Moglan v. Republica Moldova – nr. 53502/19

Hotărârea din 14.12.2021 [Secția a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Lipsa celerității în soluționarea de către autoritățile statului a cererii reclamantei de înapoiere a copiilor săi la locul habitual de trai al acestora – încălcare

Pe 3 octombrie 2019, reclamanta, doamna Marina Moglan, a invocat în fața Curții încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie, prevăzut de articolul 8 din Convenție, dată fiind perioada îndelungată de examinare de către autoritățile statului a cererii sale de înapoiere a copiilor la locul habitual de trai al acestora, fapt care a provocat daune psihologice ireversibile ei și copiilor săi.

În fapt:

Pe 14 mai 2014, Judecătoria Iași (România) a dispus desfacerea căsătoriei reclamantei cu G.C.. Potrivit acelei hotărâri, părinții exercitau în comun autoritatea părintească asupra celor doi copii ai lor (G.V. și G.M), iar domiciliul acestora a fost stabilit cu mama lor, reclamanta, în Iași.

Pe 11 august 2015, Judecătoria Iași a permis ca tatăl – G.C. să călătorească împreună cu copiii în Republica Moldova, în perioada 15-31 august 2015. Cu toate acestea, la sfârşitul acelei perioade G.C. nu a înapoiat copiii la domiciliul reclamantei din Iași.

Pe 24 iunie 2016, reclamanta a solicitat autorității competente din România să inițieze înapoierea copiilor săi la locul habitual de trai al acestora, în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii. Pe 3 august 2016, Ministerul Justiției din România a solicitat Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei din Republica Moldova (denumit în continuare „MMPSF”), care era autoritatea centrală a Republicii Moldova abilitată în baza Convenției de la Haga, să ia măsuri pentru a asigura înapoierea celor doi copii la reședința lor obișnuită în Iași.

Pe 19 decembrie 2016, MMPSF a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui G.C. și a reclamantei, solicitând instanței să stabilească ce era în interesul superior al copiilor și să decidă asupra chestiunii înapoierii acestora la locul lor habitual de trai.

Potrivit înscrisurilor depuse de Guvern, au urmat mai multe amânări a ședințelor de judecată, din diverse motive.

Pe 15 martie 2017, reclamanta a solicitat accelerarea examinării cauzei. Cererea acesteia a fost respinsă la 24 martie 2017.

La data de 14 aprilie 2017, G.C. a solicitat scoaterea cererii de pe rol, din motivul că a fost depusă de o persoană neîmputernicită. Reclamanta și avocatul acesteia au solicitat timp pentru pregătirea unui răspuns, astfel încât ședința a fost din nou amânată, după care au mai urmat câteva amânări din diverse motive.

Pe 18 septembrie 2017, un psiholog din cadrul Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică (denumit în continuare ”CRAP”), în urma examinării stării psihologice a celor doi copii, a întocmit o notă informativă prin care a constatat că amândoi și-au exprimat dorința de a rămâne cu tatăl lor la Chișinău, chiar dacă au exprimat păreri pozitive despre ambii părinţi.

Pe 25 ianuarie 2018, CRAP a transmis primei instanțe o notă informativă despre situaţia copiilor, mediul lor și relațiile cu părinții lor.

Pe 5 februarie 2018, Judecătoria Centru a hotărât ca copiii să fie înapoiați la locul habitual de trai al acestora din Iași.

Pe 29 mai 2018, Curtea de Apel Chișinău a casat acea hotărâre, constatând că copiii s-au obișnuit între timp cu noul lor mediu și că era în interesul lor să rămână cu tatăl acestora la Chișinău.

În circumstanțe pe care părțile nu le-au explicat, pe 4 iunie 2018 ambii copii s-au întors la locul lor habitual de trai din Iași.

Printr-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 2019, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea Curții de Apel Chișinău și a menținut-o pe cea a primei instanțe din 5 februarie 2018.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa referitoare la aplicarea Convenției de la Haga în cazurile în care un părinte refuză să-și returneze copilul la locul habitual de trai (a se vedea, de exemplu, Neulinger și Shuruk v. Elveția [MC], nr. 41615/07, §§ 131-40, CEDO 2010 și X v. Letonia [MC], nr. 27853/09, §§ 92-108, CEDO 2013). De asemenea, Curtea a reiterat faptul că desfășurarea ineficientă și în special întârziată a procedurilor judiciare poate da naștere la o încălcare a obligațiilor pozitive în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Eberhard și M. v. Slovenia, nr. 8673/05 și 9733/05, § 127, 1 decembrie 2009, și S.I. v. Slovenia, nr. 45082/05, § 69, 13 octombrie 2011), întrucât întârzierea procedurilor poate conduce la o soluționare de facto a chestiunii în litigiu (a se vedea H. v. Regatul Unit, 8 iulie 1987, § 89, Seria A nr.120). De aceea, în cauzele care se referă la relația unei persoane cu copilul său, există datoria de a examina cu o diligență excepțională, având în vedere riscul ca trecerea timpului să aibă ca rezultat o soluționare de facto a chestiunii. Această obligație, care este decisivă în aprecierea dacă o cauză a fost judecată într-un termen rezonabil, așa cum este cerut de articolul 6 § 1 din Convenție, de asemenea, face parte din cerințele procedurale prevăzute de articolul 8 (a se vedea, de exemplu, Süß v. Germania, nr. 40324/98, § 100, 10 noiembrie 2005, și Strömblad v. Suedia, nr. 3684/07, § 80, 5 aprilie 2012).

În speță, Curtea a reținut că, deși autoritatea centrală a Republicii Moldova abilitată în baza Convenției de la Haga a fost sesizată cu privire la facilitarea înapoierii copiilor pe 3 august 2016, aceasta a depus cererea de chemare în judecată abia pe 19 decembrie 2016. Părțile nu au informat Curtea cu privire la vreo acțiune întreprinsă între timp. Rezultă că nu s-a întreprins nimic în raport cu cererea reclamantei timp de mai mult de 18 săptămâni, depășind cu mult termenul limită de șase săptămâni pentru adoptarea unei decizii prevăzute de articolul 11 ​​din Convenția de la Haga.

După depunerea cererii de chemare în judecată, prima instanță a stabilit rapid prima ședință, în mai puțin de două săptămâni. Cu toate acestea, Curtea nu a putut decât să constate că instanța națională nu a asigurat citarea corespunzătoare a părților, ceea ce a condus la o întârziere de peste o lună.

De asemenea, Curtea a observat că prima instanță a omis să-l audieze, cel puțin, pe cel mai mare dintre copii până la 2 noiembrie 2017, la aproape un an de la începerea procedurilor, în pofida faptului că, inițial, aparent a decis necesitatea de a-i audia pe ambii copii. Atunci când a decis să audieze copilul mai mare, instanța a eşuat să prevadă necesitatea asistenței psihologului, solicitând o astfel de asistență doar în ultimul moment, motiv pentru care ședința nu a putut avea loc, conducând la o noua amânare a procedurilor. Deși le revine instanțelor de a-și organiza propria activitate, în această cauză, prima instanță aparent a admis în mod repetat greșeli de procedură care au întârziat în mod inutil luarea deciziei privind înapoierea copiilor la locul lor habitual de trai.

Este evident că și alte autorități au contribuit la amânările procedurilor, cum ar fi atunci când instanța a trebuit să dispună repetat efectuarea unei evaluări psihologice a copiilor, după ce se pare că nu primise concluzia la timp.

Curtea a observat că, reclamanta a solicitat de două ori instanței să dispună evaluarea psihologică a copiilor săi în vederea stabilirii și, eventual, stopării abuzului din partea tatălui sub forma separării acestora de mama lor. Aceasta a subliniat urgența situației și că problema examinată de instanță putea fi rezolvată prin simpla trecere a timpului și prin influența tatălui asupra copiilor. Aceste elemente în coroborare cu cererea oficială de accelerare a procedurilor, ar fi trebuit să reamintească instanței despre obligația sa de diligență excepțională în astfel de chestiuni.

Este adevărat că reprezentantul reclamantei a solicitat o dată amânarea ședinței de judecată din motive de sănătate și că părțile au solicitat intervenirea în procedură a mai multor experți și autorități pentru protecția drepturilor copilului. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste momente nu putea fi considerat că a influențat în mod decisiv durata totală a procedurilor.

De asemenea, este evident că în niciun moment nu se putea spune că instanțele au admis perioade lungi de inactivitate. Totuşi, o serie de ședințe periodice care au avut loc cel puțin o dată pe lună, și uneori de două ori pe lună, se pare că au fost amânate, în timp ce unei acțiuni procedurale atât de importantă precum audierea copiilor nu i s-a acordat atenție timp de aproape un an. De asemenea, chestiunea privind obținerea unei evaluări a copiilor și a mediului lor a fost lăsată până la aproape un an de la inițierea procedurilor.

Ținând cont de cele expuse supra și luând în considerare că era necesar ca instanțele naționale să pună în balanţă, într-un mod corespunzător, drepturile concurente și să determine ceea ce era în interesul superior al copiilor, Curtea a considerat că admițând ca procedurile să dureze aproape doi ani înainte ca copiii să fie înapoiați mamei lor, autoritățile din Republica Moldova nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a da dovadă de diligență excepțională în astfel de chestiuni.

Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 8 din Convenție.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Moglan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă