Bostan v. Republica Moldova – nr. 52507/09

Hotărârea din 8.12.2020 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8-1

Respectarea domiciliului

 

Percheziţia efectuată fără acordul persoanei care domiciliază, în lipsa mandatului judecătoresc sau a unui control judiciar ex post a măsurilor de investigație - încălcare

 

Pe 15 septembrie 2009, reclamanţii, dna Silvia Bostan şi dl Veaceslav Bostan, au invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 8 din Convenției, susţinând faptul că, efectuarea percheziției domiciliului lor a fost ilegală, date fiind lipsa consimțământului lor și lipsa unei ordonanţe motivate de efectuare a percheziţiei, sau a unui control judiciar ex post. Totodată, reclamanții au invocat lipsa unui remediu efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție.

 

În fapt:

Pe 6 noiembrie 2008, M.C., ginerele reclamanților, a fost oprit de către colaboratorii poliţiei în apropierea casei reclamanţilor, în timp ce era la volanul unei furgonete, care era încărcată cu carne de pasăre. Fiind întrebat despre provenienţa cărnii, M.C. a răspuns că a cumpărat-o din Transnistria și că nu deține acte de provenienţă. Potrivit colaboratorilor poliţiei, M.C. a menţionat că o cantitate mai mare de carne se afla în camera frigorifică din curtea casei.

Potrivit unei declaraţii scrise de mână şi semnată de M.C., acesta a indicat că îşi are domiciliul la adresa în cauză și că permite colaboratorilor de poliţie să verifice camera frigorifică din curte.

În urma cercetării efectuate în absența reclamanților, polițiștii au confiscat 4.924 kg de carne congelată.

Reclamanții au susținut că, deși M.C. avea viza de reşedinţă înregistrată în casa lor, din 2005, acesta locuia la o altă adresă.

Potrivit informaţiei prezentate de Guvern, la data evenimentelor, M.C. locuia în casa reclamanților.

Pe 17 noiembrie 2008, reclamanții au depus o plângere împotriva colaboratorilor de poliție, susținând că aceștia au comis o infracțiune de violare de domiciliu. Reclamanții au indicat că ei erau unicii proprietari și doar ei domiciliau în imobilul supus percheziţiei, și că M.C. locuia la o altă adresă. Aceștia s-au plâns că percheziţia efectuată în absența lor, fără consimțământul lor și în lipsa mandatului eliberat de judecătorul de instrucţie, este contrară articolului 8 din Convenție și articolelor 12 și 118 din Codul de procedură penală.

Prin ordonanţa din 1 decembrie 2008, procuratura a respins plângerea acestora, motivând că, potrivit informațiilor din buletinul de identitate, M.C. avea viza de reședință la adresa imobilului reclamanților, și că astfel colaboratorii de poliţie au acționat în conformitate cu prevederile legale, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu. Reclamanții au contestat această decizie.

Pe 20 martie 2009, un judecător de instrucție de la Judecătoria Rîșcani mun. Chişinău a examinat recursul în lipsa părților interesate și a reprezentantului lor, și l-a respins ca nefondat. Judecătorul a menționat că percheziţia imobilului reclamanților a fost efectuată cu acordul lui M.C., care avea viza de reşedinţă acolo și că, prin urmare, nu exista niciun motiv pentru a considera că efectuarea aceastei percheziţie ar încălca articolele 12 și 118 din Codul de procedura penală.

 

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie:

Curtea a notat din start că, colaboratorii de poliţie nu au intrat în casa reclamanților, ci au intrat în curtea casei și au percheziționat camera frigorifică aflată acolo. Aceasta a precizat că locurile supuse percheziţiei nu erau accesibile publicului. Totodată, Curtea a reiterat că a avut deja ocazia să stabilească că interpretarea extinsivă a conceptului de „domiciliu”, în sensul articolului 8 din Convenție, trebuie să aibă anumite limite și că această calificare nu poate fi atribuită, de exemplu, imobilelor destinate animalelor (Leveau și Fillon v. Franța, nr. 63512/00 și 63513/00, 6 septembrie 2005) sau clădirilor și echipamentelor industriale, cum ar fi moara, brutăria sau depozitele utilizate în scopuri exclusiv profesionale (Khamidov v. Rusia, nr. 72118/01, § 131, 15 noiembrie 2007). Cu privire la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a menţionat că diferă de cele două cazuri citate mai sus. Din informaţiile prezentate nu reiese cu certitudine faptul că, curtea casei și camera frigorifică au fost utilizate pentru uz pur profesional, făcând incompatibilă orice utilizare în scop personal de către reclamanţi. De asemenea, nu există dovezi că locuința acestora era cu certitudine distinctă și separată de zonele supuse percheziţiei de către colaboratorii de poliție. În consecință, Curtea a considerat că nu poate exclude aceste spaţii de la protecția oferită de articolul 8 din Convenției și că acestea pot fi considerate ca făcând parte din „domiciliul” reclamanților, în sensul dispoziției respective (compara cu Ișıldak v. Turcia, nr. 12863/02, § 48, 30 septembrie 2008 și Faruggia v. Malta, nr. 67557/10, § 29, 6 martie 2012).

Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, expresia „prevăzută de lege” impune ca o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie să aibă un temei legal intern, ca legislaţia în cauză să fie suficient de accesibilă și previzibilă şi să fie compatibilă cu principiul statului de drept (a se vedea, Heino, citat mai sus, § 36, Gutsanovi, citat mai sus, § 218 și Halabi v. Franța, nr. 66554/14, § 57, 16 mai 2019).

În ceea ce privește circumstanţele cazului, Curtea a observat că părțile nu au fost de acord cu privire la faptul că, în acest caz, legea a fost suficient de previzibilă. Totuși, a considerat că nu este necesar să se pronunțe asupra acestui aspect, întrucât, în orice caz și din motivele expuse mai jos, condiția esenţială pe care legislația naţională trebuia să o îndeplinească, și anume să fie compatibilă cu principiul statului de drept, nu a fost îndeplinită în speță. Din motive similare, a considerat că, de asemenea, nu era necesar să se pronunţe cu privire la o altă chestiune disputată între părți, și anume dacă M.C. locuia efectiv sau nu în casa reclamanților.

Curtea a reamintit că, în cazul aplicării sechestrelor și efectuării perchezițiilor, a solicitat ca legislația naţională să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva arbitrariului. Fără a aduce atingere marjei de apreciere pe care o acordă statelor contractante, Curtea trebuie să fie extrem de vigilentă atunci când legislația națională împuternicește autoritățile să efectueze o percheziție fără un mandat judecătoresc: protecția persoanelor împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităților publice asupra drepturilor garantate de articolul 8 din Convenție necesită un cadru legal și o limitare strictă a acestor competențe (Stoyanov și alții v. Bulgaria, nr. 55388/10 , § 126, 31 martie 2016).

În cazul de față, percheziția și confiscarea la domiciliul reclamanților au fost efectuate fără autorizarea prealabilă a unui judecător. Într-adevăr, articolele 12 alin. (1), 118 alin. (2) și 279 alin. (3) din Codul de procedură penală permiteau organelor de urmărire penală să întreprindă astfel de măsuri cu acordul persoanei care locuiește pe adresa în cauză. Totuşi, Curtea a observat că, în situaţiile ca şi în cazul de faţă, în care doar o persoană dintre cei care domiciliau și-a dat consimțământul pentru efectuarea percheziției, aceste dispoziții nu au limitat în niciun caz marja de apreciere a autorităţilor de anchetă, care au fost singurii competenți să evalueze necesitatea și amploarea perchezițiilor.

Curtea a reiterat faptul că, în astfel de situații, lipsa unui mandat de percheziție și de confiscare poate fi echilibrată printr-un control judiciar a posteriori asupra legalității și necesității acestor măsuri de anchetă.

Curtea, a observat că, în lipsa unui control judiciar în temeiul articolului 12 alin. (2) din Codul de procedură penală, este de competența sa să se pronunțe în prezenta cauză cu privire la întinderea controlului efectuat în urma plângerii reclamanților.

Curtea a menţionat că scopul principal al procedurii inițiate prin această plângere a fost de a stabili dacă au existat sau nu încălcări din partea colaboratorilor de poliție și că aceasta nu se referea direct la legalitatea percheziţiei în sine. Mai mult, se pare că reclamanții nu au avut nicio posibilitate de a contesta efectuarea percheziţiei. Curtea a constatat că, în decizia emisă cu privire la plângerea înaintată, judecătorul de instrucție a analizat problema legalității acțiunilor organelor de urmărire penală, cu un accent deosebit pe acordul dat de M.C. și pe faptul că acesta locuia în casa reclamanților. Totuşi, judecătorul în cauză nu a examinat exercitarea de către autorităţile de investigare a posibilităţii de a aprecia oportunitatea, durata și amploarea percheziţiei. Prin urmare, Curtea a concluzionat că în cazul de față nu a existat o examinare eficientă a necesității măsurii contestate.

În aceste circumstanţe Curtea a considerat că, în lipsa unei autorizații prealabile din partea unui judecător de instrucţie și a unui control judiciar efectiv a posteriori al acţiunii contestate, astfel cum este prevăzut de legislaţie, reclamanții nu au beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a preveni riscul abuzului de putere din partea organului de urmărire penală. Astfel, a concluzionat că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea domiciliului nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 8 § 2 din Convenție, în consecință, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

 

Curtea le-a acordat reclamanţilor suma de 1542 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Concluzie: încălcarea articolului 8 din Convenție (unanimitate). 

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Bostan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă