Dunas v. Republica Moldova – nr. 65102/14

Hotărârea din 17.5.2022 [Secţia a II-a]

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 6 § 1

Accesul la un tribunal

Restituirea recursului în lipsa unei dovezi clare că încheierea de a nu da curs a fost recepţionată de către parte – încălcare

Pe 9 septembrie 2014, reclamantul, dl Andrei Dunas, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, dat fiind eșecul instanței supreme de a examina cererea sa de recurs.

În fapt:

La 3 februarie 2012, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva lui B.D. Reclamantul a susținut că i-a împrumutat lui B.D. suma de 20.000 (EUR) însă acesta nu și-a executat obligația la scadență. Reclamantul a achitat parțial taxa de stat (4.800 MDL) și a solicitat scutirea în rest, lucru care a fost acceptat de către instanță.

Pe 4 mai 2012, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a admis cererea reclamantului și a dispus ca B.D. să-i plătească reclamantului suma împrumutată de 20.000 EUR, dobânda de întârziere în mărime de 172.501 MDL și taxa de stat în mărime de 4.800 MDL. Această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău pe 30 mai 2013. Pe 23 octombrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea instanței inferioare și a dispus rejudecarea cauzei.

Pe 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe și a adoptat o nouă hotărâre, prin care a respins pretențiile reclamantului ca fiind neîntemeiate. Instanța a constatat din oficiu nulitatea contractului semnat între reclamant și B.D.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii. De asemenea, acesta a solicitat să fie scutit de plata taxei de stat, având în vedere situația financiară dificilă și faptul că are la întreținere doi copii.

Pe 15 aprilie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea sa, acordându-i termen până pe 30 aprilie 2014 pentru achitarea taxei de stat în mărime de 8.137 MDL.

Potrivit registrului de corespondență al Secției documentare procesuală a cauzelor civile, comerciale și de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, pe 18 aprilie 2014, în adresa reclamantului a fost expediată o scrisoare cu aviz simplu.

Pe 13 mai 2014, în lipsa probelor dacă reclamantul a achitat taxa de stat în termenul stabilit, Curtea Supremă de Justiție a restituit cererea de recurs. Instanţa a menționat că decizia nu-l împiedică să depună o nouă cerere după achitarea taxei de stat, cu respectarea termenului legal de două luni pentru depunerea recursului, termen care nu poate fi prelungit. Decizia era definitivă și nu putea fi supusă nici unei căi de atac.

Pe plicul scrisorii expediate reclamantului pe 18 aprilie 2014 de către Curtea Supremă de Justiție (fără dată sau numele autorului) era indicat că: „persoana refuză recepționarea”. Pe 19 mai 2014 a expirat termenul de păstrare a scrisorii la oficiul poștal. Drept urmare, scrisoarea a fost returnată Curții Supreme de Justiție.

Pe 18 iunie 2014, reclamantul a solicitat Curții Supreme de Justiție să îi elibereze o copie a încheierii din 15 aprilie 2014. În aceeași zi, instanța i-a expediat reclamantului, în mod repetat, o copie a încheierii din 15 aprilie 2014. Potrivit avizului de recepție, reclamantul a primit această scrisoare pe 20 iunie 2014 și a confirmat prin semnătură recepționarea acesteia.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenție:

Curtea a observat că stabilirea necesității plății taxei de stat în prezenta cauză se include în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție (Rotaru v. România [MC], nr. 28341/95, § 78, CEDO 2000‑V și Pyrobatys A.S. Restrukturalizacii v. Slovacia (dec.), nr. 40050/06, § 59, 3 noiembrie 2011).

Curtea a reiterat că obligația de a achita taxa de stat nu poate fi considerată o restricție a dreptului de acces la o instanță care este incompatibilă în sine cu articolul 6 § 1 din Convenție (Karahasanoğlu v. Turcia, nr. 21392/08 și alții 2, § 134, 16 martie 2021). Cu toate acestea, cuantumul taxei de stat evaluată în lumina circumstanțelor particulare ale unei cauze concrete, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita și faza procedurii în care a fost impusă această restricție, sunt factori care sunt importanți pentru a determina dacă o persoană s-a bucurat sau nu de dreptul său de acces la o instanță” (Kreuz v.Polonia, nr. 28249/95, § 60, CEDO 2001‑VI).

În prezenta cauză, se observă că reclamantul a pretins suma de 20.000 EUR plus dobânda de întîrziere, dar nu a achitat suma de 438 EUR cu titlu de taxă de stat. În opinia Guvernului, posibilitatea de a împrumuta cuiva o asemenea sumă însemna că reclamantul își permitea să achite o sumă mult mai modestă cu titlu de taxă de stat, cu atât mai mult încât trebuia să prevadă necesitatea plății respectivelor taxe odată ce a decis să depună o cerere de chemare în judecată. Curtea a constatat că astfel de argumente puteau fi relevante atunci când instanțele naționale ar fi examinat cererea de scutire de taxa de stat.

Curtea a observat că, atunci când cererea reclamantului de scutire de taxa de stat a fost respinsă, i-a fost acordat termen pentru achitarea acesteia. Astfel, acesta ar fi putut fie să achite taxa de stat, fie să prezinte dovezi în susținerea cererii sale de scutire, deoarece situația financiară a unei persoane se poate schimba radical în timp. Cu toate acestea, el a recepționat scrisoarea cu încheierea din 15 aprilie 2014 abia pe 18 iunie 2014, după ce Curtea Supremă de Justiție i-a restituit cererea sa prin încheierea din 13 mai 2014.

Guvernul a susținut că, de fapt, reclamantului i-a fost prezentată scrisoarea din 18 aprilie 2014, dar acesta a refuzat să o primească. Mai mult, acesta ulterior a eșuat să ridice scrisoarea de la oficiul poștal. Prin urmare, el însuși era responsabil pentru situația creată. Reclamantul a susținut că nu a primit niciodată prima scrisoare și că nu a fost respectată procedura de transmitere a actelor de procedură, prevăzută la articolul 100 din Codul de procedură civilă. Curtea a notat că singura dovadă a refuzului de a primi scrisoarea a fost o notă scrisă de mână fără nicio dată sau fără posibilitatea de a identifica autorul acesteia, astfel încât a fost imposibil să se confirme caracterul autentic al acelei note.

În acest context, Curtea a observat că legea impunea în mod clar dovada recepționării unei scrisori. În alte hotărâri pronunțate anterior (Russu v. Republica Moldova, nr. 7413/05, §§ 19-28, 13 noiembrie 2008; Godorozea, citată mai sus, § 31; Rassohin v. Republica Moldova, nr. 11373/05, § 34, 18 octombrie 2011 și Deli v. Republica Moldova, nr.42010/06, § 51, 22 octombrie 2019), referindu-se și la interpretarea legislației naționale făcută de către Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, Curtea a constatat că, în practică, instanțele naționale nu acceptă drept probe suficiente expedierea unei scrisori de către o instanță și cer dovada recepționării. Curtea Supremă de Justiție a expediat scrisoarea sa din 18 aprilie 2014, cu aviz simplu și, prin urmare, nu a avut dovezi privind recepționarea. În consecință, în lipsa unor probe clare că reclamantul a primit scrisoarea sau a refuzat recepționarea acesteia, sau că i s-a comunicat o scrisoare pe care o putea ridica de la oficiul poștal, în practica națională se consideră că reclamantul nu a primit-o. Mai mult, nici o probă din dosar nu demonstrează că Curtea Supremă de Justiție a încercat să verifice dacă reclamantul a primit sau a refuzat să primească scrisoarea sa din 18 aprilie 2014. În special, în cazul în care o scrisoare care necesită confirmarea recepționării nu poate să fie expediată, indiferent de motiv, oficiul poștal va păstra scrisoarea timp de o lună și apoi va returna expeditorului scrisoarea ca fiind nerecepționată, însoțită de un aviz. În speță, acest termen de o lună a expirat pe 18 mai 2014. Cu toate acestea, înainte de expirarea acestui termen, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat prin încheierea sa din 13 mai 2014. Rezultă că instanța nu a așteptat să aibă vreo confirmare de recepționare, sau nerecepționare a scrisorii, înainte de a decide să lase fără examinare recursul reclamantului.

În continuare, Curtea a reținut că acțiunea reclamantului în instanță a fost examinată în cele trei nivele de jurisdicție și că la reexaminare a apărut problema taxei de stat. Totodată, Curtea a reținut că abia în cadrul procedurii de rejudecare, instanța i-a respins pentru prima dată pretențiile, invocând din oficiu un nou motiv, și anume, nulitatea contractului dintre reclamant și B.D. Prin urmare, recursul declarat de reclamant la Curtea Supremă de Justiție a fost singura posibilitate pentru acesta de a contesta acest nou motiv.

Curtea a considerat că, în lipsa unei dovezi clare că încheierea din 15 aprilie 2014 a fost recepționată sau a fost refuzată de către destinatar și fără nicio încercare de a verifica dacă scrisoarea a fost într-adevăr transmisă, reclamantul a fost limitat de a întreprinde măsurile necesare pentru a se asigura că, cauza sa va fi examinată de către Curtea Supremă de Justiție (fie achitând taxa de stat, fie prezentând dovezi ale imposibilității de a face acest lucru).

Astfel, Curtea a concluzionat că modul în care a fost analizată cererea de recurs declarată de către reclamant și cererea de scutire a taxei de stat a constituit o restricție disproporționată a dreptului său de acces la o instanță. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (unanimitate).

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Dunas v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă