Crețoi v. Republica Moldova – nr. 49960/19

Hotărârea din 14.12.2021 [Secția a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Lipsa de diligență și celeritate din partea autorităților statului în soluționarea cererii reclamantului de înapoiere a copilului său la reședința sa obișnuită – încălcare

Pe 19 august 2019, reclamantul, domnul Laurențiu-Cristian Crețoi, a invocat în fața Curții încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie, prevăzut de articolul 8 din Convenție, dată fiind lipsa de diligență și celeritate din partea autorităților din Republica Moldova cu privire la soluționarea cererii de înapoiere imediată a fiicei sale.

În fapt:

În august 2013, reclamantul s-a căsătorit cu o femeie care deţinea dubla cetățenie, a Republicii Moldova și a României. Soții aveau reședința obișnuită în București, România. Din această căsătorie, pe 20 februarie 2015, s-a născut un copil asupra căruia soții exercitau autoritatea părintească în comun.

Pe 29 iulie 2015, reclamantul fiind însoțit de soția și fiica sa, au plecat în Republica Moldova pentru a-și petrece vacanța. Pe 11 septembrie 2015, mama copilului l-a informat pe reclamant că refuză să se întoarcă cu fiica sa în România.

Procedurile privind înapoierea copilului

La o dată nespecificată, reclamantul a sesizat Ministerul Justiției al României solicitând înapoierea imediată a fiicei sale în România. În cererea sa, reclamantul a susținut că mama copilului o reținea în mod abuziv pe fiica lor în Republica Moldova.

Pe 8 decembrie 2015, Ministerul Justiției al României a transmis Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova (denumit în continuare ”MMPSF”) cererea reclamantului de înapoiere imediată a copilului, în conformitate cu prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii („Convenția de la Haga”).

Pe 16 decembrie 2015, MMPSF, în calitate de autoritate centrală desemnată pentru aplicarea prevederilor Convenției de la Haga, a sesizat autoritatea tutelară de la Chișinău. Cea din urmă a emis un aviz pe 6 mai 2016, în care a concluzionat că era în interesul superior al copilului să rămână cu mama sa.

Între timp, pe 21 martie 2016, MMPSF a informat Ministerul Justiției al României că nu a fost posibilă înapoierea copilului în România. Bazându-se pe articolul 13 litera b) din Convenția de la Haga, MMPSF a menționat că copilul continua să fie alăptat și că separarea de mama sa nu era în interesul său superior.

Pe 28 martie 2017, MMPSF a înaintat o acțiune civilă solicitând dispunerea înapoierii copilului. Printre argumentele sale, MMPSF a notat că atunci când reclamantul a sesizat Ministerul Justiției al României, dreptul de custodie era exercitat în comun de ambii părinți și că mama copilului a încălcat acest drept. În cele din urmă, MMPSF a adăugat că nici el, nici autoritățile tutelare locale nu erau competente să examineze cererile de înapoiere a copilului.

Pe 18 decembrie 2017, Judecătoria Chișinău a refuzat să dispună înapoierea copilului. Bazându-se pe mai multe prevederi ale Convenției de la Haga, în special pe articolele 3, 12, 13, 20, instanța a motivat că cererea a fost depusă de către autoritatea competentă din Republica Moldova la mai mult de un an și șase luni de la refuzul mamei de a reveni în România și că copilul se integrase deja în noul său mediu, trăind mai bine de doi ani alături de mama sa în casa bunicilor. Instanța a decis că nu putea considera România drept stat de reședință obișnuită a copilului, având în vedere vârsta fragedă la care a părăsit acea țară. În cele din urmă, instanța a hotărât că, deoarece copilul avea mai puțin de trei ani, o posibilă separare de mama sa, care a avut grijă de ea încă de la sosirea ei în Republica Moldova, ar provoca stres copilului.

Reclamantul a declarat apel împotriva acelei hotărâri. El a invocat, printre altele, că motivul privind integrarea în noul mediu nu îi era imputabil, întrucât a depus eforturi suficiente pentru a-și exercita drepturile și obligațiile părintești.

Pe 14 iunie 2018, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de către reclamant ca nefondat.

Printr-o decizie definitivă din 27 martie 2019, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de către reclamant și a menținut decizia Curții de Apel din 14 iunie 2018.

Procedurile privind divorțul și dreptul de încredințare a copilului

Între timp, în februarie 2016, mama copilului a înaintat o acțiune cu privire la desfacerea căsătoriei în instanțele din Republica Moldova. Aceasta a mai solicitat și stabilirea domiciliului copilului cu ea.

Pe 15 august 2017, reclamantul a depus o cerere, în baza articolului 16 din Convenția de la Haga, pentru amânarea acelei proceduri până la sfârșitul procedurilor privind înapoierea copilului. Pe 16 august 2017, Judecătoria Chișinău a respins acea cerere.

Printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 24 octombrie 2018, căsătoria lor a fost desfăcută și s-a acordat mamei custodia asupra copilului.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Principiile referitoare la chestiunea relației dintre Convenție și Convenția de la Haga, sfera de aplicare a examinării de către Curte a cererilor de înapoiere a copilului, interesul superior al copilului și obligațiile procedurale ale statelor în această materie sunt expuse în hotărârea X v. Letonia (citată mai sus, §§ 93-108), precum și într-o serie de alte hotărâri (a se vedea, printre altele, Monory v. România și Ungaria, nr. 71099/01, §§ 72 și 73, 5 aprilie 2005; Iosub Caras v. România, nr. 7198/04, §§ 34 și 38, 27 iulie 2006; Adžić v. Croația, nr. 22643/14, §§ 93-95, 12 martie 2015; și M.V. v. Polonia, nr. 16202/14, § 57, 1 aprilie 2021, § 74) .

Curtea a observat, cu titlu preliminar că, în speță, nu a fost contestat faptul că legătura dintre reclamant și copilul său se referea la viața de familie în sensul articolului 8 din Convenție.

În continuare, Curtea a subliniat că acțiunea cu privire la înapoierea copilului a fost înaintată de către Ministerul din Republica Moldova pe 28 martie 2017, adică la puțin peste un an și trei luni de la primirea cererii de înapoiere a copilului. Constatând o inacțiune totală, și anume în perioada 8 decembrie 2015 – 28 martie 2017, Curtea a considerat că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența necesară (a se compara cu Vilenchik v. Ucraina, nr. 21267/14, § 55 in fine, 3 octombrie 2017). Scrisoarea Ministerului din Republica Moldova adresată Ministerului Justiției al României pe 21 martie 2016, prin care se constata imposibilitatea înapoierii copilului în România, nu a influențat această apreciere a Curții în măsura în care însuși Ministerul din Republica Moldova, când a sesizat instanța cu cererea de înapoiere, s-a poziționat ca neavând competență de a decide asupra cauzei.

În continuare, Curtea a notat că instanțele naționale sesizate în cauză au pronunțat o hotărâre definitivă după doi ani de la depunerea acțiunii. Chiar dacă termenul de șase săptămâni prevăzut de articolul 11 ​​paragraful 2 din Convenția de la Haga nu este obligatoriu (Iosub Caras, citat mai sus, § 38), în opinia Curții, depășirea acestui termen cu mai mult de un an, zece luni și două săptămâni nu putea fi considerată, în speță, că respecta obligația pozitivă de a acționa cu celeritate în contextul unei proceduri de înapoiere a copilului (Adžić, citată mai sus, § 97). Guvernul nu a oferit nicio explicație relevantă pentru a justifica o astfel de întârziere substanțială. În speță, rezultă că timpul necesar instanțelor naționale pentru a adopta o hotărâre definitivă nu a răspuns urgenței situației (Iosub Caras, citată mai sus, § 39).

În astfel de cazuri, orice întârziere a procedurilor, de fapt, poate decide, înainte de dezbateri, problema cu care fusese sesizată instanțele (Adžić, citată mai sus, § 93). Prin urmare, în opinia Curții, durata procedurilor, în speță, a fost decisivă pentru soluționarea cauzei și pentru relația viitoare a tatălui cu copilul său.

În lumina acestor considerente și a duratei totale a procedurilor de aproximativ trei ani și trei luni, în pofida marjei de apreciere a statului pârât în ​​cauză, Curtea a ajuns la concluzia că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența excepțională cerută în cazurile care privesc relațiile dintre părinte și copilul acestuia și că acestea nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în conformitate cu articolul 8 din Convenție (ibidem).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

În sfârșit, Curtea a reținut că copilul pierduse legătura cu tatăl său de la vârsta de șase luni și locuise cu mama sa în Republica Moldova o perioadă de peste șase ani, astfel că prezenta hotărâre nu trebuie în niciun caz interpretată ca sugerând Statului pârât să ia măsuri pentru a dispune înapoierea copilului în România (M.V., citată mai sus, § 82).

Concluzie (unanimitate): încălcarea art. 8 din Convenţie.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 2210 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Crețoi v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă