Ghimpu și alții v. Republica Moldova – nr. 24791/14

Hotărârea din 1.2.2022 [Secţia a II-a]

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții private

Omisiunea autorităților de a îndeplini obligațiile pozitive ce le revin cu privire la protejarea onoarei și reputației reclamanților – încălcare.

Pe 18 martie 2014, reclamanții, dl Mihai Ghimpu, dl Dorin Chirtoacă, dar şi un partid politic „Partidul Liberal”, au invocat în fața Curții încălcarea articolului 8 din Convenție, dată fiind omisiunea autorităților naționale de a-și îndeplini obligațiile pozitive de a le proteja onoarea și reputația reclamanților, ca urmare a atacurilor adresate în privinţa lor într-un material video difuzat de câteva posturi TV.

În fapt:

Pe 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegeri generale.

Pe 6 aprilie 2009, s-a simțit o nemulţumire crescândă în privinţa rezultatelor alegerilor şi a pretinselor fraude electorale, drept urmare mai multe persoane au ieşit la protest. Pe 7 aprilie 2009 au continuat demonstraţiile, care, deşi la început au fost paşnice, pe parcurs, câteva sute de participanţi au devenit violenţi.

Difuzarea filmului despre aceste evenimente:

În perioada 5 – 14 iunie 2009, Compania de Televiziune N.I.T. și alte posturi TV au difuzat filmul documentar „Atac asupra Moldovei”, care era disponibil și pe internet. Filmul a analizat evenimentele care au avut loc pe 7 aprilie 2009 și care au condus la asaltul asupra clădirii Președinției și a Parlamentului.

Pe 12 iunie 2009, reclamanții au depus o cerere de chemare în judecată împotriva lui V.V. (Președintele Republicii Moldova), A.R. (șeful serviciului de pază) și V.G. (Procurorul General), care ocupau funcțiile respective în aprilie 2009, și împotriva Companiei de Televiziune N.I.T., și a altor câteva posturi TV. Aceștia au susținut că pârâţii, prin declaraţiile lor în filmul difuzat, i-au defăimat, le-au lezat onoarea, demnitatea precum și reputația profesională.

Reclamanții au menţionat că în tot conţinutul filmului a fost promovată, în mod clar, aceeaşi idee: că dl Ghimpu și dl Chirtoacă erau unicii cunoscători ai „planului B”; fiind acuzați de complicitate la comiterea de infracţiuni deosebit de grave, cum ar fi participarea şi organizarea de dezordini în masă şi tentativă de lovitură de stat.

Pe 16 septembrie 2009, reclamanții au solicitat atragerea în calitate de pârât a autorului filmului, jurnalistul C.S..

În 2010, majoritatea pârâților au depus cereri reconvenționale, prin care au solicitat protecția reputației lor, ca urmare a difuzării unui film pe 3 iulie 2009 intitulat „Adevărul despre 7 aprilie”.

Pe 11 octombrie 2012, Judecătoria Centru mun. Chișinău a respins ca neîntemeiate atât acțiunea reclamanților, cât și cererile reconvenționale. Instanța a concluzionat că filmul „Atac asupra Moldovei” era bazat pe evenimentele din aprilie 2009, care erau nişte fapte notorii care nu trebuiau dovedite. Referindu-se la jurisprudența Curții cu privire la articolul 10, instanţa a subliniat că informațiile din film tratează o chestiune de interes public și conțineau opinii, interviuri și concluzii făcute de oficiali, politicieni și funcționari publici, precum și judecăți de valoare și afirmații de fapte demonstrate. Instanţa a reamintit că persoanele publice pot fi obiectul unor critici de către mass-media cu privire la acțiunile lor și că ar trebui să manifeste o toleranță sporită față de controlul publicului; că trebuie să se facă o distincție între fapte și judecăți de valoare, acestea din urmă nefiind necesar a fi dovedite, dar trebuind să aibă o bază faptică suficientă. Mai mult, sancționarea unui jurnalist pentru diseminarea declarațiilor făcute de alții într-un interviu ar împiedica serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public. În final, libertatea de exprimare este aplicabilă nu numai „informațiilor” sau „ideilor” care sunt favorabile sau considerate inofensive sau indiferente, ci și celor care jignesc, șochează sau deranjează.

Instanța a concluzionat că ambele filme conțineau declarații de fapte și judecăți de valoare despre evenimentele din 6-7 aprilie 2009, făcute în timpul unei campanii electorale, evenimente care au avut o importanță deosebită pentru societate; că atât reclamanții, cât și pârâții erau politicieni sau funcționari publici la acel moment și că trebuiau să accepte criticile adresate lor. Instanţa a constatat că ingerința în libertatea de exprimare a jurnaliştilor, în astfel de circumstanţe, nu era „necesară într-o societate democratică”.

Pe 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe.

Pe 19 septembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibil recursul reclamanților.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenție:

Curtea a reiterat că, în cazurile similare, ceea ce se pune în discuţie nu este un act al statului, ci pretinsul eșec al instanțelor naționale de a proteja dreptul la viața privată a reclamanților. Deși scopul de bază al articolului 8 este acela de a proteja persoana împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice, acesta nu doar obligă statul să se abțină de la o astfel de ingerință: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot presupune adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieții private chiar și în domeniul relațiilor personale (Von Hannover v. Germania (nr. 2) [MC], nr. 40660/08 și 60641/08, § 98, CEDO 2012). Limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în temeiul articolului 8 nu se restrânge la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt, totuși, similare. În ambele contexte, trebuie luat în considerare echilibrul echitabil care trebuie realizat între interesele concurente relevante (ibid., § 99).

În cazul în care plângerea invocată în fața Curții se referă la faptul că drepturile protejate de articolul 8 au fost încălcate ca urmare a exercitării de către alte persoane a dreptului lor la libertatea de exprimare, ar trebui să se țină cont de cerințele articolului 10 din Convenție, atunci când se aplică articolul 8 (Sousa Goucha v. Portugalia, nr. 70434/12, § 42, 22 martie 2016). Așadar, în astfel de cazuri, Curtea va trebui să evalueze dreptul reclamantului la „respectarea vieții sale private” și interesul public de a proteja libertatea de exprimare, ținând cont de faptul că nu există nicio relație ierarhică între drepturile garantate de cele două articole.

Curtea a stabilit deja principiile relevante care trebuie să ghideze evaluarea sa cu privire la acest aspect (Von Hannover (nr. 2), §§ 95-99, și Couderc și Hachette Filipacchi Associé v. Franța [MC], nr.40454/07, §§ 90-93, CEDO 2015 (extrase)). Astfel, ea a identificat o serie de criterii în contextul creării unui echilibru între drepturile concurente (Von Hannover (nr. 2), §§ 109-13, și Axel Springer AG, â §§ 90-95). Criteriile relevante astfel definite – în măsura în care sunt aplicabile în speță – includ contribuția la o dezbatere de interes public, gradul de notorietate al persoanei afectate, subiectul reportajului de știri, conduita anterioară a persoanei în cauză, precum și conținutul, forma și consecințele publicației (Couderc și Hachette Filipacchi Associés, § 93).

În acest context, Curtea a reiterat că, deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor celorlalți, datoria acesteia este totuși de a transmite – într-un mod compatibil cu obligațiile și responsabilitățile sale – informații și idei cu privire la toate problemele de interes public. Nu numai presa are sarcina de a transmite astfel de informații și idei; de asemenea, și publicul are dreptul de a le primi. În caz contrar, presa nu și-ar putea juca rolul vital de „câine de pază al democrației” (Axel Springer AG, § 79).

În exercitarea funcției sale de supraveghere, sarcina Curții nu este de a se substitui instanţelor naţionale, ci mai degrabă să verifice, în contextul circumstanțelor cauzei, dacă deciziile pe care le-au luat în temeiul competenței lor sunt compatibile cu dispozițiile Convenției invocate (a se vedea Axel Springer AG, § 86).

În cazul în care punerea în balanţă a drepturior protejate de articolele 8 și 10 din Convenție a fost realizată de către autorităţile naţionale respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele naționale (ibid., §§ 87-88, cu referiri ulterioare).

Cu privire la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a reținut că instanțele naționale s-au referit la jurisprudența acesteia. Mai mult, principiile pe care s-au bazat, astfel cum au fost analizate în jurisprudența respectivă, sunt extrem de relevante pentru această cauză, în special cu privire la aspectul de interes public, faptul că ambele părți ale litigiului erau politicieni, sau altfel spus persoane publice, și că filmul respectiv a fost difuzat în contextul electoral, că reclamanții au fost într-adevăr implicați în evenimentele respective și, că astfel, dețineau controlul acțiunilor lor și că trebuia făcută distincția între declarațiile de fapt și judecățile de valoare.

În același timp, Curtea a considerat că punerea în balanţă a libertăţii de exprimare și a protecției reputației unei persoane, aplicând principiile relevante dezvoltate în jurisprudența Curții, nu putea fi realizată în mod corespunzător de către instanțele naționale decât în ​​contextul circumstanțelor specifice cauzei, dat fiind că nu există o relație ierarhică între drepturile garantate de articolele 8 și 10 din Convenție. Respectiv, acest lucru, a permis Curții să își exercite funcția de supraveghere.

În speță, este evident că unele dintre expresiile din filmul menționat erau în mod clar judecăți de valoare care aveau la bază evenimentele din aprilie 2009. Cu toate acestea, alte expresii îi acuzau pe reclamanți de comiterea unor infracțiuni grave, cum ar fi instigarea la dezordine în masă și la o lovitură de stat. Curtea a considerat că, în ciuda contextului politic și electoral în care a fost difuzat filmul și a limitelor extinse de critică la care se supun politicienii cu bună știință, astfel de acuzații grave nu puteau fi lăsate fără o examinare specifică de către instanțele naționale. În acest sens, Curtea a reamintit că persoanele, chiar și persoanele publice care au instigat la dezordine în masă prin comportamentul și comentariile lor publice, nu trebuie să tolereze să fie acuzate public de comiterea infracțiunilor cu caracter violent fără ca astfel de declarații să fie susținute de fapte (Egill Einarsson v. Islanda, nr.24703/15, § 52, 7 noiembrie 2017).

Cu toate acestea, este evident că instanțele naționale nu au examinat în detaliu niciuna dintre declarațiile care au fost considerate de către reclamanți că le-ar fi afectat reputația. Făcând concluzii vagi cu privire la declarațiile făcute, instanțele au tratat în mod egal toate aceste declarații, în pofida naturii și a gradului divers al acuzațiilor formulate și al prejudiciului pretins cauzat. În această privință, instanțele naționale au omis să explice care dintre aceste expresii au fost considerate ca fiind declarații de fapt sau judecăți de valoare, cu diferența relevantă la nivelul probelor care trebuiau stabilite.

Curtea a reamintit, de asemenea, că o cerință generală pentru jurnaliști este de a se detașa în mod sistematic și formal de conținutul unui citat care ar putea insulta sau provoca pe alții sau le-ar putea prejudicia reputația nu este compatibilă cu rolul presei de a furniza informații, opinii și idei despre evenimentele de actualitate (Radio France și alții v. Franța, nr. 53984/00, § 37, CEDO 2004‑II, și Ringier Axel Springer Slovacia, a.s. v Slovacia (nr. 4), nr. 26826/16, § 38, 23 septembrie 2021). Cu toate acestea, în cazul de față, este evident că autorul filmului nu a reprodus doar ceea ce au declarat alții în interviuri, ci a adăugat și propriile comentarii, mergând mai departe decât ceea au declarat cei intervievați. Vocea naratorului făcuse astfel de declarații, în special cu privire la existența unui așa-numit „plan B” și a adăugat că doi dintre reclamanți erau cu siguranță la curent cu acesta, lucru pe care niciunul dintre cei intervievați nu l-au declarat în mod direct. În acest context, instanțele nu au verificat dacă autorul filmului a acționat cu bună-credință (Pedersen și Baadsgaard v. Danemarca [MC], nr. 49017/99, § 78, CEDO 2004‑XI).

De asemenea, este evident că instanțele naționale nu au examinat relevanța faptului că Compania de Televiziune N.I.T. și alte posturi TV nu au fost autorii filmului dar au acționat ca transmițători ai mesajului autorului. Instanțele nu au evaluat efectul modalității în care filmul a prezentat evenimentele.

Curtea a constatat că punerea în balanţă a celor două drepturi concurente pe care instanțele naționale le-au efectuat într-o manieră destul de generală, nu a remediat lipsa oricărei analize cu privire la declarații specifice din film, în special cu privire la acuzațiile în adresa reclamanților de comitere a unor infracțiuni grave (Kommersant Moldovy v. Moldova, nr. 41827/02, §§ 36-38, 9 ianuarie 2007).

Astfel, din considerentele menționate Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 8 din Convenție.

Curtea a declarat inadmisibilă plângerea depusă de cel de-al treilea reclamant (partidul politic „Partidul Liberal”).

Curtea le-a acordat primilor doi reclamanți câte 1500 EUR, pentru fiecare, cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR în comun cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Ghimpu și alții v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă