Genderdoc-M și M.D. v. Republica Moldova – nr. 23914/15

Hotărârea din 14.12.2021 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Anchetă efectivă

Articolul 14

Interzicerea discriminării

Lipsa unei anchete efective pentru a stabili dacă actele de violenţă au constituit o infracțiune de ură motivată de homofobie – încălcare 

Pe 5 mai 2015, reclamanții, Asociația Obștească Centrul de Informații Genderdoc-M și M.D., s-au adresat Curții. Prima reclamantă a invocat încălcarea articolelor 10 și 14 din Convenție, dat fiind eșecul autorităților naționale de a proteja membrii comunității LGBT de discursul de instigare la ură susţinut de către M. în cadrul unei conferinţe de presă.

Al doilea reclamant, s-a plâns de încălcarea articolelor 3, 8 și 14 din Convenție, dat fiind eșecul autorităților de a efectua o anchetă efectivă și de a pedepsi actele de violență la care a fost suspus reclamantul, ca urmare a atitudinii homofobe a agresorului.

În fapt:

Cu privire la cel de-al doilea reclamant:

Pe 5 octombrie 2014, cel de-al doilea reclamant a fost agresat fizic și verbal în stradă de către un grup de 12-14 minori, numindu-l homosexual. Pe 12 octombrie 2014, o înregistrare video a acestui incident a fost postat pe internet. În consecință, a fost pornită o urmărire penală în baza articolului 176 din Codul penal.

Potrivit reclamantului, pe 17 octombrie 2014, A.P. se apropiase de el și l-a insultat pentru că este homosexual, spunând că îl cunoaște din înregistrarea video postată pe internet.

Pe 20 octombrie 2014, A.P. s-a apropiat din nou de el și, după un schimb de replici, l-a agresat fizic. În aceeași zi, cel de-al doilea reclamant a depus o plângere la Inspectoratul de Poliție Bălți.

Pe 20 octombrie 2014, anchetatorul a solicitat ca reclamantul să fie examinat de un specialist din cadrul Centrului de Medicină Legală a Secției Bălți.

Conform Raportului de expertiză medico-legală din 21 octombrie 2014 s-a constatat că reclamantul avea o echimoză sub ochiul drept, o excoriație pe frunte și multiple excoriații pe bărbie, precum și comoție cerebrală. Expertul a calificat vătămările ca fiind uşoare.

Pe 17 noiembrie 2014, Procuratura Bălți a refuzat în pornirea urmăririi penale, întrucât faptele lui A.P. nu întruneau elementele unei infracțiuni.

Pe 1 decembrie 2014, avocatul AO Genderdoc-M, care l-a reprezentat și pe cel de-al doilea reclamant, a contestat ordonanța din 17 noiembrie 2014 la Procuratura Bălți, plângerea acestuia fiind respinsă pe 8 decembrie 2014.

Pe 17 ianuarie 2015, avocatul a contestat ordonanța din 8 decembrie 2014 la Judecătoria Bălți. Avocatul s-a referit la faptul că nu au fost întreprinse acțiuni de investigare precum identificarea martorilor, cercetare la fața locului, obținerea înregistrărilor video de la camerele video aflate în zona unde a fost comisă infracțiunea sau anexarea la dosar a probelor care demonstrau leziunile cauzate celui de-al doilea reclamant. În cele din urmă, avocatul a atras atenția judecătorului de instrucție asupra faptului că anterior, tot el, a respins o plângere depusă de Genderdoc-M împotriva lui M. din motiv că nu fusese identificată nicio persoană care ar fi suferit în urma discursurilor de instigare la ură adresate persoanelor homosexuale.

Pe 13 februarie 2015, judecătorul de instrucție a respins contestaţia. Instanța a constatat că leziunile cauzate celui de-al doilea reclamant au fost vătămări uşoare și, prin urmare, nu era prevăzută pedeapsa penală. În ceea ce privește plângerea în baza articolului 176, instanța a constatat că pe parcursul procedurii cel de-al doilea reclamant nu a solicitat niciodată ca A.P. să fie acuzat pentru fapte de discriminare bazate pe criterii de orientare sexuală.

În recursul său din 26 februarie 2015, avocatul celui de-al doilea reclamant a susținut că nu victima urma să dea o calificare juridică faptelor presupuse ilegale comise împotriva sa.

Pe 18 martie 2015, Curtea de Apel Bălți a menținut hotărârea instanței inferioare. În esență, instanța a invocat aceleași motive ca și cele invocate de judecătorul de instrucție. În special, instanţa a constatat că în plângerea inițială adresată autorităților, cel de-al doilea reclamant s-a referit la acțiunile cu caracter violent aplicate în privința sa și nu la faptul discriminării. De asemenea, cel de-al doilea reclamant nu a indicat care acțiuni anume nu au fost efectuate în mod corespunzător de către organul de urmărire penală și care drepturile ale sale au fost încălcate ca urmare a inițierii procedurii contravenţionale și nu celei penale în privința lui A.P.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 8 și 14 din Convenție invocateă de Genderdoc-M:

Curtea a reiterat că „victima”, în sensul articolului 34 din Convenție, vizează persoana sau persoanele direct sau indirect afectate de presupusa încălcare. Prin urmare, articolul 34 se referă nu doar la victima directă sau victimele presupusei încălcări, dar și la oricare victime indirecte cărora încălcarea le-ar fi cauzat un prejudiciu sau care ar avea un interes valid și personal ca încălcarea să înceteze.

În cauza de față, primul reclamant este o asociație (Aksu v. Turcia [MC], nr. 4149/04 și 41029/04, §§ 53 și 58, 15 martie 2012, și Budinova și Chaprazov v. Bulgaria, nr.12567/13, § 51 și 68, 16 februarie 2021). Curtea a subliniat că o asociație nu poate pretinde, în temeiul articolului 34 din Convenție, că este victimă a actelor sau omisiunilor care au afectat drepturile și libertățile membrilor săi individuali, care pot depune plângeri la Curte în nume propriu. (Vallianatos și alții v. Grecia [MC], nr. 29381/09 și 32684/09, § 47, CEDO 2013 (extrase); Stichting Mothers of Srebrenica și alții v. Țările de Jos (dec.), nr.65542/12, §§ 115-116, CEDO 2013 (extrase); Fédération chrétienne des témoins de Jéhovah de France v. Franța (dec.), nr.53430/99, CEDO 2001-XI și Association des Amis de Saint-Raphaël et de Fréjus și alții v. Franța (dec.), nr. 45053/98, 29 februarie 2000, și Identoba, § 45). Prin urmare, Genderdoc-M nu se poate plânge în nume propriu de încălcarea drepturilor membrilor și beneficiarilor săi.

În circumstanțele prezentei cauze, rezultă că primul reclamant nu poate pretinde că este o victimă directă sau indirectă a unei încălcări a articolului 8 din Convenție, în sensul articolului 34 din Convenție, luată fie separat sau în coroborare cu articolul 14. Aşadar, cererea în această parte a fost declarată incompatibilă ratione personae, fiind contrară cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 3, 8 și 14 din Convenție invocată de M.D.:

Curtea a reiterat că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare al articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi caracterul și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Costello-Roberts v. Regatul Unit, 25 martie 1993, § 30, seria A nr. 247‑C). În plus, articolul 3 nu poate fi limitat la acte de rele tratamente fizice; acesta acoperă și provocarea unei suferințe psihice. Prin urmare, tratamentul poate fi calificat drept degradant atunci când provoacă în victimele sale sentimente de frică, suferință și inferioritate capabile să le umilească și să le înjosească (Gäfgen împotriva Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 103, 1 iunie 2010), și Eremia v. Republica Moldova, nr.3564/11, § 54, 28 mai 2013). În plus, Curtea a reiterat că tratamentul discriminatoriu ca atare poate, în principiu, echivala cu un tratament degradant în sensul articolului 3, atunci când atinge un nivel de gravitate care să constituie un afront la adresa demnității umane. Mai precis, tratamentul care se bazează pe o prejudecată predispusă din partea unei majorități heterosexuale împotriva unei minorități homosexuale poate, în principiu, să intre în domeniul de aplicare al articolului 3 (Smith și Grady v. Regatul Unit, nr. 33985/96). și 33986/96, § 121, CEDO 1999‑VI). Remarcile discriminatorii și insultele trebuie, în orice caz, să fie considerate un factor agravant atunci când se examinează o cauză privind acțiuni de maltratare în conformitate cu articolul 3 (East African Asians v. Regatul Unit, nr. 4403/70 și Moldovan și alții v. România (nr. 2), nr. 41138/98 și 64320/01, § 111, CEDO 2005-VII (extrase )). La evaluarea probelor în cazul unei cereri privind încălcarea articolului 3 din Convenție, Curtea adoptă standardul probei „dincolo de orice bănuială rezonabilă”. O astfel de probă poate rezulta din coexistența unor concluzii suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții de fapte similare neconfirmate (Farbtuhs v. Letonia, nr. 4672/02, § 54, 2 decembrie 2004).

Articolul 1 din Convenție, coroborat cu articolul 3, impune statelor o obligație pozitivă de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor sunt protejate împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3, inclusiv în cazul în care un astfel de tratament este aplicat de către persoane fizice (A. v. Regatul Unit, 23 septembrie 1998, § 22). Această obligație ar trebui să includă protecția efectivă, inter alia, a unei persoane sau a unor persoane identificate împotriva actelor de violență ale unei persoane private, precum și măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autoritățile le cunoșteau sau ar fi trebuit să le cunoască (T.M. și C.M. v. Republica Moldova, nr.26608/11, § 38, 28 ianuarie 2014). Mai mult, articolul 3 cere ca autoritățile să efectueze o investigație efectivă cu privire la presupusele rele tratamente, chiar dacă un astfel de tratament a fost aplicat de persoane private (M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003-XII).Pentru ca o anchetă să fie considerată „eficientă”, ea ar trebui, în principiu, să poată conduce la stabilirea faptelor cauzei, la identificarea și, dacă este cazul, la pedepsirea celor responsabili (Armani Da Silva v. Regatul Unit). [MC], nr.5878/08, § 243, 30 martie 2016).Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. În acest sens, Curtea a analizat adesea dacă autoritățile au reacționat prompt la incidentele raportate la momentul relevant, fiind luate în considerare inițierea anchetei, întârzierile în luarea declarațiilor și durata de timp necesară pentru ancheta inițială (Stoica v. România, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

Atunci când investighează incidentele privind actele de violență, cum ar fi relele tratamente, autoritățile statului au datoria de a lua toate măsurile rezonabile pentru a identifica posibilele motive discriminatorii, ceea ce Curtea admite că este o sarcină dificilă. Obligația statului pârât de a investiga posibilele motive discriminatorii pentru un act de violență este o obligație de a depune toate eforturile și nu este absolută. Autoritățile trebuie să facă tot ce este rezonabil în circumstanțele respective pentru a administra și a asigura probele, să examineze toate mijloacele practice de descoperire a adevărului și să emită decizii pe deplin motivate, imparțiale și obiective, fără a omite faptele suspecte care pot indica violența indusă, de exemplu, de intoleranță rasială sau religioasă sau violență motivată de discriminare bazată pe gen (Membrii Congregației Martorilor lui Iehova Gldani și alții v. Georgia, nr. 71156/01, §§ 138-42; Mudric v. Republica Moldova, nr.74839/10, §§ 60-64, 16 iulie 2013 și, în temeiul articolului 2, în contextul acțiunilor organelor de poliție, Nachova și alții v. Bulgaria [MC], nr.43577/98 și 43579/98, § 160, CEDO 2005-VII). În cazul în care există suspiciunea că atitudinile discriminatorii au provocat un act de violență, este deosebit de important ca ancheta oficială să fie continuată cu rigurozitate și imparțialitate, având în vedere necesitatea de a reafirma continuu condamnarea de către societate a unor astfel de acte și de a menține încrederea grupurilor de minorități sociale în capacitatea autorităților de a-i proteja de violența motivată pe criterii de discriminare. Respectarea obligațiilor pozitive ale statului impune ca sistemul juridic național să demonstreze capacitatea de a aplica legea penală în privința făptuitorilor unor astfel de acte de violență (Sabalić v. Croația, nr. 50231/13, § 95, 14 ianuarie 2021). Examinarea cauzelor de violență determinată de discriminare în același mod ca și cauzele obișnuite ar însemna să nu se ia în considerare natura specifică a acțiunilor care sunt deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. Eșecul de a face o distincție în modul în care sunt tratate situațiile care sunt esențial diferite, poate constitui un tratament nejustificat, ireconciliabil cu articolul 14 din Convenție (Begheluri și alții, § 173).

Curtea a reiterat că, supunerea unei persoane la rele tratamente care ating un nivel minim de gravitate implică de obicei vătămări corporale sau suferințe fizice sau psihice intense. Cu toate acestea, chiar și în lipsa acelor caracteristici, în cazul în care tratamentul umilește sau înjosește o persoană, manifestă o lipsă de respect, diminuează demnitatea sa umană sau trezește sentimente de teamă, suferință sau inferioritate capabile să distrugă rezistența psihică și fizică a unui persoane, poate fi calificată ca degradant și, de asemenea, cade sub incidența articolului 3. Ar fi suficient ca victima să fie umilită în proprii lui ochii, și nu neapărat în ochii altora (Nicolae Virgiliu Tănase v. România [MC], nr.41720/13, § 118, 25 iunie 2019).

Curtea a considerat că, dat fiind că atacul nu fusese provocat, precum și cele zece lovituri aplicate, reclamantul suferise un tratament degradant, chiar și în lipsa oricăror insinuări homofobe, existența cărora autoritățile erau obligate să le investigheze. Prin urmare, Curtea a constatat că articolul 3 a fost aplicabil circumstanțelor prezentei cauze.

Cel de-al doilea reclamant nu s-a plâns cu privire la faptul că autoritățile ar fi trebuit să cunoască riscul real a unui atac iminent asupra sa și că acestea nu au reușit să prevină acest risc. Mai degrabă, reclamantul s-a plâns de faptul că ancheta cu privire la incident a fost ineficientă și că legea special adoptată pentru combaterea infracțiunilor motivate de ură (art. 176 din Codul penal) nu a fost aplicată în cazul lui A.P.

În acest context, Curtea a reiterat, la fel ca și Guvernul, că în plângerea inițială adresată autorităților pe 20 octombrie 2014 nu a fost menționat în mod expres faptul discriminării și nici nu a susținut că relele tratamente ar fi rezultatul atitudinii homofobe a lui A.P. De fapt, în plângerea sa, cel de-al doilea reclamant a precizat că A.P. l-a atacat fără niciun motiv și că nu spusese aproape nimic în afară de a întreba numele victimei. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care instanțele au menținut ordonanțele procurorilor de a nu porni urmărirea penală în privința lui A.P.

Curtea a constatat că ar fi un formalism excesiv în cazul în care autoritățile și-ar baza întreaga anchetă privind o plângere pe rele tratamente doar pe sesizarea inițială depusă de victimă, fără a lua în considerare explicațiile sale ulterioare. În acest sens, Curtea a reținut că deși în plângerea inițială cel de-al doilea reclamant a menționat că A.P. s-a apropiat de el cu trei zile mai devreme și l-a insultat folosind înjurături, într-o declarație ulterioară făcută la nouă zile după eveniment, el a precizat ce fel de cuvinte i-au fost adresate și că A.P. l-a identificat dintr-un videoclip postat pe internet. Videoclipul de pe internet despre reclamant îl identifica în mod clar ca homosexual și arăta alte persoane care îl insultau și îl umileau pe acesta pentru că este homosexual. Astfel, era evident pentru autorități că cel de-al doilea reclamant se plângea de fapt nu numai cu privire la actele de violență în sine, dar și cu privire la motivele homofobe care stăteau la baza acestora.

În astfel de circumstanțe, este greu de înțeles raționamentul instanțelor naționale potrivit cărora cel de-al doilea reclamant nu s-a plâns niciodată de discriminare și nu a pretins că actele de violență comise față de el au fost motivate de ură, deoarece era homosexual. Mai mult, acest raționament indică asupra faptului că autoritățile nu au examinat niciodată, în mod serios, posibilitatea ca relele tratamente suferite de cel de-al doilea reclamant să reprezinte o infracțiune motivată de ură, întrucât procurorul s-a bazat doar pe declarațiile celor două părți aflate în conflict și pe raportul de expertiză medico-legală. Iar omisiunile procedurale suplimentare, menționate în plângerile acestuia, precum neidentificarea și audierea potențialilor martori, faptul că nu a fost efectuată cercetarea la fața locului sau anexarea la materialele cauzei a fotografiilor, nu face decât să confirme această atitudine.

Mai mult, având în vedere vătămările uşoare suferite de reclamant şi inaplicabilitatea Codului penal pentru rele tratamente în sine, lipsa sau existența unui motiv de discriminare a presupus diferenţa dintre aplicarea sancţiunilor contravenționale sau a celor penale. Eșecul autorităților, cel puțin de a iniția o anchetă oficială în baza plângerilor celui de-al doilea reclamant a subminat încă de la început capacitatea acestora de a stabili acest aspect crucial.

Astfel, Curtea a constatat că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația procedurală de a investiga incidentul din 20 octombrie 2014 în privința celui de-al doilea reclamant, și de a pune un accent deosebit pe evidențierea unor motive de discriminare a actelor de violență. Lipsa unei astfel de anchete a subminat încrederea publicului în politica anti-discriminare a statului.

​​Prin urmare, Curtea a concluzionat că în prezenta cauză a existat o încălcare a obligației pozitive a statului pârât în ​​temeiul articolului 3 coroborat cu articolul 14 din Convenție.

Concluzie: încălcarea articolului 3 în coroborare cu articolul 14 din Convenție (unanimitate). 

Curtea i-a acordat celui de-al doilea reclamant 7500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Genderdoc-M și M.D. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă