Snegur v. Republica Moldova – 22775/07

Hotărârea din 3.12.2019 [Secţia a II-a] 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Posesia liniştită a bunurilor

Pe 24 aprilie 2007, reclamanta, Lidia Snegur, născută în 1952, care locuiește în Chișinău a invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție şi a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, dată fiind încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului la protecția proprietății prin admiterea unei acțiuni tardive și de repunere neîntemeiată în termen a acțiunii precum și prin eșuarea instanțelor naționale de a se pronunța cu privire la termenul de prescripție invocat de reclamantă.

În fapt:

Pe 15 septembrie 1998, reclamanta a încheiat un contract de arendă cu Primăria municipiului Chișinău a unei camere de 93,6 metri pătrați, pentru a desfășura în imobilul respectiv activitate de notariat. În aceeași zi, a încheiat un contract de sublocațiune pentru jumătate din acel imobil cu C., un alt notar. La 30 octombrie 1998, Primăria municipiului Chișinău a autorizat sublocațiunea respectivă.

Pe 19 ianuarie 2000, reclamanta a privatizat întregul imobil. Ulterior, aceasta a semnat un contract de locațiune cu C. care a continuat să ocupe jumătate din imobil.

Pe 18 noiembrie 2002, reclamanta a notificat-o pe C. cu privire la faptul că contractul de locațiune a expirat și a invitat-o ​​să părăsească imobilul.

Pe 8 august 2003, C. a introdus o acțiune civilă împotriva reclamantei pentru recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei jumătăți din imobil. În special, a susținut că a dat acordul reclamantei pentru a privatiza întregul imobil și că a încheiat simultan cu acesta din urmă un acord verbal pentru vânzarea a jumătate din imobilul în cauză. De asemenea, a declarat că contractul de locațiune pe care l-a încheiat cu reclamanta a fost fictiv.

Pe 16 septembrie 2005, C. și-a completat cererea de chemare în judecată, cu atragerea statului în calitate de co-pârât și a solicitat modificarea contractului de privatizare din 19 ianuarie 2000, pentru a fi recunoscută drept cumpărătorul a jumătate din imobil.

În paralel cu acțiunea civilă, C. a depus în noiembrie 2005 o cerere prealabilă la Primăria municipiului Chișinău în vederea obținerii modificării deciziilor adoptate în 1998 privind contractul de locațiune și sublocațiune a imobilului și „să fie recunoscută în calitate de locatar principal - în același mod ca și reclamanta – cu privire la perioada anterioară privatizării. La 2 decembrie 2005, Primăria municipiului Chișinău a respins această solicitare.

Pe 12 decembrie 2005, C. a depus o cerere de chemare în judecată în instanța de contencios administrativ.

Prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 5 mai 2006, acțiunile depuse de C au fost admise.

Prin decizia din 29 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău, pronunțându-se doar cu privire la cu temeinicia cauzei.

În drept:

Cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie:

Curtea s-a referit la jurisprudența sa anterioară, în care a stabilit că respectarea criteriilor de admisibilitate pentru a introduce o cale de atac reprezintă un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul pe care îl au perioadele de prescripție este unul de o importanță majoră atunci când este interpretat în lumina preambulului Convenției, care susține statul de drept ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Articolul 6 prevede, de asemenea, că instanțele naționale trebuie să explice suficient motivele pe care se bazează.

De asemenea, Curtea a reamintit că atât constatarea faptelor cauzei, cât și interpretarea dreptului național intră exclusiv în competența instanțelor naționale. Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a unor reguli procedurale, cum ar fi formele și limitele de timp care reglementează depunerea unei căi de atac, iar rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția din efectele unei astfel de interpretări.

În speță, Curtea a observat de la început că, având în vedere circumstanțele cauzei, respectarea termenelor de prescripție a constituit una dintre întrebările esențiale care trebuiau să fie hotărâte de instanțele naționale și că acest punct a avut un impact decisiv cu privire la rezultatul prezentei cauzei (c. Ruiz Torija v. Spania, 9 decembrie 1994).

Curtea a constatat că, conform prevederilor legale, erau aplicabili termeni de prescripție diferiți pentru acțiunea civilă și de contencios înaintate de către C.

Ulterior a menționat că nici Curtea de Apel Chișinău și nici Curtea Supremă de Justiție nu au abordat în niciun fel problema respectării termenul de prescripție de treizeci de zile aplicabil recursului în procedura de contencios administrativ.

Mai mult, Curtea a observat că recursul depus în ordinea de contencios administrativ a fost înaintat de C. peste șase ani de la adoptarea actelor administrative pe care acesta din urmă le-a contestat și că era necesar un răspuns specific și explicit privind respectarea termenului de 30 de zile menționat mai sus.

În primul rând, însăși C. a recunoscut că i-a permis reclamantei să privatizeze întregul imobil. În al doilea rând, este clar că, C. nu putea să nu știe că reclamanta, luând în locațiune jumătate din imobil, era proprietara imobilului, ceea ce presupunea neapărat că a fost privatizat. Prin urmare, din actele anexate la dosar rezultă că, înainte de 18 noiembrie 2002, C. era cunoscută cu principalele aspecte ale contractului de privatizare, în special subiectul și părțile, ceea ce în principiu i-a permis să știe că i-a fost încălcat dreptul său de proprietate.

Curtea a constatat, așadar, că nu există nicio legătură între faptele constatate, dispozițiile aplicabile și concluziile instanțelor naționale cu privire la respectarea termenului de prescripție aplicabil procedurilor civile. În consecință, a considerat că hotărârea Curții de Apel Chișinău a fost viciată iar Curtea Supremă de Justiție nu a remediat neajunsurile hotărârii pronunțate de instanța inferioară.

În concluzie, Curtea a constată că, în ceea ce privește problema esențială referitoare la respectarea termenelor de prescripție, ridicate de reclamant în cazul de față, instanțele naționale fie au omis să se pronunțe, fie au ajuns la concluzii arbitrare. Rezultă că reclamanta nu a avut parte de un proces echitabil și că a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție. 

Cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a considerat că nedreptatea procedurilor în cauză, în special în ceea ce privește constatările referitoare la respectarea termenului de prescripție aplicabil acțiunii civile înaintată de C., are o legătură directă cu dreptul reclamantului la respectarea proprietății sale. Această constatare a fost suficientă pentru ca Curtea să considere că procedura națională nu a oferit reclamantei garanțiile procedurale necesare pentru a-și apăra dreptul de proprietate.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 §1 din Convenţie și a articolului 1 Protocol nr. 1 la Convenţie. 

Curtea i-a acordat companiei reclamante suma de 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 1500 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Snegur v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă