E.G. v. Republica Moldova – nr. 37882/13

Hotărârea din 13.4.2021 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Obligații pozitive

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Obligaţii pozitive

Eșecul autorităților de a-și îndeplini obligațiile pozitive privind asigurarea executării sentinţei – încălcare.

Pe 9 mai 2013, reclamanta, dna E.G. a invocat în fața Curții încălcarea articolului 3 şi 8 din Convenție, dat fiind faptul că autoritățile nu şi-au îndeplinit obligaţiilor pozitive privind asigurarea executării pedepsei de către V.B., unul dintre agresori. Totodată, reclamanta s-a plâns cu privire la faptul că în privinţa lui V.B. a fost aplicată Legea cu privire la amnistie şi nu au fost întreprinse toate măsurile necesare pentru ca acesta să fie reţinut.

În fapt:

În noaptea dintre 9 spre 10 februarie 2008, reclamanta a fost violată de trei persoane.

În baza plângerii reclamantei, a fost iniţiată urmărirea penală în privinţa lui P.G., R.G. și V.B. Primii, aflându-se în arest preventiv, au fost eliberați în timpul procedurii iar V.B. a fost eliberat pe cauțiune pe 12 martie 2008.

Pe sentinţa Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 17 iunie 2009, cei trei inculpați au fost condamnaţi în baza articolului 172 alin (2) lit. c) Cod penal la 5 ani închisoare fiecare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Reclamanta a contestat sentinţa.

Prin decizia Curţii de Apel Chișinău din 2 decembrie 2009, a fost casată parţial sentinţa instanței inferioare, cauza fiind rejudecată cu pronunţarea unei noi hotărâri prin care P.G. și R.G. au fost condamnaţi în baza articolului 172 alin (2) lit. c) Cod penal la șase ani, şi respectiv cinci ani și 6 luni închisoare cu executare iar V.B. a fost condamnat la cinci ani închisoare cu executare.

În aceeași zi, autoritățile statului i-au arestat pe P.G. și R.G. în sala de judecată a Curții de Apel Chișinău, V.B..nefiind arestat, dat fiind faptul că nu a fost prezent în cadrul procesului penal.

Pe 7 decembrie 2010, Curtea Supremă de Justiție a menţinut decizia Curții de Apel Chişinău.

Pe 14 mai 2010, V.B. a fost anunţat în căutare.

Pe 18 aprilie 2011, V.B, prin intermediul avocatului său, a solicitat, aplicarea Legii cu privire la amnistie din 2008.

O cerere similară a fost înaintată de R.G., însă pe 5 octombrie 2011 aceasta fost respinsă de către Curtea de Apel Chișinău, care a motivat că R.G. a fost condamnat după intrarea în vigoare a Legii cu privire la amnistie și că articolul 5 din această lege nu este aplicabil în cazul dat.

Pe 20 decembrie 2011, Judecătoria Centru mun. Chişinău a respins cererea lui V.B. din același motiv. Încheierea a fost atacată cu recurs, fiind solicitată aplicarea legii vizate.

Prin decizia din 22 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a anulat încheierea înainte de a se pronunța instanța inferioară și a admis cererea privind aplicarea Legii cu privire la amnistie în privinţa lui V.B. Aceasta a statuat că articolul 5 din Legea cu privire la amnistie din 2008 era aplicabil în prezenta cauză pe motiv că, faptele au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legii respective.

Pe 29 iunie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de revizuire a procedurii privind aplicarea Legii cu privire la amnistie în privinţa lui V.B., înaintată de procuror. A redeschis procedura, a anulat decizia sa din 22 mai 2012 cu menţinerea în vigoare a încheierii atacate. Decizia a fost atacată cu recursuri ordinare de către procuror și avocatul lui V.B.

Pe 4 decembrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile, a casat decizia instanței de apel din 29 iunie 2012 şi a dispus rejudecarea cererii de revizuire în aceeaşi instanţă, într-un alt complet de judecată.

Pe 7 martie 2013, Curtea de Apel Chișinău a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire declarată de procuror.

Pe 22 octombrie 2012, autoritățile l-au arestat pe V.B şi în aceeași zi, l-au eliberat în baza deciziei Curții de Apel Chișinău din 22 mai 2012.

Prin încheierea din 4 septembrie 2013, Judecătoria Centru mun. Chişinău a admis cererea de revizuire cu privire la aplicarea Legii cu privire la amnistie în privinţa lui V.B, şi a casat decizia Curții de Apel Chișinău din 22 mai 2012. Pe 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a menţinut această încheiere, menționând că instanţa care a emis decizia din 22 mai 2012 nu știa că V.B. nu a respectat condițiile eliberării sale pe cauțiune.

Ulterior, reclamanta a încercat să afle dacă V.B. a fost găsit și dacă execută pedeapsa aplicată. Inspectoratul General al Poliției l-a informat pe avocatul reclamantei că V.B. nu a fost anunţat în căutare și că nu a fost întreprinsă nicio acțiune privind stabilirea locului aflării acestuia pe motiv că nici procurorul responsabil de caz și nici Curtea de Apel Chișinău nu au dispus ca acesta să fie anunţat în căutare.

Pe 28 ianuarie 2014, procurorul a solicitat organelor de poliție să execute decizia privind anularea aplicării amnistiei în privinţa lui V.B.

Pe 31 ianuarie 2014, Inspectoratul de poliţie a reluat investigaţiile în vederea stabilirii locului aflării lui V.B. şi au constatat că acesta părăsise teritoriul Republicii Moldova pe 16 noiembrie 2013, îndreptându-se spre Ucraina.

Prin scrisoarea din 4 februarie 2014 adresată reclamantei, Procuratura a constatat că judecătorii nu și-au respectat obligația de a transmite, în termen de zece zile, decizia definitivă a instanței.

Pe 20 februarie 2014, V.B. a fost anunţat în căutare pe teritoriile statelor membre ale Comunității Statelor Independente iar pe 29 aprilie 2015, a fost anunţat în căutare internaţională.

Conform ultimelor informaţii primite de Curte din partea Guvernului pînă pe 2 martie 2020, V.B. încă nu era găsit.

 În drept:

Cu privire la încălcarea articolelor 3 şi 8 din Convenție:

Curtea a reamintit că violul și agresiunile sexuale grave pot fi analizate ca un tratament care intră în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, şi care implică valorile fundamentale și aspectele esențiale ale drepturilor omului în sensul articolului 8 din Convenție (Y v. Bulgaria, nr. 41990/18, §§ 63-64, 20 februarie 2020 și cazurile citate în aceasta). În aplicarea acestei jurisprudențe, a considerat că plângerile reclamantei pot fi examinate în coroborarea articolelor 3 și 8 din Convenție. Curtea s-a referit de asemenea la principiile generale aplicabile în materie, astfel cum au fost enunțate în cauza M.C. v. Bulgaria (nr. 39272/98, §§ 149-52, CEDO 2003-XII). Aceasta a menţionat în special că statele au obligația pozitivă, inerentă articolelor 3 și 8 din Convenție, de a adopta dispoziții penale care să pedepsească în mod eficient violul precum și aplicarea acestora în practică prin investigații și urmăriri penale (BV v. Belgia, nr. 61030/08, § 55, 2 mai 2017). Această obligație pozitivă necesită, de asemenea, incriminarea și reprimarea efectivă a oricărui act sexual non-consensual (MGC v. România, nr. 61495/11, § 59, 15 martie 2016 și Z v. Bulgaria, nr. 39257/17, § 67, mai 28, 2020).

O cerință de promptitudine și diligență rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns rapid din partea autorităților este esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalității și pentru a evita orice idee de complicitate sau toleranță a faptelor ilegale (B.V., citată mai sus, § 58).

Curtea a reamintit, de asemenea, că a statuat, în baza articolului 2 din Convenție, că cerința autorităților de a efectua o anchetă penală eficientă ar putea fi interpretată și ca impunând statelor obligația de a executa sentința definitivă fără întârziere. Într-adevăr, executarea pedepsei impuse în contextul dreptului la viață trebuie considerată ca fiind parte integrantă a obligației procedurale care îi revine statului în temeiul acestei dispoziții (Kitanovska Stanojkovic și alții v. „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 2319/14, § 32, 13 octombrie 2016, Akelienė v. Lituania, nr. 54917/13, § 85, 16 octombrie 2018 și Makuchyan și Minasyan v. Azerbaidjan și Ungaria, nr. 17247/13, § 50, 26 Mai 2020). Curtea a considerat că aceeași abordare a trebuit aplicată în cazul de față și că aplicarea unei pedepse pentru abuz sexual este o parte integrantă a obligației pozitive care revine statelor în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

În ceea ce privește circumstanțele cauzei, Curtea a constatat că V.B. a fost condamnat pentru acţiuni violente cu caracter sexual în privinţa reclamantei, la cinci ani de închisoare, sentinţa de condamnare devenind executorie pe 2 decembrie 2009, dar până în prezent, nefiind executată.

Curtea a constatat că, prin decizia din 22 mai 2012, în privința lui V.B. a fost aplicată Legea cu privire la amnistie, în ciuda faptului că a fost căutat de autorități și nu a executat nicio zi din pedeapsa aplicată. În această privință, Curtea a reamintit că s-a pronunțat în materie de tortură sau maltratare cauzată de agenții de stat, iar amnistia și grațierea nu ar trebui aplicate în acest domeniu. Curtea a reafirmat că acest principiu se aplică și actelor de violență din partea persoanelor (Pulfer v. Albania, nr. 31959/13, § 83, 20 noiembrie 2018; a se vedea, de asemenea, pentru impunitatea rezultată din intervenția prescripției, İbrahim Demirtaș v. Turcia , nr. 25018/10, § 35, 28 octombrie 2014 și cazurile citate acolo). Cu toate acestea, a reiterat faptul că amnistiile și grațierile sunt în esență o chestiune a dreptului intern al statelor membre și că, în principiu, acestea nu sunt contrare dreptului internațional, cu excepția cazurilor în care se aplică în situații care constituie încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului (Marguš v. Croația [MC], nr. 4455/10, § 139, CEDO 2014). Cu toate acestea, a considerat că agresiunea sexuală a cărei victimă a fost reclamanta echivalează cu o încălcare gravă a dreptului său la integritatea sa fizică și psihică și că, în aplicarea jurisprudenței menționate anterior, aplicarea amnistiei față de unul dintre autorii acestei agresiuni, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, este probabil să fie contrară obligațiilor impuse statului pârât de articolele 3 și 8 din Convenție.

În cazul de față, Curtea a constatat în continuare absența unei practici uniforme a Curții de Apel Chișinău, referitoare la aplicarea Legii cu privire la amnistie din 2008. Aceasta a observat în special, că R.G., care se afla într-o situație similară cu cea a lui V.B. și care executase deja o parte din pedeapsa sa, i sa refuzat aplicarea Legii cu privire la amnistie. Prin urmare, Curtea a considerat că, în cazul lui V.B., judecătorii Curții de Apel Chişinău și-au exercitat puterea de apreciere pentru a minimiza consecințele unui act ilegal extrem de grav, mai degrabă decât pentru a arăta că astfel de acte nu pot fi în niciun caz tolerate (comparați cu Ateșoğlu v. Turcia, nr.53645 / 10, § 28 in fine, 20 ianuarie 2015 și cazurile citate acolo).

Curtea a luat în considerare faptul că aplicarea Legii cu privire la amnistie în privinţa lui V.B. a fost anulată în cele din urmă. Cu toate acestea, a considerat că dat fiind faptul că a beneficia de aplicarea amnistie pentru o perioadă de aproximativ un an vine în contradicție cu cerințele procedurale prevăzute de articolele 3 și 8 din Convenție, enunțate mai sus. În special, pentru faptul că această situație i-a permis lui V.B. să părăsească Moldova chiar înainte de adoptarea ultimei decizii de anulare a aplicării Legii cu privire la amnistie.

​​Curtea a analizat dacă au fost suficiente măsurile întreprinse de autorități pentru executarea sentinței lui V.B., în afara perioadelor în care a fost aplicată amnistia.

Cu privire la acest aspect, a observat în primul rând că autoritățile statului par să nu fi ținut cont de prima anulare a aplicării amnistiei în privinţa lui V.B., pronunțată prin decizia din 29 iunie 2012. Într-adevăr, datorită acesteia V.B. a fost reţinut pe 22 octombrie 2012, dar a fost eliberat în aceeași zi, în baza deciziei din 22 mai 2012, care era deja casată și care nu mai avea forță juridică la acel moment. Curtea a observat, în cel mai bun caz, o lipsă de coordonare între autorităţile statului care a condus la eliberarea lui V.B., fără temei legal.

Curtea a constatat că ultima decizie de anulare a aplicării Legii cu privire la amnistie, din 18 noiembrie 2013, a fost transmisă autorității competente pentru a-l anunţa în căutare pe V.B. cu două luni mai tîrziu de la adoptare. Astfel, a luat în considerare scrisoarea procuraturii cu privire la faptul că această perioadă era contrară dispozițiilor naţionale. Deși, ulterior, s-a stabilit că V.B. părăsise țara înainte de 18 noiembrie 2013, Curtea a considerat că această întârziere a amânat în mod necesar data la care autoritățile l-au anunţat în căutare. În plus, a observat că notificarea privind căutarea internațională nu a fost lansată până în 2015 și că nimic din dosar nu a argumentat această întârziere. Înalta Curte a statuat că aceste întârzieri nu se conciliază bine cu cerința unei promptitudini și diligențe rezonabile, prezentată mai sus.

Astfel, Curtea a considerat că măsurile luate de autorităţile statului în vederea punerii în aplicare a sentinței în privința lui V.B. nu au fost suficiente având în vedere obligația acestora de a asigura executarea sentinţei în privința autorilor agresiunii sexuale.

În concluzie, Curtea a constatat că aplicarea Legii cu privire la amnistie în privinţa lui V.B. precum și eșecul autorităților de a asigura executarea sentinţei nu a respectat obligațiile pozitive care îi revineau statului pârât în ​​temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolelor 3 şi 8 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 10000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 1820 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 3 şi 8 din Convenție;

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea E.G. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă