O.P. v. Republica Moldova – nr. 33418/17

Hotărârea din 26.10.2021 [Secţia a II-a]

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arestul și detenția legală

Articolul 5-1-c

Bănuială rezonabilă

Articolul 5-4

Durata procedurilor

Dispunerea măsurii de arest preventiv în lipsa unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracțiuni – încălcare

Pe 27 aprilie 2017, reclamanta, dna O.P., a invocat în fața Curții încălcarea articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție, dată fiind detenția acesteia în lipsa unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracțiuni. De asemenea, reclamanta s-a plâns de faptul că prin nerespectarea termenelor rezonabile de examinare a cererilor sale a fost încălcat articolul 5 § 4 din Convenție.

În fapt:

În decembrie 2016 a fost pornită urmărirea penală pe faptul prezentării în instanţele de judecată a unor ordine de plată falsificate, drept dovadă a plăţii taxei de stat, la depunerea cererilor de chemare în judecată împotriva unor debitori ai băncii M. În urma depunerii a 235 de cereri de chemare în judecată, fără achitarea taxei de stat, statul a fost prejudiciat cu 4.047.606 MDL.

La data evenimentelor, reclamanta activa în cadrul Departamentului marketing al băncii M., unde a lucrat până în februarie 2015.

Pe 20 ianuarie 2017, reclamanta a fost reținută fiind suspectată de comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, infracțiune prevăzută de art. 335 alin. (3) din Codul penal. Ulterior, procurorul a recalificat infracțiunea în baza articolului 190 din Codul penal, adică infracțiunea de escrocherie.

Pe 21 ianuarie 2017, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a admis demersul procurorului privind aplicarea arestului preventiv în privința reclamantei pe un termen de treizeci de zile, invocând drept temei bănuiala rezonabilă că aceasta era implicată în schema privind ordinele de plată false.

Reclamanta a contestat măsura aplicată și a susținut că nu exista nicio bănuială rezonabilă că ea ar fi săvârșit infracțiunea care i-a fost imputată. Aceasta a menționat că încheierea din 21 ianuarie 2017 nu conținea nicio trimitere la probe în susținerea existenței unei bănuieli rezonabile, de asemenea, a declarat că avocatul său nu a avut acces la materialele prezentate de procuror în instanță.

Pe 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantei, menționând că suspiciunea cu privire la faptul că reclamanta ar fi săvârșit infracțiunea care i-a fost imputată se proba prin documentele anexate la demersul procurorului, fără a oferi detalii cu privire la conținutul acestora și fără a se expune cu privire la plângerea reclamantei privind lipsa accesului avocatului la acestea.

Pe 3 februarie 2017, reclamanta a depus o cerere habeas corpus, susținând, inter alia, că avocații săi nu au avut acces la materialele cauzei în baza cărora procurorul a justificat necesitatea dispunerii măsurii de arest în privinţa ei.

La o dată nespecificată, în februarie 2017, avocatul reclamantei a obținut acces la materialele anexate de procuror la demersul privind aplicarea măsurii de arest preventiv.

Pe 13 februarie 2017, procurorul responsabil de caz a solicitat instanței de judecată prelungirea termenului de arest preventiv în privința reclamantei, cu încă treizeci de zile.

Pe 17 februarie 2017, instanța a admis demersul procurorului și a respins cererea habeas corpus a reclamantei.

Reclamanta a contestat încheierea respectivă, invocând că instanța a examinat cererea sa habeas corpus din 3 februarie 2017 două săptămâni mai târziu, adică pe 17 februarie 2017, încălcând astfel articolul 5 § 4 din Convenție.

Pe 27 februarie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantei menținând încheierea din 17 februarie 2017.

Pe 15 martie 2017, procurorul responsabil de caz a solicitat prelungirea termenului arestului preventiv în privința reclamantei cu încă treizeci de zile. Instanța a admis demersul procurorului. Ulterior, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantei.

Pe 4 aprilie 2017, procurorul a solicitat din nou prelungirea termenului arestului preventiv în privința reclamantei.

Pe 7 aprilie 2017, instanța a admis demersul procurorului și a dispus prelungirea arestului preventiv în privința reclamantei. Ulterior, arestul preventiv a fost prelungit de mai multe ori din exact aceleași motive, până pe 3 ianuarie 2018, când aceasta a fost recunoscută vinovată și condamnată la opt ani și jumătate de închisoare în baza acelorași motive care au servit drept bănuială rezonabilă în procedura privind aplicarea arestului preventiv.

După investirea unui nou Procuror General în 2019, acesta a declarat că a constatat că mai multe cauze penale sunt motivate politic și că persoane nevinovate au fost condamnate în mod abuziv. Cauza reclamantei s-a numărat printre cazurile menționate de către acesta. Astfel, pe 6 martie 2020, Procurorul General a decis inițierea unei proceduri de revizuire cu privire la condamnarea reclamantei și a dispus suspendarea executării pedepsei în privința acesteia.

Reclamanta a fost eliberată pe 25 iunie 2020, procedura de revizuire fiind pendinte până în prezent.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție:

Articolul 5 din Convenție alături de articolele 2, 3 și 4, reprezintă unul din drepturile fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanei și, drept urmare, importanța sa este primordială. Scopul său cheie este de a preveni privările de libertate arbitrare sau nejustificate. Examinând jurisprudența Curții, pot fi identificate, în special, trei direcții de motivare: natura exhaustivă a excepțiilor, care trebuie interpretate în mod strict şi care nu permit o motivare in extenso, invocând alte dispoziții (în special articolele 8-11 din Convenție); accentul repetat pe legalitatea detenţiei, atât procedural, cât și pe fond, care presupune respectarea riguroasă a statului de drept; și importanța promptitudinii sau a celerității controalelor judiciare necesare (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [MC], nr. 23755/07, § 84, CEDO 2016 (extrase), cu referințe suplimentare).

Curtea a susținut că articolul 5 § 1 (c) din Convenție nu presupune ca organele de urmărire penală să obțină suficiente probe pentru a înainta acuzații în momentul reținerii. Scopul audierii în timpul detenției în temeiul articolului 5 § 1 litera (c) este de a continua urmărirea penală prin confirmarea sau înlăturarea bănuielii rezonabile pe care se întemeiază arestul. Astfel, faptele care denotă o bănuială rezonabilă nu trebuie să fie de aceeași natură cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar prezentarea unei învinuiri, care vine în etapa următoare a procesului de urmărire penală (Selahattin Demirtaș, citat mai sus, § 315).

Cu privire la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a reținut că reclamanta a fost acuzată că a participat în cadrul unei scheme de falsificare a ordinelor de plată bancare. Condamnarea și încheierile instanțelor cu privire la prelungirea termenului de arest preventiv s-au bazat în esență pe două probe: un schimb de mesaje între presupusul proprietar al băncii P. cu un avocat, I.D. și declarațiile făcute de un alt avocat, A.T. Procuratura a susţinut și instanțele au consimţit că cele două probe reprezentau dovada implicării reclamantei în falsificarea ordinelor de plată.

Cu privire la celelalte probe pe care s-au bazat instanțele la dispunerea arestării preventive a reclamantei, și anume declarațiile făcute de A.T., din acestea rezultă că A.T. o cunoștea pe reclamantă în calitate de angajat al băncii și că a întâlnit-o de mai multe ori când aceasta îi dăduse numerar pentru necesitățile casei de avocatură cu care banca avea un contract. Astfel, acestea nu conțin nicio informație care ar face posibilă stabilirea unei legături între reclamantă și ordinele de plată false.

În contextul celor menționate mai sus, Curtea a concluzionat că probele prezentate de către acuzare, pe care instanțele naționale s-au bazat pentru a dispune măsura de arest preventiv în privinţa reclamantei, nu au fost suficiente pentru a convinge un observator independent că reclamanta ar fi putut săvârși infracțiunea imputată ei. Prin urmare, Curtea a statuat că detenția reclamantei în perioada cuprinsă între 21 ianuarie 2017 și 3 ianuarie 2018 nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că aceasta ar fi săvârșit o infracțiune, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție:

Curtea a reiterat că articolul 5 § 4, garantând persoanelor deținute un drept de a iniția proceduri de contestare a legalității privării lor de libertate, de asemenea, proclamă dreptul lor, ca urmare a inițierii unor astfel de proceduri, la o hotărâre judecătorească promptă cu privire la legalitatea detenției și să dispună eliberarea lor, dacă detenția se dovedește a fi ilegală (Denis și Irvine v. Belgia [MC], nr. 62819/17 și 63921/17, § 187, 1 iunie 2021). Întrebarea dacă dreptul persoanei în baza articolului 5 § 4 a fost respectat trebuie să fie determinată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze în parte (mutatis mutandis, RMD v. Elveția, 26 septembrie 1997, § 42, Rapoartele 1997-VI) .

În prezenta cauză, cererea habeas corpus a fost formulată pe 3 februarie 2017 și a fost respinsă pe 17 februarie 2017. Guvernul a invocat probleme de ordin administrativ și omisiunea reclamantei de a anexa o copie a deciziei Curții de Apel din 27 ianuarie 2017 la cererea sa habeas corpus, ca explicație pentru întârzierea cu două săptămâni. Curtea a reținut că o astfel de explicație nu a fost oferită de către Judecătoria Buiucani în încheierea sa din 17 februarie 2017 și că Guvernul a fost cel care a prezentat-o ​​pentru prima dată în cadrul examinării cauzei. Prin urmare, această afirmație trebuie tratată cu prudență (Nikolov v. Bulgaria, nr. 38884/97, § 74 și următoarele, 30 ianuarie 2003). În orice caz, Guvernul nu a prezentat probe care să demonstreze că instanța a luat măsuri pentru a solicita dosarul de la Curtea de Apel Chișinău sau că i-ar fi cerut reclamantei o copie a deciziei instanței de apel.

Curtea a acordat o importanță deosebită faptului că, dispunând arestarea preventivă a reclamantei pe 21 ianuarie 2017 și respingând recursul reclamantei împotriva acestei decizii, instanțele nu au indicat niciun motiv pe care s-a întemeiat bănuiala în privința reclamantei. Mai mult, avocatului reclamantei nu i s-a oferit inițial acces la materialele anexate de procuror la demersul privind aplicarea măsurii de arest preventiv. Prezența acestor două elemente ar fi trebuit să fie luate în considerare de către instanța națională, întrucât necesitau urgentarea examinării cererii reclamantei. În astfel de circumstanțe, Curtea a considerat că termenul de 14 zile care s-a scurs înainte ca instanța să examineze cererea habeas corpus a reclamantei nu era conformă cerinței unei hotărâri judecătorești emisă în termen rezonabil, în sensul articolului 5 § 4 din Convenție (Kadem v. Malta, nr.55263/00, §§ 44-45, 9 ianuarie 2003 și Rehbock v. Slovenia nr.29462/95, § 82 și următoarele, CEDO 2000-XII).

În consecință, Curtea a constat că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 5 § 1 și 5 § 4 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei 9750 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea O.P. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă