G.M. și alții v. Republica Moldova – nr. 44394/15

Hotărârea din 22.11.2022 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Anchetă efectivă (aspect procedural)

Tratament degradant 

Tratament inuman 

Obligații pozitive (aspect material)

 

Lipsa unei anchete efective cu privire la întreruperea forțată a sarcinii și metode forțate de contracepție întreprinse față de persoane cu dizabilități intelectuale dintr-un azil neuropsihiatric – încălcare

 

Pe 5 septembrie 2015, reclamantele G.M., T.M. și M.P., născute în anul 1984 și respectiv 1973, rezidente ale unui azil neuropsihiatric din mun. Bălți, au invocat încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind faptul că în diferite perioade de timp au fost violate de către F.S., medicul șef al unei secții din cadrul azilului. Prima și a treia reclamantă au susținut că au rămas însărcinate după ce fusese violate de către F.S.. De asemenea, toate cele trei reclamante au invocat că au fost supuse la întreruperi de sarcină forțate, iar ulterior le-au fost introduse, fără acordul lor, dispozitive contraceptive intrauterine pentru a preveni alte sarcini.

 

În fapt: 

Pe 19 aprilie 2014, reclamantele au depus plângeri cu privire la întreruperea sarcinii și metodele de contracepție care au fost întreprinse în privința lor de către medic fără acordul acestora. 

Pe 12 mai 2014, organul de urmărire penală a stabilit că întreruperea sarcinii reclamantelor a fost legală și prevăzută de dreptul național. 

Pe 16 iunie 2014, procurorul a refuzat pornirea urmăririi penale, constatând că faptele nu întrunesc elementele infracțiunii de întrerupere ilegală a sarcinii sau de sterilizare chirurgicală ilegală. În special, procurorul a concluzionat că sarcina primei și celei     de-a doua reclamante au fost întrerupte în condițiile legii și cu acordul acestora; că, în lipsa fișelor medicale care să dovedească contrariul, a treia reclamantă nu a fost niciodată însărcinată; și că reclamantele nu fuseseră sterilizate. Procurorul s-a bazat pe declarațiile martorilor, angajați ai azilului de neuropsihiatrie, dar nu a citat conținutul acestora. 

Urmare a contestației ordonanței din 16 iunie 2014, declarate de către reclamante, pe 1 octombrie 2014, procurorul a refuzat din nou pornirea urmăririi penale pe aceleași temeiuri ca și până acum, reiterând declarațiile cuprinse în scrisoarea organului de urmărire penală din 12 mai 2014. Procurorul a reținut că până în 2006 legislația națională nu prevedea acordul pacientei pentru întreruperea sarcinii și, în pofida referirii la declarațiile primei și celei de-a doua reclamante cu privire la absența consimțământului acestora atât pentru întreruperea sarcinii, cât și pentru metoda de contracepție aplicată, acesta a concluzionat că cele trei reclamante au fost de acord cu intervențiile medicale. 

Reclamantele au contestat ordonanța procurorului din 1 octombrie 2014, iar procurorul ierarhic superior a respins contestația acestora.  

Ulterior, reclamantele au contestat ordonanța procurorului ierarhic superior în fața judecătorului de instrucție, reiterând aceleași temeiuri ca și anterior. 

Pe 5 decembrie 2014, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Bălți a admis cererea reclamantelor și a dispus remiterea cauzei procurorului spre verificare suplimentară a faptelor, în special pentru a afla dacă legislația națională permitea întreruperea sarcinii cu un termen de până la șaisprezece până la optsprezece săptămâni, audierea medicilor care au efectuat întreruperile de sarcină și stabilirea faptului dacă reclamantele aveau sau nu capacitate juridică. Pe 28 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bălți a menținut acea încheiere. 

Pe 10 iulie 2015, procurorul a refuzat din nou pornirea urmăririi penale. Ordonanța a reiterat conținutul exact al celor emise anterior cu adăugarea unor declarații făcute de către un obstetrician, A.M., care întrerupsese sarcina primei reclamante și a unui raport de expertiză grafologică referitoare la semnătura de pe actul de exprimare a acordului. A.M. a susținut că nu își amintea dacă prima reclamantă a fost de acord sau s-a opus procedurii și că, în orice caz, consimțământul ei nu a fost cerut la momentul respectiv. Expertul în grafologie nu a putut stabili dacă semnătura aparținea celei de-a doua reclamante. Acea ordonanță a fost menținută de procurorul ierarhic superior pe 5 august 2015. 

Pe 21 septembrie 2015, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Bălți a admis cererea reclamantelor și a dispus remiterea cauzei procurorului spre verificare suplimentară a faptelor. 

Procurorul a dispus redeschiderea procesului penal și efectuarea unei expertize cu privire la legalitatea deciziilor medicale de întrerupere a sarcinii primei și celei de-a doua reclamante. 

Ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că nu s-a comis nicio încălcare a regulilor de acordare a asistenței medicale sau a metodelor de întrerupere a sarcinii, că cele două reclamante nu au fost lezate în proces și că nu au fost consemnate consecințe negative în fișele lor medicale. 

Pe 3 ianuarie 2017, procurorul a refuzat din nou să inițieze urmărirea penală,   bazându-se pe aceleași temeiuri ca și anterior. Ordonanța a reiterat conținutul exact al celor anterioare, adăugându-se o trimitere la rapoartele de expertiză medicală. Procurorul a concluzionat că acțiunile întreprinse în privința reclamantelor nu întruneau elementele infracțiunilor de întrerupere ilegală a sarcinii sau de neglijență medicală. Reclamantele nu au contestat acea ordonanță. 

Pe 19 noiembrie 2019, F.S. a fost recunoscut vinovat, în cele din urmă, pentru comiterea infracțiunii de viol a șaisprezece rezidente ale azilului din mun. Bălți, inclusiv a celor trei reclamante. Acesta a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare și obligat să achite primei reclamante 70.000 MDL (echivalentul a 3.570 EUR) și câte 50.000 MDL (echivalentul a 2.550 EUR) celei de-a doua și a treia reclamante. Hotărârea definitivă a citat declarațiile a doi martori care menționau sarcina celei      de-a treia reclamante și trimiterea acesteia la maternitatea din mun. Bălți pentru întreruperea sarcinii. În plus, V.N., angajat, a relatat despre cazul unei alte rezidente la azil care a rămas însărcinată după ce a fost violată de către F.S. și care fusese nevoită să-și întrerupă sarcina. El a susținut că rezidentele de gen feminin „aveau voie să locuiască cu bărbați cu condiția să nu rămână însărcinate”. 

În drept: 

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție: 

Curtea a reiterat că ea este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze și și nu este legată de încadrarea făcută de reclamanți sau de Guvern (a se vedea Rõigas v. Estonia, nr. 49045/13, § 65, 12 septembrie 2017). Curtea a considerat că plângerea reclamantelor trebuie examinată din perspectiva articolului 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Radomilja și alții v. Croația [MC], nr. 37685/10 și nr. 22768/12, §§ 110-27, 20 martie 2018). 

(a) Scopul prezentei cauze 

Curtea a observat că cazurile referitoare la intervenții medicale, inclusiv cele efectuate fără acordul pacientului, se examinează, în general, din perspectiva articolului 8 din Convenție (a se vedea, de exemplu, G.B. și R.B. v. Republica Moldova, nr. 16761/09, 18 decembrie 2012, Csoma v. România, nr. 8759/05, §§ 45 și 46, 15 ianuarie 2013 și L.F. v. Irlanda (dec.), nr. 62007/17, § 95, 10 noiembrie 2020). Într-o serie de cauze, Curtea a admis totuși că, în anumite condiții, intervențiile medicale pot atinge un anumit grad de severitate pentru a fi considerate tratament interzis de articolul 3 din Convenție. 

În special, Curtea a reținut că o intervenție medicală la care o persoană a fost supusă împotriva voinței sale poate fi considerată drept tratament interzis de articolul 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Akopyan v. Ucraina, nr. 12317/06, § 102, 5 iunie 2014, și cauzele citate acolo). Astfel, Curtea a considerat că examinările ginecologice forțate (testele de virginitate) la care fuseseră supuse două reclamante, în vârstă de 16 și 19 ani la data evenimentelor, în timp ce se aflau în custodia poliției, constituiau rele tratamente cu un înalt grad de severitate (a se vedea Salmanoğlu și Polattaș v. Turcia, nr. 15828/03, § 96, 17 martie 2009). De asemenea, Curtea a constatat că sterilizarea unei persoane adulte cu capacitate juridică fără consimțământul deplin și informat al acesteia, atunci când nu exista o amenințare imediată la adresa vieții sale, a echivalat cu un tratament contrar articolului 3 din Convenție. Curtea a ajuns la această concluzie luând în considerare circumstanțele particulare ale cauzelor vizate, inclusiv faptul că reclamantele aparțineau unui grup de populație vulnerabil (romi); vârsta lor fragedă și faptul că se aflau într-un stadiu incipient al vieții lor reproductive; absența necesității medicale iminente; și consecințele grave medicale și psihologice ale procedurii de sterilizare (a se vedea V.C. v. Slovacia, nr. 18968/07, §§ 116-19, 8 noiembrie 2011; N.B. v. Slovacia, nr. 29518/10, §§ 79; -80, 12 iunie 2012 și I.G. și alții v. Slovacia, nr. 15966/04, § 123-25, 13 noiembrie 2012). 

În acest sens, Curtea a reiterat că relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de severitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție. Evaluarea acestui minim este relativă; aceasta depinde de circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice și psihice ale acestuia și, în unele cazuri, genul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Deși scopul unui astfel de tratament este un factor care trebuie luat în considerare, în special întrebarea dacă acesta a fost realizat cu intenția de a umili sau înjosi victima, absența unui astfel de scop nu duce inevitabil la constatarea că nu a existat o încălcare a articolului 3 (a se vedea, de exemplu, V.C. v. Slovacia, citată mai sus, § 101). La aprecierea probelor, Curtea a aplicat în general standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O astfel de probă poate rezulta din coexistența unor inferențe suficient de convingătoare, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare neconfirmate (a se vedea, printre alte autorități, Akopyan v. Ucraina, citată mai sus, § 103). 

Curtea a notat anterior că poziția de inferioritate și neputință care este tipică pacienților internați în spitale de psihiatrie necesită o vigilență sporită în a verifica dacă Convenția a fost respectată. Deși le revine autorităților medicale să decidă metodele terapeutice care vor fi utilizate, în baza regulilor recunoscute ale științei medicale, dacă este necesar și cu aplicarea forței, pentru a păstra sănătatea fizică și psihică a pacienților care sunt complet incapabili de a decide pentru ei înșiși și pentru care sunt, prin urmare, responsabili, acești pacienți rămân totuși sub protecția articolului 3, ale cărui cerințe nu permit nicio derogare (a se vedea Herczegfalvy v. Austria, 24 septembrie 1992, § 82, seria A nr. 244). 

Instrumentele juridice și rapoartele adoptate de Națiunile Unite și Consiliul Europei indică faptul că întreruperea sarcinii, sterilizarea și metodele de contracepție forțate sunt forme de violență bazată pe gen. 

În speță, problema presupuselor intervenții medicale neconsensuale, și anume întreruperea sarcinii și metodele de contracepție se referă la femei cu dizabilități intelectuale, dar care și-au păstrat capacitatea juridică deplină, fiind victime ale violurilor comise de către un medic din azilul de psihiatrie în care își aveau reședința. Intervențiile medicale invazive la care ar fi fost supuse, odată ce au fost constatate, combinate cu vulnerabilitatea reclamantelor – rezultată din elemente precum genul, dizabilitatea și internarea acestora într-o instituție – sunt suficient de grave pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție. 

Mai mult, Curtea a observat că plângerile de contracepție neconsensuală nu pot fi analizate separat de plângerile de întreruperi de sarcină neconsensuale, întrucât ar putea ridica probleme cu privire la negarea sistemică a capacității de exercițiu a femeilor internate cu dizabilități intelectuale privind drepturile lor reproductive. Având în vedere gravitatea acestor plângeri privind contracepția neconsensuală și vulnerabilitatea reclamantelor, acestea trebuie, de asemenea, examinate în temeiul articolului 3 din Convenție. 

(b) Principii generale 

Obligația Înaltelor Părți Contractante, în temeiul articolului 1 din Convenție, de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborate împreună cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri cu scopul de a asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv celor întreprinse de persoane fizice (a se vedea I.G. v. Moldova, nr. 53519/07, § 40, 15 mai 2012). Aceste măsuri ar trebui să ofere o protecție eficientă, în special, a copiilor și a altor persoane vulnerabile și să includă măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autoritățile cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască (a se vedea M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 150, CEDO 2003-XII). De asemenea, Curtea a subliniat că, în cazul pacienților care suferă de o tulburare mintală, trebuie să se țină cont de vulnerabilitatea lor particulară (a se vedea Keenan v. Regatul Unit, nr. 27229/95, § 111, CEDO 2001-III; Rivière v. Franța, nr. 33834/03, § 63, 11 iulie 2006 și Centrul pentru Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr.47848/08, § 131, CEDO 2014). 

O examinare a jurisprudenței Curții arată că articolul 3 a fost aplicat cel mai frecvent în contexte în care riscul de a fi supus unei forme de tratament interzise a provenit din actele comise intenționat de agenții statului sau autoritățile publice. Aceasta poate fi descrisă în termeni generali ca impunând statelor o obligație în primul rând negativă de a se abține de la a aduce prejudicii grave persoanelor aflate în jurisdicția lor (a se vedea Hristozov și alții v. Bulgaria, nr. 47039/11 și 358/12, § 111, CEDO 2012 (extrase)). 

Cu toate acestea, Curtea a considerat, de asemenea, că statele au obligații pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție, care cuprind, în primul rând, obligația de a institui un cadru legislativ și de reglementare de protecție; în al doilea rând, în anumite circumstanțe bine definite, obligația de a lua măsuri operaționale pentru a proteja anumite persoane împotriva unui risc de tratament ce contravine acestei prevederi; și, în al treilea rând, obligația de a desfășura o anchetă efectivă cu privire la plângerile rezultate din aplicarea unui astfel de tratament. În general, primele două aspecte ale acestor obligații pozitive sunt clasificate drept „materiale”, în timp ce al treilea aspect corespunde obligației „procedurale” pozitive a statului (a se vedea X și alții v. Bulgaria [MC], nr. 22457/16, § 16, § 178-79, 2 februarie 2021; mutatis mutandis, Kurt v. Austria [MC], nr. 62903/15, § 165, 15 iunie 2021 și, mutatis mutandis, Tunikova și alții v. Rusia, nr. 55974/16 și alții 3, § 78, 14 decembrie 2021). 

(c) Aprecierea faptelor prezentei cauze 

(i) Cu privire la obligația de a desfășura o anchetă efectivă 

Curtea a făcut trimitere la principiile generale rezumate în cauza X și alții v. Bulgaria (citată mai sus, §§ 184-190). 

Curtea a observat că autoritățile naționale au inițiat cu promptitudine o urmărire penală cu privire la plângerile reclamantelor, audiindu-le pe acestea, precum și anumit personal medical din cadrul azilului și maternității mun. Bălți. Urmărirea penală a confirmat parțial declarațiile reclamantelor. Din acest motiv, Curtea a considerat că autorităților din Republica Moldova le-au fost înaintate spre examinare plângeri „argumentabile”, în sensul jurisprudenței Curții, de intervenții medicale neconsensuale întreprinse față de persoane cu dizabilități intelectuale și că acestea aveau o obligație în temeiul articolului 3 din Convenție să ia fără întârziere măsurile necesare pentru a evalua credibilitatea plângerilor, a stabili circumstanțele cauzei și a identifica pe cei vinovați (a se vedea X și alții v. Bulgaria, citată mai sus, § 201). Cu toate acestea, nu rezultă că a fost de fapt pornită vreo urmărire penală pentru a permite colectarea probelor (a se vedea Gasanov v. Republica Moldova, nr. 39441/09, § 53, 18 decembrie 2012, și Ciorap v. Republica Moldova (nr. 5), nr. 7232/07, § 62, 15 martie 2016). 

Urmărirea penală s-a axat pe întrebarea dacă faptele au întrunit elementele diferitor infracțiuni, dintre care niciuna nu pare să se refere la intervenții medicale neconsensuale. 

Curtea a concluzionat că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă cu privire la plângerile reclamantelor de rele tratamente, în pofida faptului că urmărirea penală a fost redeschisă de patru ori în urma contestațiilor reclamantelor. În cadrul urmăririi penale nu s-a luat în considerare vulnerabilitatea reclamantelor și nici aspectele de gen și dizabilitate ale plângerilor lor referitoare la violența medicală instituționalizată în privința acestora. 

În opinia Curții, autoritățile naționale nu au efectuat investigațiile necesare, nu au luat toate măsurile rezonabile pentru a face lumină asupra faptelor din prezenta cauză și nu au efectuat o analiză completă și minuțioasă a probelor prezentate în fața lor. Omisiunile observate par suficient de grave pentru a se considera că ancheta efectuată nu a fost una efectivă în sensul articolului 3 din Convenție. 

După ce a concluzionat că ancheta cu privire la plângerile reclamantelor nu a fost efectivă, Curtea a considerat că acestea nu mai erau obligate să conteste refuzul procurorului de a porni urmărirea penală în vederea epuizării căilor de atac interne (a se vedea mutatis mutandis, Vovk și Bogdanov v. Rusia, nr. 15613/10, § 75, 11 februarie 2020). În ceea ce privește căile de atac civile sugerate de Guvern, Curtea a reiterat jurisprudența constantă, conform căreia despăgubirile acordate în cadrul procedurilor civile nu pot fi considerate suficiente pentru îndeplinirea obligațiilor pozitive ale statului în temeiul articolului 3 din Convenție, deoarece o astfel de cale de atac civilă are ca scop mai degrabă repararea prejudiciului decât identificarea și pedepsirea celor vinovați (a se vedea, de exemplu, Kosteckas v. Lituania, nr. 960/13, § 46, 13 iunie 2017, cu autoritățile citate acolo). 

În consecință, Curtea a respins argumentul Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne și a constatat că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 în privința tuturor reclamantelor referitor la plângerile lor de întreruperi de sarcină și metode de contracepție forțate. 

Din rezultatele anchetei, Curtea a distins două elemente care urmează a fi analizate în continuare, ce corespund obligațiilor materiale ale statului în temeiul articolului 3 din Convenție. Primul element se referă la problema structurală privind cadrul legal și implementarea acestuia în ceea ce privește protejarea femeilor cu dizabilități intelectuale împotriva intervențiilor medicale forțate, cum ar fi întreruperea sarcinii și metodele de contracepție. Al doilea element se referă la situația personală a fiecărei reclamante și, în special, la ce tratament au fost supuse și la consecințele acestuia, precum și la modul în care legislația relevantă a fost aplicată în practică. 

(ii) Cu privire la obligația de a institui un cadru legislativ de reglementare adecvat 

Curtea a stabilit anterior că statele au obligația pozitivă de a asigura garanții legale eficiente pentru a proteja femeile împotriva sterilizării neconsensuale, cu un accent deosebit pe protecția sănătății reproductive a femeilor de origine romă, care au cerut în special protecție împotriva sterilizării, din cauza antecedentelor de sterilizare neconsensuală împotriva acestei minorități etnice vulnerabile (a se vedea V.C. v. Slovacia, citată mai sus, §§ 154-55, și I.G. și alții v. Slovacia, citată mai sus, §§ 143-46). Această obligație capătă o importanță deosebită în contextul unui serviciu public cu datoria de a proteja sănătatea și bunăstarea persoanelor, în special în cazurile în care acestea sunt deosebit de vulnerabile și se află sub controlul exclusiv al autorităților. În anumite circumstanțe, poate fi necesară adoptarea unor măsuri și garanții speciale (a se vedea, mutatis mutandis, X și alții v. Bulgaria, citată mai sus, § 180). 

În lumina acestor principii, Curtea a constatat că statele au o obligație sporită de protecție față de persoanele cu dizabilități intelectuale care, la fel ca reclamantele din prezenta cauză, sunt plasate în grija unei instituții publice ce este responsabilă de asigurarea siguranței și bunăstării acestora, nu au o familie, nu au fost lipsiți de capacitatea lor juridică și nu au un reprezentant legal, prin urmare, se află într-o situație deosebit de vulnerabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Rooman v. Belgia [MC], nr. 18052/11, § 246, 31 ianuarie 2019). Acest lucru ține cu atât mai mult și de protecția drepturilor lor reproductive. Curtea a examinat dacă au existat suficiente garanții legale pentru a proteja efectiv femeile cu dizabilități intelectuale împotriva întreruperilor de sarcină și metodelor de contracepție forțate. 

Prin urmare, Curtea a fost de acord cu Guvernul că acordul reclamantelor era necesar în temeiul dreptului național pentru intervențiile menționate și că acesta trebuia fie confirmat în scris de către medic în fișa medicală, fie exprimat în scris de către pacient. Curtea a considerat surprinzătoare concluzia contrară a autorităților naționale și a profesioniștilor medicali. 

Curtea a observat că, chiar dacă Convenția însăși nu prescrie o anumită formă de consimțământ, odată ce dreptul național prevede anumite cerințe specifice, acestea trebuie respectate (a se vedea G.H. v. Ungaria (dec.), nr. 54041/14, 9 iunie 2015). Cu toate acestea, Curtea a reiterat că principiul legalității impune statelor nu numai să respecte și să aplice, într-o manieră previzibilă și consecventă, legile pe care le-au adoptat, ci și, ca parte necesară, să asigure condițiile legale și practice pentru punerea lor în aplicare (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31443/96, §§ 147 și 184, CEDO 2004-V, și Petrova v. Letonia, nr. 4605/05, § 95, 24 iunie 2014).

În același timp, Curtea a notat standardele internaționale în ceea ce privește consimțământul informat în general și, de asemenea, în ceea ce privește persoanele cu tulburări mintale. În special, Convenția de la Oviedo cere consimțământul pentru toate intervențiile medicale, cu câteva excepții care nu cuprind situația reclamantelor și prevede accesibilitatea informațiilor furnizate pacienților și valabilitatea opunerii la o intervenție medicală care nu are scopul tratării unei tulburări mintale, atunci când pacientul este capabil să-și exprime consimțământul. În plus, Organizația Mondială a Sănătății pledează pentru sisteme de luare a deciziilor susținute, care au scopul de a asigura că persoanele cu dizabilități au acces la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice și în luarea propriilor decizii. Un astfel de sprijin ar trebui să nu implice conflicte de interese sau influențe nejustificate, să includă furnizarea de informații ușor de înțeles și nu ar trebui să urmărească transferul drepturilor de decizie către terți. 

Curtea a conchis anterior că cadrul legal instituit în scopul determinării condițiilor pentru avortul licit trebuie „conturat într-o manieră coerentă care să permită luarea în considerare a diferitor interese legitime implicate în mod adecvat și în conformitate cu obligații care decurg din Convenție” (a se vedea A, B și C v. Irlanda [MC], nr. 25579/05, § 249, CEDO 2010). Curtea trebuie să stabilească dacă, ținând cont de circumstanțele particulare ale cauzei, și în special de natura deciziilor care trebuie luate, o persoană a fost implicată în procesul decizional, văzut în ansamblu, într-o măsură suficientă pentru a-i asigura protecția necesară a intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, W. v. Regatul Unit, 8 iulie 1987, §§ 62 și 64, Seria A nr. 121). Curtea a reținut deja că, în contextul accesului la procedura de întrerupere a sarcinii, aceasta ar trebui să garanteze femeii însărcinate cel puțin posibilitatea de a fi audiată personal și de a-i fi luat în considerare punctul de vedere. De asemenea, autoritatea sau persoana competentă ar trebui să motiveze în scris decizia sa (a se vedea Tysiąc v. Polonia, nr. 5410/03, § 117, CEDO 2007-I, și P. și S. v. Polonia, nr. 57375/08, § 99, 30 octombrie 2012). Aceste principii sunt cu atât mai relevante în contextul în care persoanele cu dizabilități intelectuale trebuie să își exprime consimțământul pentru întreruperea sarcinii și metode de contracepție. 

În ceea ce privește legislația penală, Curtea a reținut că urmărirea penală a concluzionat că plângerile reclamantelor nu au întrunit elemente unor astfel de infracțiuni precum întreruperea ilegală a sarcinii, sterilizarea ilegală sau neglijența medicală. Curtea a fost de acord cu această concluzie, însă nu din cauza pretinsului consimțământ al reclamantelor cu privire la proceduri, ci pentru că legislația penală a statului pârât era deficientă și, prin urmare, nu a putut să le protejeze pe reclamante de întreruperile de sarcină și metodele de contracepție neconsensuale. 

Deși situația ar trebui să se îmbunătățească odată cu implementarea la nivel național a Convenției de la Istanbul, care impune recunoașterea avortului forțat drept infracțiune, Curtea a constatat că legislația penală națională nu oferă o protecție efectivă împotriva unor astfel de intervenții medicale invazive efectuate fără consimțământul valabil al pacientului. 

Având în vedere elementele de mai sus, Curtea a conchis că cadrul legal existent în Republica Moldova – căruia îi lipsește garanția obținerii unui acord valid, liber și prealabil pentru intervenții medicale de la persoanele cu dizabilități intelectuale, o legislație penală corespunzătoare pentru a descuraja practicarea neconsensuală a intervențiilor medicale întreprinse față de persoane cu dizabilități intelectuale în general și față de femei în special, și alte mecanisme de prevenire a unor astfel de abuzuri în privința persoanelor cu dizabilități intelectuale în general și a femeilor în special – nu îndeplinesc cerințele inerente obligației pozitive a statului de a institui și implementa efectiv un sistem care asigură protecție femeilor ce își au reședința în instituții psihiatrice împotriva încălcării grave ale integrității acestora, contrar articolului 3 din Convenție. 

(iii) Cu privire la obligația de a proteja integritatea fizică a reclamantelor 

În timp ce acțiunile și omisiunile personalului medical din aceste spitale publice implică în mod clar responsabilitatea statului pârât în temeiul Convenției (a se vedea Glass v. Regatul Unit, nr. 61827/00, § 71, CEDO 2004‑II și G.B. și R.B. v. Republica Moldova, citată mai sus, § 25), diferitele roluri ale acestor spitale impun ca circumstanțele de fapt ale presupuselor relelor tratamente să fie examinate simultan din perspectiva obligațiilor negative și pozitive ale statului în temeiul articolului 3 din Convenție. 

(α) Plângerile referitoare la întreruperea sarcinilor 

Deși nu există niciun indiciu că personalul medical din spitale ar fi acționat cu intenția de a întreprinde rele tratamente față de prima și cea de-a doua reclamante, aceștia au manifestat totuși o nerespectare gravă față de dreptul lor la autonomie și la alegere ca pacienți. Prin urmare, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție cu referire la întreruperea sarcinii primei și celei de-a doua reclamante. 

Curtea a observat că dificultatea de a stabili dacă pretențiile de rele tratamente ale celei de-a treia reclamante au fost întemeiate provine din eșecul autorităților de a investiga plângerile acesteia într-un mod eficient (a se vedea Petru Roșca v. Moldova, nr. 2638/05, § 42, 6 octombrie 2009, și Popa v. Moldova, nr. 29772/05, § 39, 21 septembrie 2010). Curtea a reiterat în acest sens că, în toate cazurile în care nu este în măsură să stabilească circumstanțele exacte ale unei cauze din motive imputabile în mod obiectiv autorităților statului, este de competența Guvernului pârât să explice, într-o manieră satisfăcătoare și convingătoare, succesiunea evenimentelor și să prezinte probe convingătoare capabile să respingă argumentele reclamantului (a se vedea Mansuroğlu v. Turcia, nr. 43443/98, § 80, 26 februarie 2008, cu referințe suplimentare). Deși trebuie să fie precaută în asumarea rolului de tribunal de primă instanță atunci când acest lucru este inevitabil dat fiind circumstanțele unui caz particular, Curtea este pregătită să ia în considerare calitatea procedurilor naționale și eventualele vicii în procesul decizional (a se vedea, printre autoritățile recente, Bouyid, citată mai sus, § 85). 

Curtea a reiterat că, atunci când evenimentele în cauză sunt integral sau în mare parte în cunoștința exclusivă a autorităților, precum este în cazul persoanelor aflate sub controlul și custodia acestora, vor apărea prezumții de fapt convingătoare cu privire la vătămările survenite în timpul unei astfel de custodii. Sarcina probei revine astfel Guvernului să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare prin prezentarea probelor care să stabilească fapte ce pun la îndoială relatarea evenimentelor de către victimă. În lipsa unei astfel de explicații, Curtea poate face concluzii nefavorabile pentru Guvern. Acest lucru este justificat de faptul că persoanele aflate în custodie sunt vulnerabile, iar autoritățile au datoria de a le proteja (ibid., § 83). 

Astfel, chiar dacă dosarul medical al celei de-a treia reclamante din anul 2000 până în prezent nu conținea nicio informație despre o sarcină și un avort asociat, violul probat al mai multor rezidente a azilului (inclusiv al celei de-a treia reclamante), avorturile forțate probate în ceea ce privește celelalte două reclamante și deficiențele cadrului legal care ar proteja orice femeie în situația celei de-a treia reclamante de astfel de rele tratamente, au permis Curții să concluzioneze că există probe în favoarea versiunii acesteia a evenimentelor și că sarcina probei ar trebui să îi revină Guvernului. Cu toate acestea, Guvernul nu a reușit să demonstreze în mod concludent de ce probele de mai sus nu au putut servi la coroborarea argumentelor invocate de către reclamantă. Acesta nu a oferit o explicație satisfăcătoare și convingătoare a modului în care situația celei de-a treia reclamante se diferenția de cea a primei și a celei        de-a doua reclamante și de ce urmărirea penală care s-a încheiat cu respingerea plângerii sale a fost neconcludentă, ceea ce a dus la imposibilitatea Curții de a constata vreo utilitate din rezultatele sale (a se vedea El-Masri v. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [MC], nr. 39630/09, §§ 165-67, CEDO 2012). 

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că poate face concluzii în susținerea versiunii evenimentelor relatată de cea de-a treia reclamantă privind eșecul autorităților naționale de a desfășura o anchetă efectivă și de a infirma relatarea celei de-a treia reclamante sau de a oferi o explicație alternativă plauzibilă. Curtea a concluzionat că argumentele celei de-a treia reclamante sunt suficient de convingătoare și constatate. Prin urmare, Curtea a conchis că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspect material și în privința celei de-a treia reclamante. 

(β) Plângerile referitoare la metodele de contracepție și incapacitatea de reproducere 

În lumina celor relatate supra și a practicii descrise, care urmărea să împiedice femeile din azilul mun. Bălți să aibă copii, Curtea a considerat că este suficient stabilit faptul că corpul străin descris în ancheta medicală relatată de către prima reclamantă fusese introdus în corpul acesteia ca metodă contraceptivă în timp ce aceasta se afla sub controlul statului în azilul din mun. Bălți. De asemenea, Curtea a observat că Guvernul nu a prezentat nicio probă care ar pune la îndoială argumentele primei reclamante. Prin urmare, Curtea a notat că acest fapt este probat și a conchis că a existat o încălcare sub aspect material a articolului 3 din Convenție în privința primei reclamante. 

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 3 din Convenție sub aspect procedural în privința celor trei reclamante și sub aspect material în privința primei reclamante. 

Curtea i-a acordat primei reclamante 30000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, câte 25000 EUR celei de-a doua și a treia reclamante cu titlu de prejudiciu moral și 5000 EUR tuturor reclamantelor cu titlu de costuri și cheltuieli. 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea G.M. și alții v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă