Imperialex Grup S.R.L. v. Republica Moldova – nr. 77546/12

Hotărârea din 1.3.2022 [Secţia a II-a] 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 6-1

Proces echitabil

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Posesia liniştită a bunurilor

Casarea unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea societății reclamante, ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire abuzive - încălcare

Societatea reclamantă, Imperialex Grup S.R.L., a sesizat Curtea Europeană pe 1 decembrie 2012, invocând încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, dată fiind casarea unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire abuzive.

În fapt:

Pe 8 iulie 2010, societatea reclamantă a depus o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăți („Z.A”) cu privire la încasarea datoriei. Printr-o decizie definitivă din 10 noiembrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a obligat Z.A. să-i achite societății reclamante suma de 1.752.170,40 MDL (aproximativ 110.709,77 EUR la data evenimentelor).

Pe 25 aprilie 2012, Z.A. a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire a deciziei din 10 noiembrie 2011. Aceasta a invocat că au apărut noi circumstanțe și s-a plâns pe erori de fapt și de drept ale autorităților judiciare.

În referința depusă, societatea reclamantă a susținut că cererea de revizuire nu era întemeiată, era tardivă și în esență identică cu o altă cerere care deja fusese respinsă de aceeași instanță.

Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 5 iulie 2012, a fost admisă cererea de revizuire, a fost casată decizia definitivă din 10 noiembrie 2011, favorabilă societății reclamante, cauza fiind trimisă la rejudecare în prima instanță, la Curtea de Apel Cahul.

Pe 30 octombrie 2012, examinând cauza în fond, Curtea de Apel Cahul a respins cererea societății reclamante.

Prin încheierea din 27 martie 2013, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibil recursul declarat de societatea reclamantă și a menținut decizia Curții de Apel Cahul din 30 octombrie 2012.

După comunicarea cererii Guvernului, Agentul Guvernamental a depus o cerere de revizuire a încheierii din 27 martie 2013, pronunțată în defavoarea societății reclamante. Pe 20 iulie 2016, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire, a casat încheierea sa din 27 martie 2013 și a reținut cauza pentru rejudecare, în alt complet de judecată. Societatea reclamantă a depus o cerere prin care și-a cuantificat pretențiile pentru prejudiciul material cauzat constând, în opinia sa, din datoria principală, dobânzi de întârziere și cheltuieli de judecată.

Printr-o decizie definitivă din 28 decembrie 2016, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile defavorabile societății reclamante din 5 iulie și 30 octombrie 2012. De asemenea, instanța supremă a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a dispus încasarea în beneficiul societății reclamante a sumei de 25.000 MDL (aproximativ 1.192 EUR la data evenimentelor) cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu privire la cererea de satisfacție echitabilă a societății reclamante, Curtea Supremă de Justiție a respins-o, constatând că era de competența Agentului Guvernamental să soluționeze chestiunea.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a observat că prin deciziile din 20 iulie și 28 decembrie 2016, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile care nu erau favorabile societății reclamante și a menținut decizia din 10 noiembrie 2011 care era în favoarea acesteia. Curtea Supremă de Justiție a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Totuși, Curtea a subliniat că societatea reclamantă nu a primit nicio despăgubire pentru prejudiciul material, în pofida faptului că a formulat această pretenție în cererea sa adresată Curții Supreme de Justiție. În consecință, Curtea a considerat că societatea reclamantă putea încă să pretindă că este „victimă” în sensul articolului 34 din Convenție.

Curtea a reiterat că a examinat anterior mai multe cauze care vizau chestiuni similare cu cea din prezenta cauză și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Popov v. Republica Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, 6 decembrie 2005, §§ 52-58); Istrate v. Republica Moldova (nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006); Melnic v. Republica Moldova (nr. 6923/03, §§ 38 - 44, 14 noiembrie 2006) și Oferta Plus SRL v. Republica Moldova (nr. 14385/04, §§ 109 și 112-115, 19 decembrie 2006).

Având în vedere circumstanțele cauzei, constatările Curții Supreme de Justiție în decizia sa din 28 decembrie 2016 și argumentele invocate de către părți, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în speță. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea a apreciat că în speță procedura de revizuire a fost utilizată de către Curtea Supremă de Justiție într-o manieră incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

În consecință, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza casării deciziei definitive din 10 noiembrie 2011.

Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție:

Referitor la prejudiciul material suferit, societatea reclamantă a pretins suma de 1.752.170 MDL (aproximativ 81.053 EUR la data la care a fost depusă această cerere în fața Curții), reprezentând datoria recunoscută prin decizia definitivă din 10 noiembrie 2011, care fusese casată pe 5 iulie 2012, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În acest sens, societatea reclamantă a solicitat și plata dobânzii de întârziere, respectiv 1.404.688,62 MDL (aproximativ 64.979 EUR la aceeași dată) pentru perioada calculată de la 5 iulie 2012 până la 24 ianuarie 2017 (data depunerii cererilor de satisfacție echitabilă în conformitate cu art. 41 din Convenție) și suma de 912,08 MDL (aproximativ 42 EUR la aceeași dată) ca penalitate pentru fiecare zi ulterioară datei de 24 ianuarie 2017 până la data pronunțării hotărârii Curții. Societatea reclamantă a prezentat un tabel cu calcule detaliate ale dobânzii de întârziere, în baza prevederilor legislației naționale relevante în materie.

Curtea a reținut că decizia definitivă din 10 noiembrie 2011, favorabilă societății reclamante care fusese casată în urma admiterii cererii de revizuire, a fost menținută de către Curtea Supremă de Justiție pe 28 decembrie 2016. În consecință, societatea reclamantă putea oricând să inițieze o procedură de executare silită și să pretindă această sumă de la debitorul său. Astfel, Curtea a respins cererea de încasare a sumei de 1.752.170 MDL, acordată prin decizia definitivă din 10 noiembrie 2011 (a se vedea, a contrario, Venera-Nord-Vest Borta AG v. Republica Moldova, nr. 31535/03, § 48, 13 februarie 2007).

Curtea a considerat, totuși, că societatea reclamantă poate pretinde plata dobânzii de întârziere (Roșca v. Republica Moldova, nr. 6267/02, 22 mars 2005, § 37). În acest sens, Curtea a remarcat că în cererea sa adresată Curții Supreme de Justiție, depusă în cadrul procedurii de revizuire inițiată de către Agentul Guvernamental, societatea reclamantă a pretins, inter alia, dobândă de întârziere. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de satisfacție echitabilă, considerând că era de competența Agentului Guvernamental să soluționeze această chestiune. În plus, Curtea a considerat neîntemeiate pretențiile societății reclamante privind plata dobânzii de întârziere cauzate de imposibilitatea utilizării sumei acordate pentru perioada anterioară datei de 28 decembrie 2016, pe motiv că aceasta nu era imputabilă societății debitoare Z.A. și că, în consecință, cea din urmă nu era obligată să repare prejudiciul suferit.

În prezenta cauză, Curtea a reținut că între 5 iulie 2012 și 28 decembrie 2016, societatea reclamantă nu a putut beneficia de suma acordată prin decizia definitivă din 10 noiembrie 2011, din cauza admiterii cererii de revizuire contrar articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea a considerat că este de datoria statului pârât să despăgubească societatea reclamantă pentru prejudiciul suferit în această perioadă, adică puțin peste patru ani și cinci luni. Curtea nu a ținut cont de perioada ulterioară datei de 28 decembrie 2016, atunci când a fost din nou menținută decizia definitivă din 10 noiembrie 2011 și de când societatea reclamantă putea solicita executarea creanței de la debitorul său.

Având în vedere cele de mai sus și informațiile prezentate, Curtea a considerat rezonabil să acorde suma de 63.666 EUR cu titlu de dobândă de întârziere pentru perioada cuprinsă între 5 iulie 2012 și 28 decembrie 2016, respingând celelalte pretenții (a se compara cu Dacia SRL v. Republica Moldova (satisfacție echitabilă), nr. 3052/04, § 49, 24 februarie 2009 și Stog și alții v. Republica Moldova [comitet], nr. 6811/08, 6934/08, 9212/08 și 12199/08, § 45, 3 noiembrie 2011).

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 și articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat societății reclamante suma de 63666 EUR cu titlu de prejudiciu material.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Imperialex Grup S.R.L. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă