Talambuța și Iașcinina v. Republica Moldova – nr. 23151/09 și 30762/13

Hotărârea din 14.12.2021 [Secția a II-a]

Articolul 3

Tratament degradant

Tratament inuman

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

 

Neacordarea asistenței medicale adecvate și a unui regim alimentar pentru diabetici, în perioada aflării în detenție – încălcare

Pe 19 martie 2009 și respectiv pe 15 aprilie 2013, reclamanții, domnul Leonid Talambuța și doamna Alla Iașcinina, au sesizat Curtea Europeană, invocând încălcarea articolului 3, dat fiind lipsa asistenţei medicale adecvate în perioada detenției lor în penitenciar. Cea de-a doua reclamantă s-a plâns, de asemenea, că nu i s-a oferit un regim alimentar potrivit afecţiunii de care suferea. Primul reclamant a mai invocat şi încălcarea art. 13, lipsa unui remediu efectiv în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 3 din Convenție.

În fapt:

Cu privire la cererea nr. 23151/09

Primul reclamant a fost reținut pe 24 octombrie 2008, fiind acuzat de trafic de influență. El a fost deținut în Izolatorul de Detenție Provizorie (denumit în continuare „IDP”) al Comisariatului General de Poliție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Pe 24 și 27 octombrie 2008, fiind audiat în cadrul procedurilor, reclamantul a refuzat să facă declarații din cauza stării precare de sănătate, și anume dureri grave de cap și de urechea stângă cauzate de otită, pentru care urma un tratament prescris înainte de a fi reținut. Acesta a informat autoritățile că avea nevoie de asistență medicală.

Pe 27 octombrie 2008, Judecătoria Buiucani a dispus plasarea în arest preventiv a reclamantului pentru zece zile, începând cu 24 octombrie 2008. Procurorul a susținut că în privinţa reclamantului urmează a fi aplicată măsura detenţiei preventive, deoarece acesta fusese „prins în flagrant în anul 2001 pentru luare de mită și nu a tras concluzii din asta, continuând activitatea infracțională”. Reclamantul s-a plâns în fața instanței că din momentul reținerii sale nu i s-a acordat asistenţă medicală, deși își pierduse auzul la urechea stângă. Acesta a prezentat un certificat medical, eliberat pe 27 octombrie 2008, care confirma că trei zile mai devreme fusese diagnosticat cu otită acută.

Reclamantul a contestat încheierea, susținând că, urmărirea penală din anul 2001 fusese încetată, din motivul lipsei caracterului penal al faptei. Pe 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia primei instanțe bazându-se, printre altele, pe „personalitatea reclamantului, care a fost prins în flagrant în anul 2001 pentru același tip de infracțiune”.

Potrivit reclamantului, pe 1 noiembrie 2008, soția sa i-a adus medicamente pentru otită, dar administrația IDP a refuzat primirea coletului.

Pe 3 noiembrie 2008, reclamantul a fost eliberat din IDP, după ce Judecătoria Buiucani a dispus aplicarea măsurii preventive de arest la domiciliu. Instanța a luat în considerare „agravarea substanțială” a stării de sănătate a reclamantului de la reținerea acestuia. Ulterior, pe 28 noiembrie 2008, instanța a dispus eliberarea acestuia sub control judiciar, bazându-se, printre altele, pe înrăutățirea stării lui de sănătate în timpul aflării în IDP și necesitatea de a urma un tratament în afara locuinței sale.

Pe 14 noiembrie 2008, reclamantul a fost examinat de un medic otolaringolog care a confirmat diagnosticul „otită catarală latentă a urechii stângi” și i-a prescris tratament cu antibiotice.

Pe 30 martie 2016, reclamantul a fost în cele din urmă achitat.

Cu privire la cererea nr. 30762/13

A doua reclamantă a fost arestată preventiv pe 17 ianuarie 2012, fiind acuzată de trafic de ființe umane. Aceasta a fost deținută în Penitenciarul nr. 11 din Bălți.

La sosirea acesteia în Penitenciarul nr. 11, s-a efectuat un control medical, în urma căruia medicul a stabilit că reclamanta suferea de: „hipertensiune arterială de gradul II risc înalt, insuficiență cardiacă gradul I (conform clasificării NYHA), diabet zaharat de tipul II non-insulino-dependent”. Medicul i-a recomandat tratament pentru hipertensiune arterială, monitorizarea glicemiei în sânge și a tensiunii arteriale în dinamică.

Potrivit copiei de pe fișa medicală prezentată de Guvern, reclamanta a primit tratament pentru hipertensiune arterială din februarie până în iulie 2012. Fișa nu conținea nicio însemnare referitor la tratamentul pentru diabet și monitorizarea glicemiei pentru aceeași perioadă.

Fișa medicală prezentată de Guvern conținea evidența a șaptesprezece consultații medicale în timpul celor douăzeci de luni de detenție a reclamantei, în principal pentru hipertensiunea arterială de care suferea aceasta: o dată în ianuarie 2012, de trei ori în septembrie 2012, o dată în octombrie 2012, de două ori în noiembrie 2012, de două ori în februarie 2013 (inclusiv o examinare de către un endocrinolog și un terapeut), de două ori în martie 2013, de două ori în aprilie 2013, o dată în mai, iunie, iulie și august 2013 (oftalmolog, cardiolog). Din acele șaptesprezece examinări, de trei ori concluziile medicilor au reiterat diagnosticul reclamantei „Diabet zaharat de tipul II subcompensat non-insulino-dependent”.

Fișa medicală mai conținea înscrieri ale măsurărilor glicemiei pe 20 august 2012, 14 septembrie 2012, 22 februarie 2013, 29 aprilie 2013, 23 mai 2013, 6 iunie 2013 și la o dată indescifrabilă din august 2013. Reclamanta avea tensiunea arterială monitorizată aproape zilnic.

Asistența medicală de urgență a fost solicitată să intervină într-o criză de hipertensiune arterială de trei ori: în zilele de 18 și 19 ianuarie, și pe 15 septembrie 2012.

Reclamanta a fost eliberată pe 4 septembrie 2013, atunci când Curtea de Apel Bălți i-a înlocuit măsura arestului preventiv cu cea de arest la domiciliu. Instanța s-a bazat în mare parte pe concluziile unei comisii medicale din 20 august 2013, care a confirmat diagnosticul „Diabet zaharat de tipul II subcompensat și insulino-dependent, hipertensiune arterială de gradul III, risc adițional înalt, accident cerebral vascular în trecut” și necesitatea de tratament a pacientei în staționar.

Pe 11 decembrie 2013, un medic endocrinolog a consultat-o pe reclamantă și a concluzionat că diabetul ei a evoluat într-o formă gravă și dezechilibrată care necesita tratament cu insulină de două ori pe zi.

Pe 12 decembrie 2013, reclamantei i-a fost stabilit grad de dizabilitate, având o capacitate de muncă de 30%.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție:

Principiile generale relevante privind caracterul adecvat al tratamentului medical în penitenciare au fost rezumate de Curte în cauza Blokhin v. Rusia [MC] (nr. 47152/06, §§ 135-40, 23 martie 2016, cu referințe suplimentare).

Curtea a reiterat că articolul 3 din Convenție cere statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate. În special, Curtea a considerat că obligația autorităților naționale de a asigura sănătatea și bunăstarea generală a unui deținut implică, inter alia, obligația de a-i asigura o alimentație potrivită (a se vedea Ebedin Abi v. Turcia, nr. 10839/09, § 30, 13 martie 2018).

Cu privire la cererea nr. 23151/09

​​Curtea a observat că reclamantul s-a plâns de lipsa asistenței medicale pe parcursul a zece zile de detenție în IDP, în principal în legătură cu infecția urechii sale. Curtea a considerat că, cauza diferă în mai multe privinţe de circumstanțele cauzei Gorea v. Republica Moldova. Deși durata a fost similară (paisprezece zile în Gorea), eșecul domnului Gorea de a se plânge cu privire la condițiile sale de detenție a fost un element important în respingerea plângerii sale. Reclamantul din prezenta cauză s-a plâns procurorului și Judecătoriei Buiucani, dar nu a obținut niciun răspuns la plângerile sale, cu atât mai puțin nicio îmbunătățire a condițiilor sale de detenție. Abia când a fost adus din nou în fața Judecătoriei Buiucani, pentru examinarea demersului privind prelungirea măsurii preventive, reclamantul a fost audiat și a fost revocată măsura arestului preventiv în IDP, fiind aplicată măsura arestului la domiciliu.

Curtea a luat act de faptul că Guvernul nu a prezentat fișa medicală a reclamantului pentru a confirma că starea de sănătate a acestuia a fost monitorizată în perioada de la plasarea în detenţie și până la eliberarea din IDP, și că asistența medicală i-a fost acordată atunci când era necesar.

În lipsa unei explicații din partea Guvernului, Curtea nu a putut stabili dacă eșecul lor era rezultatul incapacității autorităților naționale de a monitoriza starea de sănătate a reclamantului și tratamentul pe care acesta l-a primit sau un refuz de a dezvălui conținutul fișei medicale a reclamantului care putea conține informații care să confirme alegațiile invocate de el. Indiferent de motivele acestui eșec, Curtea a fost pregătită să concluzioneze cu privire la temeinicia alegațiilor reclamantului și la conduita Guvernului în prezenta cauză (a se vedea Bekirski v. Bulgaria, nr. 71420/01, § 115, 2 septembrie 2010, cu referințe suplimentare și Imakayeva v. Rusia, nr. 7615/02, § 124, CEDO 2006-XIII (extrase)).

În urma examinării tuturor materialelor cauzei care i-au fost prezentate și ținând cont de faptul că Guvernul nu a furnizat o copie a fișei medicale a reclamantului care să includă perioada de detenție a acestuia, Curtea a admis argumentul reclamantului potrivit căruia nu i s-a oferit asistență medicală adecvată în timpul aflării lui în IDP, atunci când starea lui de sănătate necesita o astfel de îngrijire. Curtea a constatat că lipsa de asistenţă medicală combinată cu durerea și pierderea temporară a auzului la urechea stângă, i-a cauzat reclamantului o suferință ce depășea gradul inevitabil de suferință inerent detenţiei.

Prin urmare, Curtea a constatat că eșecul autorităților de a-i asigura reclamantului asistența medicală necesară a echivalat cu un tratament inuman și degradant, în sensul articolului 3 din Convenție.

Cu privire la cererea nr. 30762/13

Referitor la cea de-a doua reclamantă, Curtea a reținut că la sosirea acesteia în Penitenciarul nr. 11, ea fusese deja diagnosticată cu insuficiență cardiacă, hipertensiune arterială și potențial diabet.

O comisie medicală a confirmat că reclamanta suferea de diabet zaharat de tipul II în august 2012. Deși se pare că reclamanta a primit tratament pentru hipertensiune arterială imediat după plasarea ei în detenție, Curții nu i-au fost prezentate probe că i s-ar fi prescris și administrat un tratament pentru diabet înainte de iulie sau august 2012. De asemenea, nu exista nicio înscriere a unei consultații medicale în ceea ce privea afecţiunea ei de diabet, înainte de august 2012. Prin urmare, a existat o întârziere de cel puțin șapte luni înainte de prescrierea tratamentului reclamantei pentru diabet.

În ceea ce privește caracterul adecvat al tratamentului primit, Curtea a observat că părțile nu au fost de acord cu privire la faptul dacă starea de sănătate a reclamantei a necesitat tratament cu insulină pe toată durata detenției sale. Cu excepția certificatului medical din 12 noiembrie 2012, nu a existat nicio altă concluzie medicală înainte de august și decembrie 2013, care să indice că starea de sănătate a reclamantei necesita tratament cu insulină.

Cu toate acestea, chiar și presupunând că nu a existat nicio prescripție medicală pentru administrarea insulinei înainte de 20 august 2013, Curtea a reținut că, de fiecare dată, diagnosticul reclamantei a concluzionat că diabetul ei era subcompensat, adică nu era gestionat suficient cu tratamentul prescris. În timp ce endocrinologul a prescris un tratament pentru diabet, care urma să fie administrat în corelație cu o monitorizare regulată a glicemiei, fișa medicală a reclamantei prezenta un control al glicemiei destul de sporadic, spre deosebire de o supraveghere destul de regulată a tensiunii arteriale.

Mai mult, Curtea a observat că, pe lângă tratamentul pentru diabet, reclamantei i s-a prescris și o dietă specială pentru persoanele ce suferă de diabet zaharat, cerință care nu a fost respectată de către autoritățile din penitenciar. Curtea a reținut că reclamanta s-a plâns IDP și Procuraturii pe lipsa unei alimentații speciale. Procurorul a recunoscut lipsa alimentației speciale, iar IDP a recunoscut că nu existau prevederi în hotărârea de Guvern relevantă pentru regimul alimentar în cazul persoanelor ce suferă de diabet zaharat. Curtea a constatat că situația a rămas neschimbată până în prezent.

Autoritățile nu au încercat să stabilească dacă alimentația oferită reclamantei era potrivită și dacă nerespectarea acelei diete prescrise din punct de vedere medical a avut vreun efect negativ asupra stării ei de sănătate și asupra eficienței tratamentului contra diabet administrat. Întrucât dieta specială este în general esențială pentru gestionarea corectă a diabetului zaharat, numai acest aspect a permis Curții să concluzioneze că autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a proteja sănătatea reclamantei (a se vedea Ebedin Abi v. Turcia, citată mai sus, §§ 38‑ 45).

În ceea ce privește plângerea privind înrăutățirea stării de sănătate a reclamantei, Curtea a făcut trimitere la decizia Curții de Apel Bălți care a concluzionat că starea ei de sănătate nu mai era compatibilă cu detenția. Curtea a reținut, de asemenea, că, după eliberare, reclamanta avea nevoie de tratament cu insulină, că afecţiunea cardiacă s-a înrăutățit (de la gradul I a evoluat la insuficiență cardiacă de gradul 3) și că, în consecință, a pierdut 70% din capacitatea ei de muncă.

În această privință, Curtea a concluzionat că reclamanta a primit un oarecare tratament pentru diabet, dar care, datorită administrării acestuia cu o întârziere de șapte luni, fără o corelație regulată cu nivelul glucozei în sânge și datorită lipsei unei diete speciale, a fost ineficient în gestionarea afecțiunii (a se vedea Demian v. România, nr. 5614/05, § 54, 27 septembrie 2011).

Curtea a reținut că Guvernul nu a contestat argumentul reclamantei cu privire la lipsa unui medic specialist în spitalul penitenciarului Pruncul și că acea informație a fost constatată în raportul recent al Consiliului pentru Prevenirea Torturii al Republicii Moldova. Din acest motiv, Curtea nu a fost convinsă că un transfer la spitalul penitenciar, unde reclamanta mai avea nevoie să invite un specialist dintr-un alt spital, la fel ca şi în Penitenciarul nr. 11, ar fi avut ca rezultat o gestionare mai bună a stării sale de sănătate, fără monitorizarea necesară a nivelului de glucoză în sânge și o dietă specială.

Aşadar, Curtea a considerat că autoritățile naționale nu au întreprins măsurile necesare pentru a proteja sănătatea și bunăstarea reclamantei și că, prin urmare, nu i-au asigurat condiții adecvate de detenție compatibile cu demnitatea umană, astfel încălcând articolul 3 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție:

Curtea a notat că Guvernul nu a prezentat dovezi cu privire la existența unor căi de atac efective la nivel național. Mai mult, în iunie 2021, era încă în curs de desfășurare procedura de supraveghere de către Comitetul de Miniștri a executării hotărârilor Curții în privința Republicii Moldova referitor la lipsa accesului la îngrijiri medicale adecvate în timpul detenției și lipsa căilor de atac efective la nivel național în acest sens, și Guvernul pârât a fost invitat să prezinte informații cu privire la aplicarea remediului preventiv și compensatoriu în astfel de cazuri.

Astfel, Curtea a considerat că nu a fost demonstrat că au existat căi de atac efective în ceea ce privea plângerea reclamantei și, prin urmare, a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea art. 3 din Convenţie în privința ambilor reclamanți și încălcarea art. 13 în privința primului reclamant.

Curtea le-a acordat: primului reclamant suma de 8500 EUR cu titlu de prejudiciu material și moral, și 560 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, iar celei de-a doua reclamante suma de 8500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Talambuța și Iașcinina v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă