Moldoveanu v. Republica Moldova – nr. 53660/15

Hotărârea din 14.9.2021 [Secţia a II-a]

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arestul și detenția legală

Dispunerea măsurii de arest preventiv în pofida lipsei unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracțiuni – încălcare

Pe 21 octombrie 2015, reclamanta, Nelli Moldoveanu, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, dată fiind dispunerea măsurii arestului preventiv în privința acesteia, în absența unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracțiuni și determinarea incorectă a naturii juridice a acțiunii. De asemenea, reclamanta s-a plâns pe faptul că, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție, a fost privată de libertate din simplu motiv a incapacității de a rambursa o datorie.

În fapt:

La data evenimentelor, reclamanta era căsătorită și deținea o afacere specializată în producerea de nuci, cu o valoare estimată la aproximativ 788.000 EUR. De asemenea, aceasta deținea câteva sute de hectare de teren agricol.

La o dată nespecificată, reclamanta a împrumutat 250.000 USD de la o bancă. Conform termenilor contractului, ea trebuia să ramburseze împrumutul în rate lunare a câte 11.000 USD. Pentru acordarea împrumutului a fost gajată casa reclamantei, care, potrivit ei, avea o valoare estimată la aproximativ 530.000 EUR.

În septembrie 2012, reclamanta s-a confruntat cu dificultăți financiare și a întârziat cu plata ratelor datorate pentru împrumutul său. Drept urmare, banca a atenționat că va solicita aplicarea sechestrului și va vinde casa acesteia.

Reclamanta și soțul ei au analizat mai multe soluții și au decis să împrumute bani de la unul dintre prietenii soțului ei, V.G.

Pe 23 septembrie 2012, reclamanta și soțul ei s-au întâlnit cu V.G. și soția acestuia și le-au explicat în detaliu situația cu împrumutul bancar și riscul ca aceștia să-și piardă casa. Reclamanta și soțul ei le-au spus că banii vor fi folosiți pentru plata ratelor restante și au promis că le vor restitui împrumutul în termen de o lună. V.G. și soția sa au fost de acord să-i împrumute reclamantei 400.000 MDL (echivalentul a aproximativ 25.000 EUR la acel moment) pentru o perioadă de o lună, fără dobândă. Reclamanta a scris o recipisă nedatată, în care a confirmat împrumutul și a promis că îl va întoarce până la 23 octombrie 2012.

A doua zi reclamanta și soțul ei au mers la bancă și cu banii împrumutați de la V.G. au plătit ratele restante.

Întrucât reclamanta nu și-a respectat promisiunea de a întoarce împrumutul în termenul convenit, la 27 octombrie 2012, V.G. a vizitat-o ​​acasă și i-a cerut banii. Reclamanta a explicat că, din cauza unor circumstanțe neprevăzute, nu i-a putut întoarce împrumutul. Ea a scris o altă recipisă, în care a recunoscut datoria și a promis că o va întoarce imediat ce va avea mijloacele bănești.

În 2013, situația financiară a reclamantei s-a înrăutățit și mai mult ca urmare a tensiunilor dintre ea și soțul ei, care au culminat cu faptul că soțul ei a dat-o în judecată pentru o presupusă datorie de aproximativ 600.000 EUR. Din materialele cauzei rezultă că pe bunurile ei a fost aplicat sechestru în cadrul acelor proceduri. Reclamanta a contestat decizia de aplicare a sechestrului asupra bunurilor sale, susținând, inter alia, că ele valorau mult mai mult decât suma cerută de soțul ei. Curtea a notat că aceasta nu a reușit să conteste procedurile cu privire la sechestrarea bunurilor și că a divorțat oficial de soțul său în ianuarie 2015. Curtea nu este la curent cu rezultatul procedurilor dintre ea și fostul ei soț.

Pe 2 februarie 2014, V.G. a vizitat-o ​​din nou pe reclamantă și a obținut de la ea o altă recipisă, în care aceasta a recunoscut datoria și a promis că o va întoarce în termen de două săptămâni. S-a convenit, de asemenea, că, dacă nu respectă termenul, V.G. va iniția proceduri civile împotriva ei.

Întrucât reclamanta nu a respectat din nou promisiunea, la 24 februarie 2014, V.G. a inițiat o acțiune civilă împotriva ei.

Pe 8 septembrie 2014, reclamanta s-a întâlnit cu V.G. și a scris o altă recipisă, în care a recunoscut datoria și a promis că o va întoarce până la următoarea ședință de judecată.

Pe 27 martie 2015, Judecătoria Rîșcani a pronunțat o hotărâre definitivă în procesul civil intentat de V.G. împotriva reclamantei, prin care a obligat-o să îi achite lui V.G. și soției sale 492.051 MDL, reprezentând suma datoriei, dobânzile de întârziere și cheltuielile de judecată. Reclamanta nu a contestat această decizie, respectiv aceasta a devenit definitivă o lună mai târziu.

Între timp, pe 4 februarie 2015, soția lui V.G. a depus o plângere penală împotriva reclamantei, susținând că ea și soțul ei au fost înșelați de către aceasta. Ea a explicat că, împreună cu soțul ei, i-au împrumutat reclamantei 400.000 MDL pe 23 septembrie 2012, pentru o perioadă de treizeci de zile, astfel încât cea din urmă să poată plăti ratele restante pentru împrumutul luat de la o bancă. După aceea, reclamanta nu a întreprins nicio măsură în vederea întoarcerii datoriei și a continuat să îi evite și să lase recipise în cutia lor poștală cu promisiuni că va întoarce împrumutul indicând diferite date. Aceasta nu şi-a respectat promisiunile și a început să pună la îndoială validitatea propriilor semnături. Soția lui V.G. a presupus că era posibil ca ea să fi făcut toate aceste lucruri cu scopul de a prelungi termenul și a părăsi țara fără a întoarce datoria, și că probabil ar fi luat bani și de la alte persoane.

Pe 6 februarie 2015, Procuratura sect. Rîșcani a inițiat o cauză penală în privinţa reclamantei, care era învinuită de comiterea infracţiunii de escrocherie. Aceasta era acuzată de însușirea unei sume mari de bani de la familia lui V.G. prin înșelăciune și abuz de încredere, infracțiune prevăzută de articolul 190 alin. (5) Cod penal.

Pe 12 și 19 martie 2015, reclamantei i s-a transmis o citație pentru a se prezenta la procurorul responsabil de caz. Întrucât aceasta nu s-a conformat, pe 7 aprilie 2015 procurorul a dispus aducerea silită a reclamantei. Poliția a încercat în repetate rânduri să o găsească, însă fără succes, fiind informați de vecini că rareori era văzută acasă.

Pe 23 aprilie 2015, procurorul responsabil de caz a înaintat un demers judecătorului de instrucție, solicitând aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei.

Pe 27 aprilie 2015, Judecătoria Rîșcani a dispus aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei pentru o perioadă de zece zile. Instanța a considerat că declarațiile lui V.G. și ale soției sale, precum și concluziile expertizei semnăturii reclamantei de pe recipisa din 2 februarie 2014, au constituit bănuieli rezonabile că aceasta a comis o infracțiune. Instanța a considerat necesară plasarea în arest a reclamantei, deoarece aceasta se eschiva de autorități. Reclamanta a contestat măsura aplicată, sus-menționată, prin intermediul avocatului său.

Pe 5 mai 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantei și a menținut încheierea judecătorului de instrucţie prin care s-a dispus plasarea în arest a acesteia.

Pe 14 mai 2015, reclamanta a fost reținută și plasată în arest. La scurt timp după arestarea ei, aceasta a înaintat o cerere habeas corpus, susținând, inter alia, că chestiunea era în mod clar de natură civilă și nu putea fi calificată ca o infracțiune. De asemenea, ea a făcut trimitere la hotărârea definitivă din 27 martie 2015 examinată în procedura civilă dintre ea, V.G. și soția lui.

Pe 18 mai 2015, procurorul a solicitat prelungirea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei pentru o perioadă de treizeci de zile.

Pe 21 mai 2015, Judecătoria Rîșcani a respins cererea habeas corpus a reclamantei și a admis cererea procurorului de prelungire a măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei cu încă treizeci de zile. Pe 28 mai 2015, Curtea de Apel a respins recursul reclamantei împotriva acelei încheieri.

Pe 4 iunie 2015, reclamanta a depus o cerere habeas corpus, susținând, inter alia, că acțiunea era de natură civilă și că Procuratura nu a informat în mod intenționat instanța cu privire la hotărârea definitivă din 27 martie 2015 pronunţată în cadrul procedurii civile între ea și V.G.. De asemenea, reclamanta a susținut că nu existau bănuieli rezonabile că ea ar fi comis o infracțiune.

Ea a mai declarat că nu se considera vinovată de infracțiunea care i se imputa, că acțiunea era de natură civilă și că detenția sa era ilegală.

Pe 17 iunie 2015, Judecătoria Rîșcani a respins cererea habeas corpus a reclamantei din 4 iunie 2015, menținând încheierea din 21 mai 2015.

Pe 18 iunie 2015, procurorul responsabil de caz a solicitat Judecătoriei Rîșcani prelungirea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei, cu încă treizeci de zile. Totuşi, demersul a fost respins pe 22 iunie de către judecătorul de instrucţie și pe 6 iulie 2015 de Curtea de Apel Chișinău. Reclamanta a fost eliberată din arest pe 23 iunie 2015.

Pe 25 mai 2016, prin sentința Judecătoriei Rîșcani, reclamanta a fost recunoscută vinovată și condamnată la nouă ani de închisoare. Instanța a reținut că reclamanta i-a mințit pe V.G. și soția sa că împrumutul va fi întors în termen de o lună. Acest lucru a fost dovedit de faptul că, la momentul acordării împrumutului, ea nu mai avea bani. Reclamanta a abuzat de încrederea pe care V.G. și soția lui o aveau în fostul ei soț și îi făcuse să creadă că va întoarce împrumutul. Instanța a admis că, la început, acțiunea fusese de natură civilă. Cu toate acestea, ulterior, ca urmare a comportamentului reclamantei, aceasta a trecut în domeniul dreptului penal. În această privință, instanța a evidențiat faptul că ea a contestat prin intermediul avocatului său validitatea semnăturii sale pe o recipisă, în procesul civil dintre ea și V.G., și a solicitat efectuarea unei expertize. Instanța a evidențiat, de asemenea, faptul că reclamanta nu și-a recunoscut vinovăția privind comiterea infracțiunii care i se imputa.

Pe 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acelei hotărâri și a menținut sentinţa.

Pe 30 ianuarie 2018, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel Chișinău şi a dispus rejudecarea cauzei. Curtea Supremă de Justiție a citat, inter alia, prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție și a susținut că Curtea de Apel nu a găsit suficiente motive pentru a constata că reclamanta intenționase să îi înșele pe V.G. și soția sa în momentul luării împrumutului. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție a constatat că Curtea de Apel nu a luat în considerare faptul că, la momentul acordării împrumutului, reclamanta deținea întregul capital al unei afaceri cu nuci, estimat aproximativ la 788.000 EUR.

Procedurile penale împotriva reclamantei sunt încă pendinte.

În drept:

Articolul 5 din Convenție reprezintă, alături de articolele 2, 3 și 4, unul din drepturile fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanei și, drept urmare, importanța sa este primordială. Scopul său cheie este de a preveni privările de libertate arbitrare sau nejustificate. Examinând jurisprudența Curții, pot fi identificate, în special, trei direcții de motivare: natura exhaustivă a excepțiilor, care trebuie interpretate în mod strict şi care nu permit o motivare in extenso, invocând alte dispoziții (în special articolele 8-11 din Convenție); accentul repetat pe legalitatea detenţiei, atât procedural, cât și pe fond, care presupune respectarea riguroasă a statului de drept; și importanța promptitudinii sau a celerității controalelor judiciare necesare (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [MC], nr. 23755/07, § 84, CEDO 2016 (extrase), cu referințe suplimentare).

Curtea a reiterat faptul că, pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli rezonabile, să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 (c) nu este necesar ca poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la momentul reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se vedea Brogan și alții v. Regatul Unit, 29 noiembrie 1988, § 53, seria A nr. 145-B). De asemenea, nu este necesar ca persoana deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa unei instanţe. Scopul urmărit prin reţinerea pentru interogare este desfăşurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie temei pentru arestare (a se vedea Murray v. Regatul Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300-A). Totuşi, cerinţa ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esenţială a garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei arbitrare. Faptul că o bănuială este presupusă ca fiind cu bună-credinţă este insuficient. Sintagma „bănuială rezonabilă” presupun existența unor fapte sau informații care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut comite infracțiunea (a se vedea Fox, Campbell și Hartley v. Regatul Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182).

Curtea a reţinut că, în demersurile sale, procurorul responsabil de caz a prezentat ceea ce pare a fi o versiune a evenimentelor care nu corespunde cu cea relatată de V.G. și soția lui. În special, procurorul a susținut că reclamanta l-a mințit pe V.G. și soția sa despre problemele sale financiare și posibilele repercusiuni asupra familiei și bunurilor sale. Curtea a notat că nu au fost făcute astfel de declarații de către presupusele victime în plângerea lor penală. Procurorul a mai susținut în mod greșit că, după ce a împrumutat banii, reclamanta a refuzat să recunoască datoria.

În ceea ce privește bănuiala rezonabilă că reclamanta a comis infracțiunea imputată ei, procurorul a susținut că aceasta consta din două elemente: (a) declarațiile victimelor și ale martorilor și (b) refuzul reclamantei de a recunoaşte valabilitatea semnăturii sale pe recipisa din 2 februarie 2014. În același timp, când s-a referit la motivele pentru arest, procurorul a recunoscut că declarațiile victimelor nu au putut fi verificate în acel moment din cauza lipsei de cooperare a reclamantei. Procurorul nu a indicat la ce martori s-a referit și nu a făcut nicio mențiune cu privire la nicio declarație a martorilor. De asemenea, procurorul a omis să informeze instanța cu privire la existența altor câteva recipise necontestate de către reclamantă, acordului de împăcare semnat de aceasta și V.G. pe 26 ianuarie 2015, hotărârii din 27 martie 2015 pronunţată în procedura civilă (care devenise definitivă în timpul detenției reclamantei) și faptul că reclamanta nu a contestat acea hotărâre. Cu alte cuvinte, (a) veridicitatea declarațiilor victimelor nu a fost complet verificată și (b) procurorul a prezentat instanței informații incomplete și eronate cu privire la elementul de bănuială rezonabilă rămas.

Fără a lua în considerare cele de mai sus, Judecătoria Rîșcani și Curtea de Apel Chișinău au admis demersurile procurorului și au dispus aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei pentru aproximativ patruzeci de zile. La dispunerea și prelungirea arestului preventiv în privinţa reclamantei, instanțele nu aveau nicio probă care să sugereze că reclamanta, la momentul luării împrumutului, nu intenționa să întoarcă datoria sau că știa că restituirea acesteia va fi imposibilă. Instanțele nu au verificat valoarea activelor reclamantei la momentul împrumutului și nici nu au analizat pentru ce au fost împrumutați banii și dacă au fost folosiți în acest scop. Instanțele nu s-au interesat dacă presupusele victime au folosit o cale civilă pentru recuperarea datoriei și, dacă nu, din ce motiv. De asemenea, instanțele nu au cercetat dacă V.G. a încercat să solicite executarea hotărârii din 27 martie 2015.

La prelungirea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei, după ce aceasta fusese deja reținută, instanțele nu au cercetat dacă procurorul a verificat declarațiile victimelor și de ce acesta a avut nevoie tocmai de trei săptămâni, după arestul reclamantei, pentru a o interoga pentru prima dată. Prin urmare, s-ar părea că instanțele au admis fără rezerve și fără nicio verificare prealabilă poziția lui V.G. și a soției sale care, din motive evidente, nu ar putea fi considerate obiective și imparțiale. Mai mult, acestea au admis, fără nicio rezervă, declarațiile incomplete și eronate făcute de către procuror în demersurile sale prin care a solicitat aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantei şi de prelungire a detenţiei acesteia.

Având în vedere cele expuse, Curtea nu a considerat că materialele prezentate de procuratură, pe care s-au bazat instanţele de judecată naţionale pentru a o deţine în arest pe reclamantă și a prelungi arestul său, erau suficiente pentru a convinge un observator obiectiv că reclamanta ar fi putut săvârşi infracţiunea care i se imputa. Prin urmare, Curtea a concluzionat că detenția reclamantei între 14 mai și 23 iunie 2015 nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că ea a comis o infracțiune și, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a considerat necesar să examineze separat plângerile în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție şi a articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei 7500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Moldoveanu v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă