Gilanov v. Republica Moldova – nr. 44719/10

Hotărârea din 13.09.2022 [Secţia a II-a]

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-3

Caracterul rezonabil al arestului preventiv

Articolul 5-4

Introducerea unui recurs

Lipsa motivelor relevante și suficiente de a dispune arestul preventiv, precum și examinarea cererii de recurs în lipsa avocatului ales – încălcare

Pe 30 iulie 2010, reclamantul, dl Michael Gilanov, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 5 §§§ 1,3 și 4 din Convenție dat fiind faptul că detenția sa fusese ilegală, fiind bazată pe un mandat de arest expirat. Totodată, reclamantul s-a plâns că, mandatul de arestare preventivă emis în privința sa nu a fost întemeiat pe motive relevante și suficiente, contrar cerințelor articolului 5 § 3 din Convenție. Reclamantul a invocat, de asemenea, că decizia cu privire la contestarea mandatului de arestare preventivă a fost luată în absența avocatului ales de către acesta.

În fapt:

În anul 2000, reclamantul a venit în Republica Moldova și a obținut un permis de ședere temporară, care a fost reînnoit la fiecare trei luni și ulterior o dată pe an. La intrarea în Republica Moldova reclamantul a indicat o adresă a reședinței sale permanente din Tbilisi, Georgia.

Pe când se afla în Republica Moldova, reclamantul a deschis o fundație pentru schimburi culturale cu Coreea de Nord. Potrivit reclamantului, în 2006 acesta s-a retras din fundație și a părăsit oficial Republica Moldova.

Pe 17 aprilie 2007, a fost pornită urmărirea penală cu privire la o presupusă fraudă comisă de reclamant și de alte persoane în cadrul fundației moldo-coreene, în perioada 2006-2007.

Pe 1 octombrie 2007, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău, examinând demersul procurorului, a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest preventiv în privința reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile. Instanța a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant.

Pe 9 mai 2010, la solicitarea autorităților din Republica Moldova, autoritățile din Belarus l-au reținut pe reclamant.

Pe 4 iunie 2010, Procuratura Generală a Republicii Moldova a transmis autorităților din Republica Belarus o cerere oficială de extrădare.

Pe 11 iunie 2010, reclamantul l-a angajat pe domnul Zadoinov să-l reprezinte în fața autorităților din Republica Moldova.

Pe 21 iunie 2010, avocatul a declarat recurs la Curtea de Apel Chişinău împotriva încheierii din 1 octombrie 2007. Acesta a susţinut că procurorul nu a demonstrat faptul că reclamantul a fost informat cu privire la urmărirea penală pornită în privinţa sa și că încheierea instanței a fost insuficient motivată, deoarece instanța nu s-a referit la nicio probă care să susțină necesitatea detenției reclamantului. Mai mult, pe 9 iunie 2010 expirase termenul de 30 de zile a mandatului de arestare preventivă emis de către Judecătoria Buiucani, din acel moment detenția reclamantului fiind ilegală. Mai mult, încheierea și mandatul de arestare în privința reclamantului au fost emise privind săvârșirea unei presupuse infracțiuni de către reclamant cu încălcarea articolului 195 din Codul penal însă, această dispoziție fusese abrogată prin Legea nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008.

Curtea de Apel Chișinău a stabilit examinarea recursului reclamantului pentru data de 24 iunie 2010, la ora 10. Potrivit reclamantului, avocatul său a fost prezent în instanță de la ora 9.30 și a așteptat toată ziua examinarea cauzei sale.

Potrivit Guvernului, întrucât instanța nu a putut examina recursul din cauza absenței avocatului reclamantului, a amânat ședința pentru data de 9 iulie 2010 și a dispus ca interesele reclamantului să fie reprezentate de către un avocat desemnat de către instanță. Potrivit reclamantului, nici el, nici avocatul său nu au fost informați cu privire la această decizie.

Pe 9 iulie 2010, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului ca fiind nefondat. În decizia menționată nu se conținea nici o explicație cu privire la înlocuirea avocatului reclamantului. Instanța a invocat, în esență, aceleași motive cu cele invocate în încheierea din 1 octombrie 2007. Instanța a menținut încheierea instanței inferioare, prin care a fost dispusă arestarea preventivă a reclamantului pentru 30 de zile, și nu a dispus nicio prelungire a termenului mandatului de arestare preventivă.

Pe 13 decembrie 2010, după extrădarea reclamantului în Republica Moldova, acesta a fost adus în fața instanței și a fost informat oficial cu privire la acuzațiile înaintate în privința sa precum și cu privire la mandatul de arestare preventivă din 1 octombrie 2007.

Pe 4 ianuarie 2011, procurorul responsabil de caz a solicitat prelungirea arestului preventiv în privința reclamantului cu încă 30 de zile.

Pe 28 ianuarie 2011, cauza a fost trimisă în instanță, iar pe 8 februarie 2011 instanța a prelungit arestul preventiv în privința reclamantului cu încă 90 de zile.

Pe 4 august 2014, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de escrocherie în proporții deosebit de mari.

Pe 4 martie 2015, Curtea de Apel Chișinău a casat sentința și a trimis cauza la rejudecare.

Curtea nu a fost informată cu privire la evoluția ulterioară a detenției reclamantului. Totuși, potrivit informațiilor transmise de către avocatul acestuia, reclamantul a fost deținut în arest preventiv până în anul 2015, după care a fost pus sub control judiciar.

În iulie 2018, avocatul reclamantului a informat Curtea că între timp clientul său a fost din nou condamnat de către Judecătoria Buiucani mun. Chișinău, însă decizia instanței a fost din nou casată, iar cauza a fost trimisă la rejudecare și se află pe rol în Judecătoria Buiucani mun. Chișinău.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție

Curtea a menționat că a constatat deja că „nici articolul 5 § 3 și nicio altă dispoziție din Convenție nu creează o obligație generală pentru un stat parte de a lua în considerare durata unui arest preventiv aplicat într-un stat terț” pentru calculul duratei totale a arestării preventive (Zandbergs v. Letonia, nr. 71092/01, § 63, 20 decembrie 2011).

Mai mult, Curtea a reținut că mandatul de arest emis în privința reclamantului avea valabilitatea pentru o perioadă de 30 de zile de la data arestării (reținerii). În opinia reclamantului, aceasta însemna că mandatul a expirat la o lună după ce acesta a fost privat de libertate în Republica Belarus. Guvernul a susținut că practica obișnuită a instanțelor este de a considera data reținerii efective de către autoritățile din Republica Moldova drept începutul detenției, indiferent de durata procedurilor de extrădare.

Curtea a reiterat că, în primul rând, este de competența autorităților naționale să interpreteze și să aplice dreptul național. Totodată Curtea a reținut că, deși Curtea de Apel Chișinău nu a prezentat nici un raționament detaliat atunci când a respins recursul reclamantului, menținând încheierea instanței inferioare privind dispunerea detenției reclamantului pentru 30 de zile, aceasta a menținut implicit menținerea valabilității mandatului de arestare. Curtea a considerat că interpretarea de către Guvern a sensului cuvântului arest, așa cum este susținută implicit în decizia Curții de Apel Chișinău în prezenta cauză, este atât rezonabilă, cât și practică. Se ține cont de dificultatea deosebită a instanțelor naționale – înainte de a audia direct persoana – de a verifica elemente precum „caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, resursele sale, legăturile cu statul care îl urmărește şi în contactele sale internaționale” (Buzadji, § 90).

A accepta poziția reclamantului ar însemna, de asemenea, că instanțele din Republica Moldova ar trebui să prelungească mandatul de arest – din nou, fără prezența persoanei implicate – la intervale de timp regulate. Mai mult decât atât, întrucât conform legislației naționale o persoană poate fi ținută în detenție pentru maximum 12 luni, în cazul procesului de extrădare, care depășește această perioadă, autoritățile ar trebui să solicite autorităților statului în care persoana este deținută în așteptarea extrădării, de a o elibera, fără ca instanțele să aibă vreodată posibilitatea de a o audia.

Reclamantul s-a plâns că, la momentul reținerii sale în Republica Belarus, articolul 195 din Codul penal, pe care s-a bazat instanța din Republica Moldova atunci când a dispus aplicarea arestului preventiv în privința lui, era deja exclus din Cod, astfel, detenția sa nu avusese niciun temei legal.

Guvernul a subliniat că, la abrogarea acestei prevederi a Codului penal, Parlamentul a inclus aceeași infracțiune în articolul 190 din același Cod, astfel, detenția acestuia fusese legală.

Curtea a considerat că această plângere ar putea ridica o problemă numai dacă infracțiunea nu mai era prevăzută de Codul penal, în perioada în care reclamantul era deținut. Simplul fapt că anumite prevederi ale Codului penal au fost transferate de la o secțiune la alta nu pune în discuție constatarea că, pe toată durata detenției sale, reclamantul a fost acuzat de săvârșirea aceleiași infracțiuni, care a continuat să existe în Codul penal.

Din motivele menționate, această parte a cererii a fost respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

În plus, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, dat fiind faptul că nu a fost informat imediat despre motivele reținerii sale și despre pornirea unei urmăriri penale în privința sa. Curtea a considerat că această plângere urmează să fie examinată în temeiul articolului 5 § 2 din Convenție. După reținerea sa, reclamantul a fost informat cu privire la motivele reținerii sale, avocatul său contestând cu recurs încheierea privind aplicarea măsurii preventive.

Curtea a constat că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

De asemenea, reclamantul s-a plâns, cu privire la faptul că, Curtea de Apel Chișinău nu a examinat recursul său pe 24 iunie 2010 așa cum era programat inițial, privându-l astfel de dreptul său prevăzut de legislația națională la un recurs împotriva încheierii privind aplicarea măsurii preventive. Aceasta a observat că recursul reclamantului a fost de fapt examinat pe 9 iulie 2010.

Astfel, această parte a cererii a fost respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție

Curtea a făcut trimitere la principiile descrise în jurisprudența sa cu privire la motivele pe care autoritățile trebuie să le invoce la aplicarea arestului preventiv (Buzadji, §§ 87-88 și 101-02, CEDO 2016 (extrase), Merabishvili, § 222; și Selahattin Demirtaș v. Turcia (nr. 2) [MC], nr. 14305/17, § 335, 22 decembrie 2020).

În special, riscul de eschivare de la urmărirea penală nu poate fi evaluat doar pe baza severității posibilei pedepse; acesta trebuie evaluat cu referire la o serie de alți factori, cum ar fi caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, resursele sale, legăturile cu statul care îl urmărește şi în contactele sale internaționale. Mai mult, ultima teză a articolului 5 § 3 din Convenție menționează că atunci când singurul motiv este teama că învinuitul se va eschiva de la urmărirea penală și, astfel, nu se va prezenta în fața instanței, acesta sau aceasta trebuie să fie eliberat/ă sub control judiciar (Buzadji, § 90; și Merabishvili § 223).

În speță, motivele invocate de instanță la momentul inițial când a fost dispusă aplicarea măsurii arestului preventiv în privința reclamantului, și anume gravitatea infracțiunii și necesitatea protejării ordinii publice, au constituit considerații generale, fără nicio încercare de a demonstra cum circumstanțele cauzei au susținut concluzia instanței privind necesitatea detenției reclamantului. Riscul de a se eschiva a fost singurul element care se referea la fapte specifice despre el, și anume presupusa sa eschivare de la urmărirea penală.

În ceea ce privește riscul de a se eschiva de la urmărirea penală, instanța națională a admis demersul procurorului privind aplicarea măsurii preventive. Avocatul desemnat de instanță a susținut că nu a existat nicio dovadă că reclamantul știa că a fost pornită urmărirea penală în privința sa, ceea ce presupunea că nu se putea sustrage de la urmărirea penală despre care nici nu cunoștea. Mai mult, părțile nu au prezentat nicio dovadă că autoritățile din Republica Moldova au încercat să obțină cooperarea omologilor lor georgieni în procesul de localizare a reclamantului în țara sa de origine. În lumina celor de mai sus, s-ar părea că concluzia cu privire la eschivarea reclamantului nu avea o bază faptică.

Astfel, Curtea a considerat că încheierea instanței naționale, prin care a fost dispus arestul preventiv în privința reclamantului, a fost stereotipă și abstractă, invocând motivele reținerii fără nicio încercare de a arăta modul în care acestea urmau să se aplice în mod concret circumstanțelor specifice ale cauzei reclamantului (Buzadji, § 122).

Având în vedere cele menționate, Curtea a considerat că nu au existat motive relevante și suficiente pentru a dispune aplicarea măsurii preventive față de reclamant. Rezultă că în speță a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție

Curtea a reiterat că posibilitatea ca un deținut să fie audiat fie personal, fie printr-o formă de reprezentare, se regăsește printre garanțiile fundamentale de procedură aplicate în materia privațiunii de libertate (Idalov v. Rusia [MC], nr. 5826/). 03, §§ 161-64, 22 mai 2012, și Venet v. Belgia, nr.27703/16, § 35, 22 octombrie 2019).

Mai mult, cerința echității procedurale în temeiul articolului 5 § 4 nu impune un standard uniform și nevariabil care să fie aplicat indiferent de context, fapte și împrejurări. Deși nu este întotdeauna necesar ca o procedură conform articolului 5 § 4 să fie însoțită de aceleași garanții ca și cele cerute de articolul 6 pentru litigiile penale sau civile, aceasta însă trebuie să aibă un caracter judiciar și să ofere garanții adecvate modului de privare de libertate în cauză. Astfel, procedura trebuie să fie contradictorie și trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părți (A. și alții v. Regatul Unit [MC], nr. 3455/05, §§ 203-204, CEDO 2009, și Luțenko v. Ucraina, nr.6492/11, § 96, 3 iulie 2012).

Curtea a considerat că, în ceea ce privește reprezentarea de către un avocat ales de către reclamant, se poate referi la principiile privind relația de încredere avocat-client dezvoltate în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3(c) din Convenție (Dvorski v. Croația [MC], nr. 25703/11, §§ 77 și 79, CEDO 2015):

„În pofida importanței relației de încredere dintre un avocat și clientul său, acest drept nu este absolut. Acest fapt este supus anumitor limitări în ceea ce privește asistența judiciară gratuită și, de asemenea, atunci când revine instanțelor de judecată să decidă dacă interesele justiției impun ca învinuitul să fie apărat de către un avocat desemnat de acestea (Croissant v. Germania, 25 septembrie 1992, § 29, Seria A nr. 237-B). Curtea a susținut în mod constant că autoritățile naționale trebuie să țină cont de dorințele reclamantului în ceea ce privește alegerea reprezentării sale legale, dar pot să nu dea curs acestor solicitări atunci când există motive relevante și suficiente pentru a considera că acest lucru este necesar în interesul justiției ( ibid., pct. 29; Meftah și alții v. Franța [MC], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, pct. 45, CEDO 2002-VII; Mayzit v. Rusia, nr. 63378/00 , § 66, 20 ianuarie 2005; Klimentyev v. Rusia, nr. 46503/99, § 116, 16 noiembrie 2006; Vitan v. România, nr. 42084/02, § 59, 25 martie 2008; Pavlenko v. Rusia, nr. 42371/02, § 98, 1 aprilie 2010; Zagorodniy v. Ucraina, nr. 27004/06, § 52, 24 noiembrie 2011 și Martin v. Estonia, nr. 35985/09, § 90, 30 mai 2013). În cazul în care astfel de motive lipsesc, o restricție a liberei alegeri a apărării ar atrage după sine o încălcare a articolului 6 § 1 în coroborare cu paragraful 3 litera (c) dacă ar afecta negativ apărarea reclamantului, ținând cont de procedura în ansamblu).”

Pentru a decide dacă interesele justiției impun ca învinuitul să fie apărat de către un avocat desemnat de ei, instanțele naționale trebuie să se bazeze pe motive relevante și suficiente (Correia de Matos v. Portugalia [MC], nr. 56402/12, §§ 121 și 126, 4 aprilie 2018).

Curtea a considerat că trebuie să existe motive pertinente și suficiente pentru înlocuirea unui avocat ales de către învinuit cu un alt avocat. Chiar dacă există astfel de motive, învinuitului trebuie să i se ofere posibilitatea de a-și alege un alt avocat. Desigur, o instanță ar putea desemna ea însăși un avocat dacă a constatat că învinuitul a abuzat de dreptul său, de exemplu, înlocuind frecvent avocații și provocând astfel întârzieri nejustificate în procedură (Dvorski, § 81, și Elif Nazan, Şeker v. Turcia, nr.41954/10, §§ 43 şi 44, 8 martie 2022).

În speță, Guvernul nu a prezentat nici o dovadă de înlocuire a avocatului ales de către reclamant cu altul. Prin urmare, a fost imposibil să se determine exact motivul numirii unui alt avocat, în special dacă acest fapt s-a produs în rezultatul absenței avocatului reclamantului pe 24 iunie 2010.

Mai mult, este clar că, după ce au primit cele două scrisori pe 29 iunie și pe 8 iulie 2010, Curtea de Apel Chișinău a știut sau ar fi trebuit să cunoască înainte de a examina recursul pe 9 iulie 2010, poziția avocatului conform căreia a existat o administrare defectuoasă a instanței care a condus la imposibilitatea acestuia de a fi prezent la ședința din 24 iunie 2010.

Deși ține de competența instanțelor naționale să decidă dacă motivele absenței avocatului ales de către învinuit sunt suficient de grave pentru a justifica înlocuirea acestuia cu un alt avocat, în speță motivele instanței rămân necunoscute. Prin urmare, la fel, nu se cunoaște dacă instanța a luat în considerare, așa cum prevede legislaţia națională aplicabilă, să-i ofere reclamantului posibilitatea de a alege un alt avocat, sau să ofere o explicație pentru presupusa absență de la ședința din 24 iunie 2010.

Curtea a observat că înlocuirea avocatului reclamantului l-a poziționat pe acesta într-o situație considerabil inferioară dat fiind faptul că a fost reprezentat de către un avocat pe care nu-l cunoștea. Mai mult, aceasta a dus la o situație în care atât mandatul de arest al reclamantului, cât și singura cale de atac posibilă împotriva acestei încheieri au fost examinate în absența reclamantului și a unui avocat ales de către acesta.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a beneficiat în mod suficient de dreptul său de a contesta cu recurs pentru a obține o decizie privind legalitatea detenției sale. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție.

Concluzie: încălcarea articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție (4 voturi pro și trei contra).

Curtea i-a acordat reclamantului 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 650 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Judecătorii Grițco, Lubarda și Ranzoni au prezentat opinie parțial disidentă.

Judecătorii menționați au considerat că nu este sarcina Curții să-și exprime opinia cu privire la oportunitatea metodelor alese de către legiuitorul unui stat pentru a reglementa un anumit domeniu; sarcina sa limitându-se la determinarea faptului dacă metodele adoptate și efectele pe care le implică au fost conforme cu Convenția (Denis și Irvine v. Belgia [MC], nr. 62819/17 și 63921/17, § 133, 1 iunie 2021, și jurisprudența citată în acesta).

Având în vedere acest lucru, judecătorii au menționat că nu promovează idee că legislația națională nu poate prevedea ca perioada de detenție să fie calculată din momentul extrădării sau în orice alt mod. Totuși, pentru a respecta garanțiile prevăzute la articolul 5 din Convenție, dispozițiile legale relevante trebuie să fie suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel încât să se evite orice risc de arbitrar.

Astfel, având în vedere faptul că sensul hotărârilor instanțelor naționale și al mandatului de arest în chestiuni legate de validitatea acestuia sunt deschise mai multor interpretări, iar în lipsa unei expresii și interpretări oficiale a dispozițiilor legale relevante sau a exemplelor de jurisprudență națională în materie care să clarifice modul în care legea trebuie aplicată, coroborată cu lipsa unui control judiciar adecvat, indică asupra faptului că cerința privind „calitatea legii” nu a fost îndeplinită în prezenta cauză și că, în consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Gilanov v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă