Tegulum S.A. v. Republica Moldova – nr. 53982/11

Hotărârea din 1.2.2022 [Secţia a II-a]

 

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Posesia liniştită a bunurilor

 

Revocarea dreptului de a exploata o carieră de calcar și pietriș – încălcare

Societatea reclamantă, Tegulum S.A., a sesizat Curtea Europeană, invocând încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dată fiind revocarea dreptului său de a exploata o carieră de calcar și pietriș.

În fapt:

În baza unui act din 17 mai 1990 de trecere a perimetrului minier la bilanțul societății reclamante și a unui act din 26 iunie 1991 de confirmare a perimetrului minier de 24,2 ha, societatea reclamantă a fost autorizată, până în anul 2035, să extragă minerale din cariera de calcar și pietriș din satul Vărăncău. Potrivit societății reclamante, cariera a fost exploatată până în 1997.

Pe 26 septembrie 2008, societatea reclamantă a obținut o licență eliberată de Camera de Licențiere din Republica Moldova pentru exploatarea zăcămintelor minerale pe o perioadă de cinci ani. Pentru a exploata un anumit zăcământ, acesta trebuia inclus în Anexa licenței. În acest scop, societăţii i s-a cerut să semneze cu administrația publică locală un contract de arendă a terenului pe care se afla cariera respectivă.

Pe 1 octombrie 2008, societatea reclamantă a solicitat primarului satului Vărăncău să semneze un contract de arendă, în care să menționeze că cariera Vărăncău se afla la bilanțul său contabil și fusese exploatată până în 1997. Pe 21 octombrie 2008, primarul satului Vărăncău a respins cererea, menționând că decizia nu ţine de competența exclusivă a primarului și că societatea reclamantă nu și-a confirmat dreptul de exploatare a zăcământului mineral din satul Vărăncău.

Societatea reclamantă a înaintat o acțiune împotriva primarului satului Vărăncău. În cadrul procedurilor judiciare, pe 2 noiembrie 2011, Judecătoria Soroca a respins pretențiile societății reclamante, constatând că Consiliul local, și nu primarul, era autoritatea competentă să decidă semnarea contractului de arendă și că societatea reclamantă nu a furnizat informații privind perimetrul minier. Societatea reclamantă nu a contestat cu apel acea hotărâre deoarece, după revocarea dreptului său de exploatare a carierei, și-a pierdut interesul de a-și menține pretențiile împotriva autorității locale.

Între timp, pe 26 februarie 2009, societatea reclamantă a informat Agenția pentru Geologie și Resurse Minerale (în continuare „Agenția”) despre conflictul cu autoritatea locală și despre întârzierea rezultată în exploatarea carierei, anunțându-și disponibilitatea de a continua activitatea în termen de zece zile de la includerea zăcământului mineral în anexa licenței sale, în condițiile prevăzute de lege.

Pe 11 martie 2009, Ministerul Economiei și Comerțului a emis în privința societății reclamante Actul nr. 485 de confirmare a perimetrului minier din cariera Vărăncău. Actul a extins suprafața perimetrului până la 27,4 ha și timpul de exploatare până la epuizarea tuturor zăcămintelor minerale din carieră.

Pe 28 mai 2010, Agenția a dispus efectuarea unui control al activității miniere a societății reclamante la cariera Vărăncău.

Pe 29 septembrie 2010, Ministerul Mediului (în continuare „Ministerul”) a emis Ordinul nr. 83 cu privire la revocarea dreptului societății reclamante de a exploata zăcămintele minerale din satul Vărăncău. Ministerul a invocat articolul 32 alin. (1) lit. (i) din Codul subsolului și faptul că societatea reclamantă nu a exploatat cariera Vărăncău timp de mai bine de doi ani, fără motive întemeiate. Ministerul a dispus ca Agenția să anuleze perimetrul minier acordat societății reclamante. Pe 1 octombrie 2010, Agenția a anulat Actul nr. 485 din 11 martie 2009 de confirmare a perimetrului minier.

Pe 29 octombrie 2010, Ministerul a anunţat o licitație de ofertă pentru exploatarea carierei Vărăncău.

Pe 5 noiembrie 2010, după epuizarea căii prealabile, societatea reclamantă a contestat în instanța de judecată ordinele Ministerului și ale Agenției, solicitând suspendarea acestora până la pronunțarea unei hotărâri în fond. Societatea reclamantă a invocat, inter alia, că cei doi ani de neexploatare ar trebui să se calculeze începând cu 11 martie 2009 și că, în orice caz, eşecul de a exploata cariera în acea perioadă a fost imputabilă autorității locale din satul Vărăncău. De asemenea, societatea reclamantă a invocat că procedura legală a fost încălcată, deoarece Ministerul nu a emis o notificare și nu i-a acordat un termen de trei luni pentru a remedia situația. Societatea reclamantă a mai remarcat că prevederile Codului subsolului, la care se face referire în Ordinul nr. 83, fuseseră aplicate retroactiv, deoarece codul intrase în vigoare abia la 17 iulie 2009, iar redacţia anterioară a Codului subsolului nu conținea o prevedere similară privind neexploatarea.

Pe 1 decembrie 2010, Curtea de Apel Chișinău a respins pretenţiile societății reclamante ca fiind neîntemeiate. Instanța a subliniat că societatea reclamantă nu a exploatat cariera din anul 1990, nu a obținut o licență în acest scop înainte de 2008 și nici nu a prezentat rapoarte anuale cu privire la volumul de minerale extrase și la taxele care urmau să fie percepute în legătură cu extragerea de minerale. Instanța a reținut că reglementările cu privire la subsol în vigoare înainte de 2009, precum și Regulamentul general din 2006, conțineau prevederi similare referitoare la retragerea perimetrului minier în caz de neexploatare mai mult de doi ani de la atribuirea acestuia. Instanța a respins argumentul societății reclamante potrivit căruia calculul perioadei de doi ani ar trebui să înceapă de la 11 martie 2009, constatând că Actul nr. 485 a fost secundar și a rezultat din actul din 17 mai 1990 de trecere a perimetrului minier la bilanțul societății reclamante. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la argumentul societății reclamante referitor la nerespectarea de către Minister a procedurii legale și nu s-a pronunțat asupra cererii societății reclamante de suspendare a actelor administrative.

Societatea reclamantă a declarat recurs împotriva hotărârii Curții de Apel Chișinău, reiterând argumentele sale și remarcând că instanța a acționat ultra vires prin concluzia că societatea reclamantă nu a respectat alte prevederi legale decât cele pe care s-a bazat Ministerul în decizia contestată.

Pe 13 aprilie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul societății reclamante, reiterând argumentele Curții de Apel Chișinău. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la argumentul societății reclamante referitor la omisiunea Ministerului de a expedia o notificare și de a-i acorda un termen de trei luni pentru a remedia situația.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Părţile nu au contestat faptul că dreptul societății reclamante de a exploata cariera menționată, prevăzut de Actul nr. 485 de confirmare a perimetrului minier din 11 martie 2009, a constituit un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că anularea acestui document a constituit o ingerință în dreptul societății reclamante la respectarea dreptului posesiei liniștite a bunurilor sale. O astfel de ingerință constituie o măsură de control a folosirii proprietății, care trebuie să fie examinată în temeiul articolului 1 paragraful 2 al Protocolului nr. 1 la Convenție și trebuia să fie legală și proporțională cu scopul urmărit (a se vedea Gospodăria țărănească Chiper Terenti Grigore v. Republica Moldova, nr.71130/13, §§ 27-29, 2 iunie 2020, cu referințe suplimentare).

Curtea a reiterat că, în cazul în care există o problemă de interes general, este de competența autorităților publice să acționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență (a se vedea Beyeler v. Italia [MC], nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000‑I). Curtea a examinat dacă autoritățile și instanțele naționale au respectat aceste principii.

În ceea ce privește legalitatea ingerinței, Curtea a constatat că problema respectării practice a legii este strâns legată de faptul dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” și, prin urmare, a examinat această chestiune în continuare. De asemenea, Curtea nu a considerat necesar, în prezenta cauză, să determine chestiunea scopului legitim urmărit de ingerință. Curtea a lăsat această chestiune deschisă și s-a axat pe problema proporționalității.

Curtea a reținut de la bun început, că deși societatea reclamantă a deţinut în trecut documente care autorizau exploatarea carierei Vărăncău, măsura contestată a vizat doar Actul nr. 485 din 11 martie 2009. Acest act a fost emis în anul 2009 de către Ministerul Economiei și Comerțului, în pofida neexploatării carierei înainte de această dată, mai mult de doi ani; acesta nu s-a referit la niciun act precedent, prevedea un perimetru minier mai mare și autoriza extragerea mineralelor pe o perioadă mai lungă decât actele emise în anii 1990. Emiterea acestui act determina societatea reclamantă să creadă că ea putea exploata respectivul zăcământ mineral, odată ce reușea să facă modificările necesare în Anexa licenței sale. În pofida acestei așteptări, un alt minister a invalidat acest act (a se vedea mutatis mutandis, Megadat.com v. Moldova, nr. 21151/04, CEDO 2008, §71) din cauza neexploatării fără motive întemeiate.

Curtea a reținut că Ministerul, în ordinul său, nu a precizat perioada exactă de neexploatare, care i-a fost imputată societății reclamante și că Codul subsolului din 2009 nu conținea prevederi explicite cu privire la momentul în care a început să curgă acea perioadă de doi ani. În timp ce Regulamentul general din 2006 se referea în mod explicit la „doi ani după ce perimetrul minier a fost atribuit beneficiarului”, Curtea de Apel Chișinău a respins argumentul societății reclamante potrivit căruia calculul trebuia să înceapă la 11 martie 2009, constatând că actul din 2009 a fost secundar înscrisurilor emise în anii 1990, ceea ce presupune că termenul a început să curgă din 1990. Totodată, Curtea a observat că actele din 1990 și 1991 nu fuseseră anulate sau vizate de măsura contestată.

Este incontestabil faptul că societatea reclamantă nu a exploatat cariera în acei doi ani ce preced ordinul Ministerului. În această perioadă, societatea reclamantă a informat Agenția că motivul întârzierii în exploatarea carierei a fost litigiul cu autoritatea locală și a solicitat intervenția Agenției pentru a remedia conflictul, dar fără rezultat. Chiar și presupunând că aceasta era perioada relevantă, care trebuia luată în considerare, Curtea a observat că autoritățile nu au abordat niciodată motivele unor astfel de eșecuri, și dacă acestea au fost sau nu imputabile societății reclamante. Acest lucru era deosebit de relevant, deoarece legislația națională permitea aplicarea sancțiunilor doar dacă nu existau „motive întemeiate” pentru neexploatarea zăcămintelor minerale.

În ceea ce privește garanțiile procedurale de care dispunea societatea reclamantă pentru a-și apăra interesele, este incontestabil că Ministerul nu a emis o notificare și nu a acordat societății reclamante un termen de trei luni pentru a remedia situația, astfel cum prevede articolul 33 din Codul subsolului. Curtea a constatat cu regret că instanțele naționale nu au abordat acest argument, deși era deosebit de relevant, deoarece legislația națională prevedea în mod explicit o astfel de procedură și reprezenta o garanție importantă înainte de revocarea dreptului de exploatare a unui zăcământ mineral (a se vedea și Megadat.com v. Moldova, citată mai sus, §§ 73-74; Gospodăria țărănească Chiper Terenti Grigore v. Republica Moldova, citată mai sus, §§ 37-39).

Curtea a mai observat că, deși legislația națională prevedea sancțiuni graduale – de limitare, suspendare și revocare – nici Ministerul, nici instanțele naționale nu s-au pronunțat cu privire la chestiunea de ce în cazul societății reclamante a fost necesară aplicarea celei mai severe sancțiuni. Nu există nimic la materialele cauzei care să indice că societatea reclamantă a fost notificată cu privire la vreo abatere și că nu a respectat vreo prescripţie din partea autorităților.

Mai mult, Curtea a reținut că Ministerul a anunțat o licitație pentru același perimetru minier înainte ca societatea reclamantă să reușească, în termenul legal, să conteste decizia de revocare a dreptului de exploatare și înainte ca Curtea de Apel să poată examina cererea de suspendare a deciziei contestate.

În ceea ce privește argumentele societății reclamante, conform cărora prevederile legale din noul Cod al subsolului au fost aplicate retroactiv, Curtea a observat că societatea reclamantă nu a combătut argumentul instanțelor naționale și al Guvernului potrivit căruia legislația referitoare la subsol a Republicii Moldova, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod al subsolului la 17 iulie 2009, conținea prevederi similare referitoare la consecințele neexploatării unui zăcământ mineral timp de doi ani. Deși, după cum s-a menționat mai sus, noua lege nu a fost explicită în ceea ce privește calcularea acestui termen, instanțele naționale au abordat argumentul retroactivității, iar Curtea nu a considerat că această apreciere a fost în vreun fel vădit arbitrară.

Considerațiile de mai sus au fost suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, chiar și presupunând că ingerința în posesia bunului de către societatea reclamantă era legală, revocarea dreptului de a exploata o carieră din cauza neexploatării, ca cea mai aspră sancțiune posibilă, fără o claritate cu privire la perioada relevantă și motivele de neexploatare, precum și în lipsa oricărei notificări și a acordării posibilității de a remedia situația, nu a realizat un echilibru just între cerințele interesului public, pe de o parte, și dreptul societății reclamante la posesia liniștită a bunurilor sale, pe de altă parte.

Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat societății reclamante suma de 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 5045,76 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Tegulum S.A. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă