D. v. Republica Moldova – nr. 25397/09

Hotărârea din 8.12.2020 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman

Anchetă ineficientă

Obligații pozitive

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arest și detenție legală

 

Detenţia ilegală, maltratarea reclamantei de către colaboratorii de poliție și ancheta ineficientă privind acuzaţiile acesteia – încălcare

 

Pe 15 mai 2009, reclamanta, dna D., a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 2, 13, 3, 5 § 1 din Convenție, date fiind detenția sa ilegală, care nu fusese bazată pe motive relevante şi suficiente, măsurile insuficiente întreprinse de autorităţi pentru a preveni maltratarea de către colaboratorii de poliție, ancheta ineficientă privind acuzaţiile de rele tratamente și detenție ilegală.

 

 

În fapt:

Pe 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegerile generale. Rezultatele preliminare ale alegerilor au fost anunțate pe 6 aprilie 2009. Potrivit acestora, Partidul Comunist din Moldova aflat la guvernare a câştigat la limită alegerile.

Pe 6 aprilie 2009, la orele 18.00 câteva sute de oameni, majoritatea tineri, s-au adunat în faţa monumentului Ştefan cel Mare, aflat în centrul Chişinăului. Aceștia au început să protesteze împotriva pretinselor fraude electorale în faţa clădirilor Preşedinţiei şi a Parlamentului, întorcându-se ulterior în Piaţa Marii Adunări Naţionale. S-au anunţat demonstraţii mai mari a doua zi la ora 10.00.

Pe 7 aprilie 2009, protestul a reînceput cu participarea a 5000 - 6000 de persoane. Deşi la început protestele au fost paşnice, pe parcurs, câteva sute de participanţi au devenit violenţi, protestatarii luând cu asalt clădirile Preşedinţiei şi a Parlamentului. În timpul nopţii au izbucnit câteva incendii în clădirea Parlamentului.

 

II. Arestul reclamantei și pretinsele rele tratamente

Pe 7 aprilie 2009 reclamanta a plecat împreună cu R., colega sa de camera, în Piața Marii Adunări Naționale. În Piață s-au întâlnit cu ruda sa, dl V. Boboc, cu care au stat până seara târziu.

Potrivit reclamantei, dl Boboc, R. și ea făceau parte dintr-un grup de 50 persoane care stăteau pașnic în stradă și discutau evenimentele zilei. Pe 8 aprilie în jurul orei 1.00 dimineața, grupul lor a fost înconjurat de polițiștii care protejau clădirea Guvernului, un batalion al forțelor speciale în măști și ofițeri îmbrăcați în civil înarmați cu puști automate și bastoane de cauciuc. Tinerilor li s-a ordonat să stea cu fața la pământ fiind loviți cu picioarele și aspru bătuți cu bastoane de cauciuc și puști. Ulterior au fost urcați în autovehiculele poliției fiind duși la diferite secții de poliție. În timp ce erau conduși spre mașina de poliție, reclamanta și R. au văzut cum colaboratorii de poliție îi aplicau lovituri lui V. Boboc, care deja era inconștient și nu reacționa la lovituri. Câteva zile mai târziu s-a aflat că dl Boboc a decedat.

Pe 13 aprilie 2009, reclamanta a oferit un interviu la postul de televiziune Pro TV Chișinău, declarând că ar fi fost martoră la moartea rudei sale Boboc. După difuzarea acelui interviu, autoritățile au solicitat jurnaliștilor de la PRO-TV să dezvăluie identitatea reclamantei, lucru pe care au refuzat să îl facă. Pe 14 aprilie 2009 reclamanta a efectuat o vizită la medicul specialist pentru a primi o confirmare medicală despre caracterul și gradul leziunilor.

Într-o plângere adresată Procurorului General, pe 4 mai 2009, reclamanta a scris despre evenimentele din noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, inclusiv despre bătăile la care au fost supuse ea, R. și dl Boboc în PMAN. De asemenea, reclamanta a descris cele petrecute în timpul detenției sale în secția de poliție Buiucani. Reclamanta a solicitat Procurorului General investigarea riguroasă a plângerilor ei și ai deferi instanței pe cei responsabili de maltratarea și detenția sa ilegală timp de peste cinci ore fără a-i explica motivele arestării sau a-i permite să-și informeze rudele despre reținerea sa.

În perioada 4 – 15 mai 2009 reclamanta a fost examinată de doctori din cadrul Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”, o organizație neguvernamentală. În Extrasul din Fișa Medicală datat cu 15 mai 2009 era indicat, printre altele, că reclamanta suferă de dureri de cap, amețeli și insomnie; avea coșmaruri cu scenele de la acel eveniment, dureri de inimă, în special în timpul efortului emoțional sau fizic, anxietate și viziuni obsesive.

 

III. Investigarea plângerilor reclamantei

Pe 1 iunie 2009, fiindu-i ascunsă identitatea, reclamanta a fost audiată de un judecător de instrucție cu privire la moartea dlui Boboc. În aceeași zi, ea a fost audiată de un procuror cu privire la acuzațiile sale din 4 mai 2009.

La o dată necunoscută, procurorul a respins cererea avocatului reclamantei de a-i oferi protecția martorului, indicând că ascunderea datelor de identitate era suficientă.

Pe 26 iunie 2009, Guvernul pârât a fost notificat cu privire la cerere.

Pe 22 iulie 2009, Procuratura militară a inițiat o anchetă penală cu privire la acuzațiile reclamantei formulate pe 4 mai 2009.

Pe 23 martie 2010, ancheta penală inițiată la 22 iulie 2009 a fost conexată cu o altă anchetă penală, referitoare la o serie de presupuse bătăi de către poliție și forțele speciale în timpul evenimentelor relevante.

Pe 15 ianuarie 2013, urmărirea penală menționată supra a fost suspendată. Potrivit deciziei, era imposibil să se determine care anume ofițer aplicase forța fizică cărei victime și dacă o astfel de utilizare a forței a fost necesară în acele condiții.

 

IV. Alte evenimente relevante

În paralel cu anchetele penale menționate mai sus, au fost inițiate o serie de alte anchete împotriva diferitor ofițeri, în care reclamanta era martor. Un astfel de ofițer, (G.), a fost achitat de prima instanță pe 11 octombrie 2011.

Această sentință a fost anulată de Curtea de Apel Chișinău pe 2 noiembrie 2015. Instanța l-a recunoscut pe G. vinovat de săvârșirea infracțiunii de neglijență, după ce a stabilit că acesta fusese de serviciu la secția de poliție Buiucani în perioada 7- 8 aprilie 2009. El nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu atunci când a interogat mai mulți tineri, inclusiv pe reclamantă și pe R., când au fost aduși la sediul poliției, unde unii au fost maltratați. Pe 18 mai 2016, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre, făcând referire, inter alia, la mărturii despre evenimentele de la secția de poliție, inclusiv declarațiile reclamantei și ale lui R.

Pe 14 noiembrie 2012, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 853 pentru a acorda ajutor persoanelor care suferiseră în urma evenimentelor din aprilie 2009.

Persoanele menționate în acea decizie au primit despăgubiri în sume cuprinse între 3.000 și 7.000 de lei moldovenești (MDL - echivalentul a aproximativ 192 și respectiv 447 euro (EUR)). Reclamanta a primit 7.000 MDL.

 

În drept:

 

Cu privire la încălcarea articolelor 2 și 13 din Convenţie:

Curtea a considerat că reclamanta nu a demonstrat că a existat un pericol suficient de grav și imediat pentru viața ei astfel încât să implice obligația pozitivă de protecție a statului, cum ar fi protecția martorului care i-a fost refuzată în cele din urmă de către autoritățile naționale. Mai mult, în aceste circumstanțe, ea nu are nicio „pretenție argumentată” în sensul articolului 13 din Convenție. Astfel, Curtea a conchis că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă.

 

 

Cu privire la încălcarea articolelor 3 și 13 din Convenţie:

După cum Curtea a afirmat în repetate rânduri, articolul 3 din Convenție garantează una dintre cele mai fundamentale valori ale societăților democratice. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea prevederilor materiale ale Convenției și din Protocoalele nr. 1 și 4, articolul 3 nu prevede excepții, iar potrivit articolului 15 § 2, nicio derogare nu este permisă, chiar și în cazul unei urgențe publice care amenință viața națiunii (a se vedea, Georgia v. Rusia (I) [MC], nr. 13255/07, § 192, CEDO 2014 (extrase); Svinarenko și Slyadnev v. Rusia [MC], nr. 32541/08 și 43441/08, § 113, CEDO 2014 (extrase); și Bouyid v. Belgia [MC], nr. 23380/09, § 81, CEDO 2015).

Pentru a cădea sub incidența articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui minim depinde de toate circumstanțele cazului, precum durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. (a se vedea, printre altele, Gäfgen v. Germania [MC], nr. 22978/05, § 88, CEDO 2010; și Svinarenko și Slyadnev v. Rusia [MC], nr. 32541/08 și 43441/08, § 114 , CEDO 2014 (extrase)).

Curtea consideră că, atunci când o persoană face o afirmație credibilă că a suferit un tratament contrar articolului 3 din mâna poliției sau a altor agenți similari ai statului, această prevedere, coroborată cu obligația generală a statului în baza articolului 1 din Convenție de a “recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în …Convenție”, impune în mod implicit desfășurarea unei investigații oficiale eficiente. Ca și în cazul investigațiilor în temeiul articolului 2, aceasta trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea general prin lege a torturii, a tratamentelor și a pedepselor inumane și degradante, în pofida importanței sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică, iar în unele cazuri ar fi posibil ca agenți ai statului să abuzeze de drepturile celor aflați sub controlul lor cu impunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000 IV)

În cazul de față, Curtea a notat în primul rând că, în hotărârile lor, Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție l-au condamnat pe ofițerul G. pentru că nu a acționat în mod legal atunci când mai multe persoane, inclusiv reclamanta, au fost aduse la secția de poliție din Buiucani, unde ofițerul fusese de serviciu pe 7 și 8 aprilie 2009. Prin urmare, reieșind din conținutul hotărârilor naționale, Curtea consideră ca fiind stabilit faptul că reclamanta a fost într-adevăr reținută și dusă la secția de poliție Buiucani în noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009.

Curtea a observat că reclamanta a prezentat autorităților naționale dovezi - rapoarte de expertiză medico-legale, care dovedeau atât consecințele fizice, cât și cele psihologice asupra sa. Este adevărat că întârzierea în obținerea acestora ridică o problemă de credibilitate. Cu toate acestea, întârzierea în acțiunile reclamantei trebuie privită într-un context mai amplu al evenimentelor în care s-a aflat. Conform jurisprudenței îndelungate a Curții, autoritățile trebuie să ia în considerare situația deosebit de vulnerabilă a victimelor și de faptul că persoanele care au fost supuse unor maltratări grave vor fi adesea mai puțin pregătite sau dispuse să depună o plângere.

După cum a fost stabilit de comisia de anchetă parlamentară, arestările persoanelor suspectate de participare la evenimentele din 7 și 8 aprilie 2009 au continuat până la 12 aprilie 2009. Trebuie remarcat faptul că unele dintre aceste arestări ale tinerilor, care a durat timp de câteva zile după încheierea tulburărilor, au fost prezentate la televizor și pe rețelele de socializare și au fost astfel cunoscute publicului. În astfel de circumstanțe, după ce ar fi trecut printr-o experiență traumatică în urma arestării sale pe 7 aprilie 2009 și având în vedere arestările continue, este de înțeles că reclamanta a așteptat câteva zile înainte de a vizita un medic specialist, pentru a nu atrage atenția asupra sa.

Prin urmare, Curtea consideră ca fiind stabilit faptul că reclamanta a fost într-adevăr supusă unui tratament inuman, în sensul articolului 3 din Convenție, de către agenții statului.

În ceea ce privește ancheta asupra pretinselor maltratări ale reclamantei, trebuie remarcat faptul că aceasta a durat mai mult de zece ani și nu a condus la identificarea făptașilor. Mai mult, din 2013 ancheta a fost suspendată. Curtea a reiterat faptul că o anchetă eficientă este acea care oferă un element suficient de control din partea statului pentru a asigura răspunderea. Deși gradul de control din partea statului poate varia, în toate cazurile, reclamantei a trebuit să i se ofere acces efectiv la procedura de anchetă.

În plus, Curtea a constatat că principalul motiv pentru incapacitatea autorităților de a continua ancheta a fost imposibilitatea identificării presupușilor făptași, în ciuda faptului că a intervievat 200 de membri ai batalionului forțelor speciale și a analizat înregistrările video publice și private. Folosirea măștilor de către cei 200 de ofițeri a fost, evident, un obstacol în calea identificării acțiunilor lor individuale, în absența unui sistem care să permită identificarea fiecărui individ prin semne speciale sau altfel. În jurisprudența sa anterioară, Curtea s-a expus cu privire la incidentele ce implică ofițeri de poliție înarmați și mascați care au participat la intervenții împotriva persoanelor, cât și despre omisiunea de a identifica și audia acești ofițeri (a se vedea, de exemplu, Kučera v. Slovacia, nr. 48666/99, §§ 122-24, 17 iulie 2007; Rachwalski și Ferenc v. Polonia, nr. 47709/99, 28 iulie 2009; Hristovi v. Bulgaria, nr. 42697/05, §§ 80-93, 11 octombrie 2011; Ataykaya v. Turcia, nr. 50275/08, § 53, 22 iulie 2014; și Ciorap v. Republica Moldova (nr. 5), nr. 7232. / 07, § 64, 15 martie 2016).

Curtea a considerat că deficiențele anchetei, precum inițierea tardivă a anchetei, durata excesivă a acesteia, eșecul implicării reclamantei, prin informarea ei cu privire la deciziile importante adoptate și neidentificarea rolurilor ofițerilor mascați ai forțelor speciale, îi permite să concluzioneze că în prezenta cauză a existat, de asemenea, o încălcare a articolului 3 sub aspect procedural.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție atât sub aspect material, cât și sub aspect procedural.

Având în vedere cele constatate, Curtea nu a considerat necesar să examineze separat plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 din Convenţie:

Curtea a reiterat faptul că articolul 5 din Convenție reprezintă, alături de articolele 2, 3 şi 4, unul din drepturile fundamentale care protejează integritatea fizică a individului, importanța sa fiind astfel primordială. Scopul său esențial este de a preveni privările de libertate arbitrare sau nejustificate.

Curtea a subliniat, în special, că deţinerea nerecunoscută a unei persoane reprezintă o negare totală a garanțiilor prevăzute la articolul 5 din Convenție și o încălcare gravă a acestei prevederi. După ce au preluat controlul asupra unei persoane, autorităţile au obligaţia să răspundă pentru locul unde se află aceasta.

În cazul de față, Guvernul a recunoscut că nicio mențiune despre detenția reclamantei nu a fost găsită în niciunul din registrele de evidență oficiale. Cu toate acestea, instanțele naționale au confirmat în cele din urmă că reclamanta a fost reținută și adusă la secția de poliție Buiucani în noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009.

Este clar faptul că reclamanta a fost reținută pentru câteva ore de către agenții statului și apoi eliberată, fără ca reținerea sa să fi fost înregistrată. Astfel, aceasta a fost supusă unei detenții nerecunoscute, încălcând în mod clar articolul 5 din Convenție.

Această constatare este suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 în prezenta cauză.

 

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie.

 

Având în vedere omisiunea avocatului reclamantei de a prezenta pretențiile privind satisfacția echitabilă în termenul stabilit de Curte și cu respectarea procedurii stabilite de Regulamentul Curții, ultima a decis să nu acorde nicio compensație cu privire la satisfacția echitabilă.

 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea D. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externe