmeze ședințe de terapie de familie. Curtea nu a primit nicio informație cu privire la activitatea acestui grup de specialiști.

Procedura de desfacere a căsătoriei

Pe 19 iulie 2016, A.I. a inițiat procedura de desfacere a căsătoriei, solicitând stabilirea domiciliului copiilor și achitarea pensiei de întreținere din partea reclamantei.

Pe 19 iunie 2018, Judecătoria Hâncești a pronunțat divorțul și a decis ca copiii să locuiască cu tatăl lor, respingând cererea reclamantei privind stabilirea domiciliului copiilor cu aceasta. Hotărârea a devenit definitivă pe 7 martie 2022, după ce Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei.

ALTE FAPTE

Pe 14 decembrie 2016, Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii i-a confirmat reclamantei că specialiștii săi au avut o întâlnire cu copiii acesteia pe 16 august 2016, în timpul căreia s-a stabilit în cadrul unei evaluări inițiale că copiii aveau o atitudine pozitivă față de mama lor. Ulterior au avut loc cinci ședințe doar cu reclamanta, deoarece copiii nu au putut participa. Specialiștii au evaluat-o pe reclamantă constatând că aceasta prezintă semne specifice de violență domestică și că este profund afectată de lipsa de contact cu copiii săi.

Pe 16 decembrie 2016, reclamanta a depus o plângere în privința lui A.I., susținând că acesta îi maltrata psihic pe copiii lor.

Pe 19 ianuarie 2017, a fost inițiată urmărirea penală în privința lui A.I. sub acuzația de violență domestică sub forma izolării și intimidării copiilor. În iunie 2017, în cadrul acestei proceduri, organul de urmărire penală a concluzionat că autoritatea pentru protecția copilului ar trebui să acționeze în calitate de reprezentant legal al copiilor și nu reclamanta, față de care copiii au manifestat o atitudine negativă. Reclamanta a contestat decizia, însă fără succes.

Potrivit Guvernului, procedura a fost încetată pe 30 martie 2018, după ce două expertize judiciare au concluzionat că copiii nu manifestau niciun simptom de traumă psihică sau de consecințe ale acesteia.

În drept

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție:

Părțile nu au contestat faptul că reclamanta a fost supusă unui tratament care contravine articolului 3 din Convenție. Referitor la violența fizică aplicată față de reclamantă din partea lui A.I., Curtea a recunoscut, de asemenea, că, pe lângă vătămarea corporală, impactul psihic a constituit un aspect important al violenței domestice (Valiulienė v. Lituania, nr. 33234/07, § 69, 26 martie 2013, Volodina v. Rusia, nr. 41261/17, §§ 74-75 și 81, 9 iulie 2019, Tunikova și alții v. Rusia, nr. 55974/16 și alte 3, § 76, 14 decembrie 2021 și De Giorgi v. Italia, nr. 23735/19, § 65, 16 iunie 2022). Curtea a observat că fenomenul violenței domestice nu este considerat ca fiind limitat la simplul fapt al violenței fizice, ci este considerat a include, printre alte aspecte, violența și hărțuirea psihică (Buturugă v. România, nr. 56867/15, § 74, 11 februarie 2020), amenințările (Tunikova și alții, § 119) și teama de alte agresiuni (Eremia v. Republica Moldova, nr. 3564/11, § 54, 28 mai 2013; T.M. și C.M. v. Republica Moldova, nr. 26608/11, § 41, 28 ianuarie 2014; și Volodina, citată mai sus, § 75).

Mai mult, Curtea a considerat că relele tratamente aplicate față de reclamantă au fost suficient de grave pentru a atinge nivelul de severitate necesar pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție și, prin urmare, pentru a ridica problema obligației pozitive a Guvernului în temeiul acestei dispoziții.

Din jurisprudența Curții reiese că copiii și alte persoane vulnerabile - inclusiv victimele violenței domestice - au dreptul la protecție din partea statului, sub forma unei descurajări efective împotriva unor astfel de încălcări grave ale integrității personale (Opuz v. Turcia, nr. 33401/02, § 159, CEDO 2009, și Buturugă, citată mai sus, § 60). Obligațiile pozitive ale autorităților în temeiul articolului 3 din Convenție cuprind, în primul rând, obligația de a institui un cadru legislativ de reglementare în materie de protecție; în al doilea rând, în anumite circumstanțe bine definite, obligația de a lua măsuri efective pentru a proteja anumite persoane împotriva riscului de rele tratamente contrare acestei dispoziții; și, în al treilea rând, obligația de a efectua o anchetă efectivă cu privire la plângerile privind aplicarea unor astfel de tratamente (Volodina, § 77; X și alții v. Bulgaria [MC], nr. 22457/16, § 178, 2 februarie 2021; și Kurt v. Austria [MC], nr. 62903/15, § 165, 15 iunie 2021, cu referințe suplimentare).

Dacă autoritățile statului și-au îndeplinit obligația pozitivă

(a) Obligația de a stabili un cadru legal

Părțile nu au contestat faptul dacă este adecvat cadrul legal stabilit în baza Legii nr. 45, care avea drept scop să ofere protecție împotriva violenței în familie, și dispozițiile Codului penal privind ancheta penală a actelor de violență în familie. Circumstanțele cauzei nu justifică o concluzie contrară a Curții.

(b) Obligația de a preveni realizarea unui risc cunoscut de rele tratamente

Riscul unei amenințări reale și imediate care a fost adus la cunoștința autorităților naționale trebuie evaluat ținând cont în mod corespunzător de contextul special al violenței domestice. Într-o astfel de situație, există obligația nu numai de a oferi protecție generală societății, ci mai ales de a ține seama de recurența episoadelor succesive de violență în cadrul unei familii. În multe cazuri, chiar și atunci când autoritățile nu rămân total pasive, acestea nu reușesc totuși să îndeplinească obligațiile care le revin în temeiul articolului 3 din Convenție, deoarece măsurile pe care le iau nu îl împiedică pe agresor să comită alte acte de violență în privința victimei (Tunikova și alții, § 103, Volodina, § 86).

Curtea a clarificat domeniul de aplicare al obligației pozitive a statului de a preveni riscul de violență recurentă în contextul abuzului domestic în hotărârea sa în cauza Kurt, (§ 161) și Tunikova și alții (§ 104).

În primul rând, autoritățile naționale sunt obligate să răspundă "imediat" la plângerile privind aplicarea violenței domestice și să le examineze cu o diligență deosebită, întrucât orice inacțiune sau întârziere privează plângerea de orice utilitate, creând o situație de impunitate care favorizează repetarea actelor de violență. La evaluarea "iminenței" riscului, autoritățile ar trebui să ia în considerare caracteristicile specifice ale cazurilor de violență domestică, cum ar fi repetarea actelor de violență, adesea cu o creștere în timp a frecvenței, intensității și pericolului.

În al doilea rând, autoritățile au obligația de a efectua o evaluare "independentă", "proactivă" și "cuprinzătoare" a riscului de tratament, care este contrar articolului 3. Autoritățile nu ar trebui să se bazeze exclusiv pe percepția victimei cu privire la risc, ci să o completeze cu propria lor evaluare, de preferință folosind instrumente standardizate de evaluare a riscurilor, liste de verificare, colectând și evaluând informații cu privire la toți factorii de risc și elementele relevante ale cauzei, inclusiv de la alte autorități de stat. Desfășurarea evaluării riscurilor ar trebui să fie documentată într-o anumită formă și comunicată altor părți interesate care intră în contact regulat cu persoanele aflate în pericol; autoritățile ar trebui să informeze victima cu privire la rezultatul evaluării riscurilor și, dacă este necesar, să ofere consiliere și recomandări cu privire la măsurile de protecție legale și operaționale disponibile.

În al treilea rând, odată ce a fost identificat un risc pentru o victimă a violenței domestice, autoritățile trebuie, cât mai curând posibil, să ia măsuri operaționale de prevenire și de protecție adecvate și proporționale cu riscul. Un răspuns preventiv adecvat necesită adesea o coordonare între mai multe autorități, inclusiv un schimb rapid de informații.

Curtea a avut în vedere în special următorii factori pentru a stabili că autoritățile statului ar fi trebuit să fie conștiente de riscul de violență recurentă: istoricul de comportament violent al autorului și nerespectarea termenilor unei ordonanțe de protecție; o escaladare a violenței care reprezintă o amenințare continuă la adresa sănătății și siguranței victimelor; accesul autorului la arme; și orice solicitări repetate ale victimei privind acordarea asistenței prin apeluri de urgență, plângeri oficiale și petiții adresate organului de poliție.

În contextul plângerilor reclamantei la organul de poliție și a solicitărilor de a întreprinde măsuri de protecție în prezenta cauză, Curtea a constatat că autoritățile naționale erau la curent sau ar fi trebuit să fie la curent de violența la care a fost supusă aceasta și aveau obligația de a evalua riscul unei recidive și de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru protecția reclamantei.

Curtea a luat act de răspunsul prompt la plângerea inițială a reclamantei și de ordonanța de protecție emisă la 2 august 2016. Cu toate acestea, după expirarea acestei ordonanțe la 2 noiembrie 2016, nu a fost aplicată nicio altă măsură de protecție, în pofida numeroaselor solicitări ale reclamantei și a solicitării procurorului privind aplicarea unor astfel de măsuri. Instanțele naționale au concluzionat că reclamanta nu a reușit să demonstreze existența unui risc de rele tratamente după expirarea ordonanței de protecție din 2 noiembrie 2016, fie că au pus la îndoială veridicitatea acuzațiilor acesteia, sau că au solicitat o dovadă "dincolo de orice îndoială rezonabilă" a unui astfel de risc.

Deși legislația națională prevedea în mod explicit prelungirea ordonanțelor de protecție în cazul în care ordonanțele anterioare nu au fost respectate și în scopul evaluării riscurilor, autoritățile au eșuat să efectueze o evaluare autonomă, proactivă și cuprinzătoare a riscurilor în cauza de față. Guvernul nu a informat Curtea cu privire la dispozițiile din legislația națională, politicile sau cadru de reglementare care ar oferi îndrumări, protocoale sau instrucțiuni cu privire la evaluările de risc și la gestionarea riscurilor în funcție de gen în cazurile de violență în familie, sau cu privire la vreo metodologie de evaluare a riscurilor utilizată pentru a evalua riscul unei viitoare violențe. Autoritățile nu au efectuat o evaluare documentată a riscurilor la nici o etapă în ceea ce privește situația reclamantei. Acestea nu au luat în considerare afirmațiile reclamantei cu privire la istoricul de violență din partea lui A.I. din octombrie 2015 și aspectele legate de violența psihică, deși aceste fapte fuseseră invocate de reclamantă în plângerile sale. Instanțele naționale nu au demonstrat că sunt conștiente de natura și dinamica specifică a violenței domestice atunci când au examinat plângerile reclamantei. Este lipsit de importanță faptul că nu a existat o repetare a violenței după 4 noiembrie 2016, deoarece, pentru a stabili dacă obligația de a preveni un risc cunoscut de rele tratamente a fost îndeplinită, autoritățile trebuie să poată demonstra că au efectuat o evaluare proactivă și autonomă a riscurilor, ceea ce însă nu au făcut (Tunikova și alții, § 108).

Curtea a luat în considerare discrepanța dintre constatările instanțelor naționale în cele două seturi de proceduri. Pe de o parte, în procedurile în temeiul Legii nr. 45, instanțele nu au fost convinse de argumentele reclamantei, pe de altă parte, în procedurile penale, instanțele l-au condamnat pe A.I. în baza acuzațiilor bazate exact pe aceleași fapte, pentru nerespectarea ordonanței de protecție și pentru agresarea repetată a reclamantei. Constatările instanței penale la trei ani de la producerea evenimentelor nu elimină și nici nu atenuează responsabilitatea autorităților naționale pentru eșecul lor anterior de a-i oferi măsuri de protecție adecvate (Tunikova și alții, § 110). Refuzul de a prelungi ordonanța de protecție a echivalat cu o incapacitate de a preîntâmpina reapariția violenței fizice din noiembrie 2016.

Curtea a observat, de asemenea, că instanțele naționale au respins o parte din cererile reclamantei privind aplicarea măsurilor de protecție pentru că, la acel moment, A.I. nu fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Curtea a subliniat că ordonanțele de protecție ar trebui să se bazeze pe probele victimei care stabilesc faptele la un standard care este diferit de cel de probă din procedura penală, deoarece un astfel de standard este excesiv de ridicat (Volodina, §§ 56 și 58, cu referințe suplimentare la CEDAW și la Raportorul special al ONU privind violența împotriva femeilor). Așteptarea unei condamnări penale înainte de a lua măsuri de protecție relevante ar contraveni obligației pozitive de protecție în contextul violenței domestice și, în special, de a acționa cu promptitudine după primirea unei plângeri privind aplicarea violenței domestice. În cazul de față, această inacțiune înainte de o condamnare penală a privat plângerea reclamantei de orice eficiență, creând o situație de impunitate care să conducă la repetarea actelor de violență (Kurt, § 165, cu referințe suplimentare; a se vedea, de asemenea, Recomandarea generală CEDAW de la punctul 51 de mai sus).

Curtea a notat că instanțele naționale par să fi respins toate acuzațiile reclamantei de violență psihică, deoarece depășeau sfera de aplicare a procedurilor privind violența domestică. Pentru a fi tratată ca atare, violența bazată pe gen nu trebuie să implice o "amenințare directă și imediată la adresa vieții sau sănătății victimei" (Volodina, § 56). Atât CEDAW, cât și GREVIO au observat că violența mentală sau psihică este o formă de violență bazată pe gen, inclusiv violența domestică, și adesea precede sau însoțește violența fizică și sexuală în relațiile intime). O evaluare adecvată a riscului în circumstanțele date ar fi trebuit să includă o analiză a întregului parcurs al comportamentului lui A.I., inclusiv al presupusei violențe psihice, mai degrabă decât a evenimentelor sau incidentelor izolate unele de altele (standardele GREVIO de la punctul 54 de mai sus).

Mai mult ca atât, instanța națională și-a exprimat îndoiala cu privire la veridicitatea acuzațiilor reclamantei privind aplicarea violenței domestice, insinuând că aceasta avea motive ascunse pentru înaintarea cererilor de emitere a ordonanțatelor de protecție. Acesta este un stereotip comun în cazurile de violență bazată pe gen, conform căruia femeile sunt în mod inerent nesincere și, prin urmare, sunt mai susceptibile de a inventa acuzații (Recomandarea generală nr. 19 a Comitetului CEDAW menționată în Opuz, citată mai sus, § 75).

Prin urmare, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația de a efectua o evaluare imediată și proactivă a riscului de violență recurentă împotriva reclamantei și de a lua măsuri operaționale și preventive pentru a atenua acest risc, și pentru a proteja reclamanta condamnând comportamentul făptuitorului. În pofida reacției lor inițiale prompte, acestea nu au reușit ulterior să reacţioneze într-un mod preventiv adecvat, coordonat cu mai multe autorități, dar au rămas pasive în fața riscului grav de maltratare a reclamantei, prin inacțiunea lor și prin faptul că nu au luat măsuri de descurajare, dar au permis făptuitorului să continue să o atace și să o hărțuiască fără obstacole.

(c) Obligația de a efectua o anchetă efectivă

Curtea a reiterat că obligația de a efectua o investigație efectivă a tuturor actelor de violență în familie este un element esențial al obligațiilor statului în temeiul articolului 3 din Convenție (Tunikova și alții, § 114). Pentru a fi eficientă, o astfel de anchetă trebuie să fie promptă și complexă; aceste cerințe se aplică procedurilor în ansamblu, inclusiv în faza judecării cauzei (a se vedea M.A. v. Slovenia, nr. 3400/07, § 48, 15 ianuarie 2015, și Kosteckas v. Lituania, nr. 960/13, § 41, 13 iunie 2017). Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru a obține probe privind incidentul, inclusiv probe medico-legale. Este necesară o diligență specială în examinarea cauzelor de violență domestică, iar natura specifică a violenței domestice trebuie să fie luată în considerare pe parcursul procedurilor la nivel național. Obligația statului de a investiga nu va fi satisfăcută dacă protecția oferită de legislația națională există doar în teorie; mai presus de toate, aceasta trebuie să funcționeze efectiv și în practică, iar acest lucru necesită o examinare promptă a cauzei, fără întârzieri inutile (Opuz, §§ 145-51 și 168; T.M. și C.M. v. Republica Moldova, nr. 26608/11, § 46, 28 ianuarie 2014; și Talpis v. Italia, nr. 41237/14, §§ 106 și 129, 2 martie 2017). Principiul efectivității înseamnă că instanțele naționale nu trebuie în niciun caz să fie dispuse să lase nepedepsite suferințele fizice sau psihice care au fost provocate. Acest lucru este esențial pentru a menține încrederea publicului în statul de drept și pentru a preveni orice aparență de toleranță sau de complicitate a autorităților față de actele de violență (Okkalı/Turcia, nr. 52067/99, § 65, CEDO 2006-XII (extrase)).

În cauza de față, cunoscând despre primul act de agresiune al reclamantului în iulie 2016, organele de poliție nu au întreprins nicio măsură pentru a acumula probe, ceea ce a condus la încetarea cauzei penale în privința lui A.I. Răspunzând la acuzațiile ulterioare ale reclamantei privind încălcarea ordonanței de protecție și actele de violență psihică, poliția și-a limitat intervenția la scurte "anchete prealabile" care s-au încheiat invariabil cu un refuz de a iniția urmărirea penală pe motiv că nu a fost comisă nicio infracțiune care să facă obiectul urmăririi penale. Abia în noiembrie 2016 a fost inițiată urmărirea penală în privința lui A.I. pentru încălcarea ordonanței de protecție și, ulterior, pentru aplicarea agresiunii fizice din 4 noiembrie 2016.

Deși nu se contestă faptul că A.I. a fost în cele din urmă condamnat pentru aceste infracțiuni, însă acest lucru s-a produs abia la cinci ani după producerea evenimentelor.

Mai mult, Curtea a constatat că autoritățile nu au făcut nicio tentativă serioasă de a-și crea o viziune globală în privința cauzei reclamantei în ansamblul său, ceea ce este necesar în asemenea cauze (J.I. v. Croația, nr. 35898/16, § 99, 8 septembrie 2022). Anchetele nu au inclus nicio analiză a diferitelor manifestări de violență înainte de agresiunea fizică din 13 iulie 2016 sau a violenței psihice invocate de reclamantă. În acest context, Curtea a reiterat faptul că interdicția relelor tratamente prevăzută la articolul 3 acoperă toate formele de violență domestică, inclusiv diferite forme de violență psihică, și fiecare astfel de act declanșează obligația de a investiga cauza. Actele de violență domestică nu ar trebui să fie niciodată examinate în mod izolat, dar mai degrabă ca un singur comportament sau o serie de incidente conexe (Tunikova și alții, §153, și standardele GREVIO).

Având în vedere modul în care autoritățile au gestionat plângerile reclamantei privind aplicarea violenței domestice - în special eșecul acestora de a efectua o anchetă efectivă a afirmațiilor veridice de aplicare a violenței psihice și fizice la 13 iulie 2016 și de a asigura urmărirea penală și pedepsirea făptuitorului fără întârzieri nejustificate - Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația de a efectua o anchetă efectivă cu privire la circumstanțele care au însoțit relele tratamente la care a fost supusă reclamanta.

Prin urmare, Curtea a constat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție atât sub aspectul laturii sale materiale și cât și procedurale.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenție:

Principiile relevante cu privire la obligația pozitivă a statului în temeiul articolului 8 din Convenție, în cauzele privind respectarea dreptului de contact, au fost rezumate în cauzele K.B. și alții v. Croația (nr. 36216/13, §§ 142-44, 14 martie 2017) și Pisică (§§ 63-66). În concluzie, articolul 8 prevede că autoritățile naționale trebuie să realizeze un echilibru just între interesele copilului și cele ale părinților și că, la stabilirea acestui echilibru, trebuie acordată o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura și gravitatea acestuia, poate prevala asupra celui al părinților. În special, un părinte nu poate fi îndreptățit, în temeiul articolului 8, să obțină aplicarea unor măsuri care ar dăuna sănătății și dezvoltării copilului (Sommerfeld/Germania [MC], nr. 31871/96, § 64, CEDO 2003-VIII (extrase), și Širvinskas v. Lituania, nr. 21243/17, § 95, 23 iulie 2019). Obligația autorităților naționale de a lua măsuri pentru a facilita după divorț contactul părintelui care nu locuiește cu copii nu este absolută. Aspectul esențial este dacă autoritățile respective au luat toate măsurile necesare pentru a facilita contactul, așa cum se poate solicita în mod rezonabil în circumstanțele specifice ale fiecărui caz (Krasicki v. Polonia, nr. 17254/11, §§ 86-87, 15 aprilie 2014).

Fără a substitui propria examinare cu cea a autorităților naționale, care au beneficiat de contact direct cu toate persoanele în cauză, Curtea a examinat, în lumina Convenției, deciziile luate de către autorități în funcție de marja lor de apreciere. Acest lucru a impus Curții să se concentreze asupra faptului dacă, luând în considerare cauza în ansamblu și ținând cont de importanța crucială a interesului superior al copilului, motivele invocate pentru a justifica măsurile luate au fost relevante și suficiente (Sommerfeld, § 62; și Krasicki, § 84).

Curtea a notat că nu se contestă faptul că după 22 august 2016 reclamanta nu a putut avea contact cu copiii săi, când aceștia au început să locuiască cu tatăl lor și au refuzat să o vadă pe reclamantă.

Curtea a observat că, pe 15 septembrie 2016, autoritățile au luat act de exprimarea bunei-credințe a lui A.I. și de asigurările acestuia că nu se opunea ca copiii să aibă contact cu mama lor, că acestea s-au bazat exclusiv pe atitudinea negativă a copiilor față de mama lor și pe faptul că aceștia aveau o vârstă mai mare de zece ani și astfel puteau refuza restabilirea contactului cu reclamanta. Copiii și-au explicat opiniile negative prin pretinsa abandonare și lipsă de interes a reclamantei față de ei, în contradictoriu cu atitudinea grijulie și implicată a tatălui lor.

Curtea a considerat că este important să reitereze faptul că, deși jurisprudența sa impune luarea în considerare a opiniilor copiilor, aceste opinii nu sunt neapărat imuabile și orice obiecții exprimate de copii, deși trebuie să li se acorde importanța cuvenită, nu sunt neapărat suficiente pentru a anula interesele părinților, în special de a avea contact regulat cu copilul său. Dreptul unui copil de a-și exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat efectiv ca acordând copiilor o putere de veto necondiționată, fără a se lua în considerare alți factori sau fără a se efectua o examinare pentru a determina interesul lor superior; astfel de interese impun, în mod normal, menținerea legăturilor copiilor cu familia lor, cu excepția cazurilor în care acest lucru ar dăuna sănătății și dezvoltării lor (K.B. și alții v. Croația, § 143, și Suur v. Estonia, nr. 41736/18, § 79, 20 octombrie 2020). Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale va varia în funcție de natura problemelor și de importanța intereselor aflate în joc. Astfel, Curtea a recunoscut că autoritățile se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când decid cu privire la stabilirea domiciliului copiilor. Cu toate acestea, este necesară o examinare mai strictă în ceea ce privește orice alte limitări suplimentare, cum ar fi restricțiile impuse de aceste autorități asupra drepturilor de contact ale părinților, precum și a oricăror garanții juridice menite să asigure o protecție efectivă a drepturilor părinților și ale copiilor la respectarea vieții de familie (Suur, § 80).

Curtea la fel ca și în cauza Pisică (§ 78), a acceptat că refuzul copiilor de a-și vedea mama a cauzat o situație dificilă care a necesitat o varietate de măsuri complexe în vederea pregătirii reunificării cu mama lor. Identificarea și punerea în aplicare a unor astfel de măsuri ar fi necesitat cu siguranță timp, dar mai ales o evaluare adecvată a situației. Cu toate acestea, în cazul de față, este de remarcat faptul că, atunci când au refuzat să acorde orice sprijin reclamantei la 15 septembrie 2016, autoritățile nu au luat în considerare nici relatările reclamantei potrivit cărora aceasta ar fi avut relații normale cu copiii săi înainte ca aceștia să se mute la tatăl lor, nici contextul de violență domestică și ordonanța de protecție care era încă în vigoare, deși aceste elemente le fuseseră aduse la cunoștință. Guvernul nu a informat Curtea cu privire la nicio anchetă oficială sau evaluare a cauzelor refuzului copiilor de a-și vedea mama, de asemenea, nu a informat Curtea că autoritățile ar fi ajuns la vreo concluzie cu privire la motivele pentru care ar putea fi în interesul superior al copiilor de a restricționa parțial sau complet contactul acestora cu reclamanta, altele decât propriul lor refuz.

Mai mult ca atât, Guvernul nu a informat Curtea cu privire la nicio anchetă sau evaluare a faptului dacă comportamentul copiilor era legat de faptul că au fost martori la violența domestică sau de impactul asupra lor al conviețuirii cu autorul violenței domestice.

Potrivit Guvernului, un grup de lucru a fost înființat în septembrie 2017 pentru a identifica modalități de restabilire a contactului între reclamantă și copiii săi. Cu toate acestea, în absența oricăror documente referitoare la acest grup de lucru, nu există nicio dovadă care să arate că contextul violenței domestice a fost luat în considerare. În circumstanțele cauzei, autoritățile ar fi trebuit să ia în considerare aceste elemente în toate deciziile lor privind dreptul de contact.

De asemenea, Curtea a observat că reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească prin care autoritatea pentru protecția copilului a fost obligată să stabilească un grafic de întrevederi la 11 noiembrie 2016, dar că acest grafic a fost întocmit abia la 24 ianuarie 2017, după ce reclamanta a depus o cerere în acest sens. În pofida numeroaselor plângeri cu privire la nerespectarea graficului de întrevederi, abia la 23 mai 2017, tot la solicitarea reclamantei, un specialist în protecția copilului a însoțit-o pe aceasta la școala unde își făceau studiile copii săi. O susținere mai consistentă pare să fi fost oferită abia în septembrie 2017, la un an după ce copiii au refuzat orice contact.

Curtea a acceptat că, în practică, poate într-adevăr să vină o etapă în care devine inutil, dacă nu chiar contraproductiv și dăunător, să se încerce să se forțeze un copil să se conformeze unei situații căreia, indiferent de motive, acesta îi opune rezistență. În plus, măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit și trebuie limitate în acest domeniu sensibil (Suur, § 96, și Hokkanen v. Finlanda, 23 septembrie 1994, § 58, seria A nr. 299-A). Cu toate acestea, întrucât obligația pozitivă a statului de a restabili și facilita contactul dintre reclamantă și copiii săi nu era una de rezultat, ci una privind mijloacele care trebuie întreprinse, Curtea a observat că faptele de mai sus descriu o situație în care nu a existat nicio încercare din partea autorităților de a o susține din proprie inițiativă pe reclamantă. Reclamanta a fost lăsată să își apere dreptul de a menține legătura cu copiii săi prin propriile eforturi, inclusiv prin inițierea unor proceduri judiciare împotriva autorităților care trebuiau să-i ofere susținere. Nu există nimic în dosarul cauzei care să indice asupra faptului că autoritățile au conștientizat sau au fost sensibile la vulnerabilitatea reclamantei ca victimă a violenței domestice.

Luând în considerare desfășurarea procesului la nivel național în ansamblul său și, în special, faptul că autoritățile naționale nu au ținut cont de incidentele de violență domestică la stabilirea drepturilor de contact ale copiilor și, în consecință, faptul că nu au luat măsuri prompte pentru a o susține pe reclamantă în menținerea contactului cu copiii săi, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție:

În cele din urmă, reclamanta s-a plâns, în temeiul articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 3, invocând eșecul autorităților de a lua măsuri eficiente în vederea evitării violenței domestice care s-a datorat faptului că aceasta este femeie și la complacerea generală a autorităților în ceea ce privește violența împotriva femeilor.

Plângerea reclamantei în baza acestui articol și cea formulată în temeiul articolului 3 din Convenție, luate separat, sunt distincte una de cealaltă. Este adevărat că elementul central al fiecăreia dintre ele este pretinsa omisiune a autorităților de a lua măsuri suficiente pentru a o proteja pe reclamantă de violența domestică. Dar plângerea de față se bazează pe o afirmație mai amplă: că acest eșec nu a fost un eveniment izolat, ci s-a datorat complăcerii generale a autorităților naționale în astfel de cazuri. Prin urmare, aceasta nu poate fi conexată cu plângerea în temeiul articolului 3, dar trebuie să fie examinată separat (Opuz, §§ 183-202; Talpis, citată mai sus, §§ 140-49; Munteanu v. Republica Moldova, citată mai sus, §§ 76 și 80-83; și Y și alții v. Bulgaria, nr. 9077/18, § 120, 22 martie 2022).

Principiile relevante, au fost menționate pentru prima dată în cauza Opuz (§§ 184-91), au fost expuse în mod cuprinzător în cauza Volodina (§§ 109-14) și recent rezumate în cauza Y și alții v. Bulgaria (§ 122).

Nu există nici o îndoială că violența domestică în Republica Moldova afectează în mod predominant femeile; acest lucru este valabil în toate statele membre ale Consiliului Europei (Opuz, § 132; Volodina, § 71; și Y și alții v. Bulgariei, § 124). Cu toate acestea, reclamanta nu a argumentat o situație de pasivitate generală și discriminatorie din partea autorităților naționale cu privire la violența domestică îndreptată împotriva femeilor.

Prin urmare, Curtea a trebuit să stabilească dacă a existat vreo dovadă de părtinire împotriva femeilor din partea funcționarilor de stat care s-au ocupat în mod specific de cazul reclamantei.

În acest sens, Curtea a reţinut limbajul utilizat atunci când i s-a refuzat acordarea ordonanței de protecție reclamantei sau când s-a refuzat de a ancheta acuzațiile sale. În special, în argumentarea faptului că reclamanta nu avea o nevoie reală de ordonanțele de protecție solicitate, autoritățile au minimalizat gravitatea plângerilor sale, afirmând că este vorba despre "neînțelegeri în familie" și că reclamanta a prezentat elemente "prea dramatice" în acuzațiile sale privind aplicarea violenței, ceea ce a subminat credibilitatea declarațiilor sale cu privire la modul în care a fost rănită la 4 noiembrie 2016. Instanțele au insinuat în mai multe rânduri că reclamanta avea motive ascunse și că ar fi solicitat măsuri de protecție ca "mijloc de răzbunare", deoarece "manifesta nemulțumire" pentru că nu avea niciun contact cu copiii săi sau pentru că intenționa să folosească ordonanțele de protecție împotriva lui A.I. în cadrul altor proceduri. De asemenea, instanțele au descris cererile acesteia de acordare a protecției ca fiind "agresive" și nepotrivite în cadrul procedurilor privind violența domestică, deși acestea nu făceau decât să urmeze limbajul legislației naționale. Acest tip de limbaj pare să transmită stereotipuri, convingeri preconcepute și mituri cu privire la femeile care abuzează de sistemul instituit pentru a le proteja de violența domestică. Acest fapt a determinat CEDAW să solicite statelor părți și instanțelor judiciare ale acestora să se asigure că toate procedurile juridice în cazurile care implică acuzații de violență împotriva femeilor pe motive de gen sunt imparțiale, echitabile și neafectate de stereotipuri de gen sau de aplicarea discriminatorie a legii, a normelor privind probele, a anchetelor și a altor proceduri judiciare și non-judiciare.

În opinia Curții, factorii menționați mai sus demonstrează în mod clar că acțiunile autorităților nu au fost doar un eșec izolat sau o întârziere în examinarea violenței împotriva reclamantei, ci, de fapt, au tolerat violența, reflectând o atitudine discriminatorie față de reclamantă ca femeie. Având în vedere că o condamnare penală bazată pe aceleași fapte a urmat cinci ani mai târziu, se pare că, la momentul evenimentelor, măsurile de protecție au fost respinse folosind declarații și motive discriminatorii.

Considerentele de mai sus, luate în ansamblu, au condus Curtea la concluzia că, în circumstanțele prezentei cauze, a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 3 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 3, 8 și a art. 14 în conjuncție cu art. 3 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 14250 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3840 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Luca v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă