Pisică v. Republica Moldova – nr. 23641/17

Hotărârea din 29.10.2019 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8 - 1

Respectarea vieții de familie

Obligații pozitive

 

Neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive care acorda mamei custodia asupra copiilor; Îndepărtarea copiilor de mama lor; Neîndeplinirea acțiunilor cu diligența necesară – încălcare

 

La 16 martie 2013, reclamanta dna Nelea Pisică (ulterior dna Nelea Gamarț) născută în anul 1981, care locuiește în Ialoveni, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 8 din Convenție, dată fiind omisiunea autorităților de a întreprinde măsuri efective pentru a asigura accesul reclamantei la copiii săi, încălcând astfel dreptul la protecția vieții sale de familie.

 

În fapt:

Pe 7 septembrie 2002 reclamanta s-a căsătorit cu P. Pe 14 iulie 2003 s-a născut fiul lor. Pe 6 martie 2006 reclamanta a divorțat obținând custodia asupra fiului. Ulterior, reclamanta a rămas să locuiască în aceiași casă cu fostul soț, astfel că pe 5 august 2007 a dat naştere copiilor gemeni.

Potrivit reclamantei, în 2012 P. a devenit agresiv. Pe 26 decembrie 2012, reclamanta a părăsit domiciliul împreună cu cei trei copii, ulterior solicitând de la P. pensia de întreținere a copiilor.

Pe 29 iulie 2013, P. a intrat în casa unde locuia reclamanta și fără permisiunea ei, forțat a luat cei doi copii mai mici. La scurt timp, reclamanta a depus o acțiune în judecată, solicitând custodia asupra copiilor mai mici. Pe 31 iulie 2013, reclamanta a solicitat Judecătoriei Ialoveni urgentarea examinării cauzei declarând că P. manipula copiii împotriva sa. Reclamanta a invocat că nu are acces la copii și a solicitat instanței obligarea lui P. să îi permită să comunice cu aceștia. Pe 31 iulie 2013, reclamanta s-a plâns la poliţie cu privire la incidentul din 29 iulie 2013, care nu i-au dat niciun răspuns. Pe 19 august 2013, reclamanta a depus o plângere la Direcția Asistență Socială și Protecția Familiei. Pe 3 septembrie 2013 P. a decis să întoarcă copiii reclamantei. Pe 4 septembrie 2013, la cererea ambilor părinţi, DASPF a propus un orar de stabilire a vizitelor cu copiii. Întrucât P. o insulta și o amenința, la cererea reclamantei, pe 10 septembrie 2013, Judecătoria Ialoveni a emis ordin de protecţie a reclamantei și celor trei copii pe un termen de 3 luni, care a fost ulterior prelungit cu încă 3 luni. Deși, potrivit ordonanței de protecție, P. nu avea voie să contacteze cu copiii, acesta i-a luat să locuiască împreună cu el, refuzând întoarcerea acestora la domiciliul reclamantei. În anul 2014 au fost întocmite mai multe rapoarte psihologice, care au stabilit că atitudinea copiilor față de reclamantă devenise una negativă, urmare a influenței din partea lui P., și că îndepărtarea copiilor de reclamantă ar constitui un abuz emoțional..

Pe 6 februarie 2015, Judecătoria Hâncești a acordat lui P. custodia celor doi copii mai mici. Pe 24 iunie 2015, Curtea de Apel Chișinău a anulat această hotărâre, acordând reclamantei custodia copiilor. Pe 11 noiembrie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul formulat de către P., hotărârea devenind definitivă.

Pe 19 ianuarie 2016, la cererea reclamantei, executorul judecătoresc a iniţiat procedura de executare a hotărârii judecătoreşti din 24 iunie 2015 şi a solicitat executarea benevolă a actului judecătoresc, prin predarea copiilor, însă P. nu s-a conformat.

Pe 19 decembrie 2016, o altă tentativă de executare a hotărârii a eșuat, din cauza faptului că copiii s-au opus să locuiască cu mama lor.

În perioada care a urmat, a continuat procedura de reconciliere între reclamantă și P., cu implicarea mai multor autorităţi. Pe 7, 14 și 17 februarie 2017 au avut loc trei întâlniri între diferite autorități, care încercau să identifice soluții pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 24 iunie 2015.

Pe 7 iunie 2017 a avut loc o nouă tentativă de a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă, când reclamanta împreună cu mai multe autorităţi au intrat în casa lui P. și au discutat cu copiii. Totuşi copii au refuzat să meargă cu reclamanta.

Pe 9 și 23 iunie, precum și pe 18 și 28 septembrie 2017, autoritățile locale de asistență socială s-au întâlnit într-un grup de lucru pentru a identifica modalitățile de restabilire a relației dintre reclamantă și copiii ei.

Pe 21 martie 2018, P. a înaintat o acțiune în instanță, cerând custodia copiilor.

Prin hotărârea Judecătoriei Ialoveni din 5 iulie 2018, menţinută prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 5 decembrie 2018, a fost admisă parţial cererea, transferând custodia celor doi copii mai mici către P., dar respingând cererea în privinţa copilului mai mare. Instanţele au constatat, printre altele, că copiii mai mici care aveau 11 ani, își exprimaseră clar dorința de a trăi cu tatăl lor și nu cu mama lor. Mai mult decât atât, autoritatea locală de asistenţă socială au ajuns la concluzia că schimbarea de custodie ar fi în interesul superior al copiilor, care aveau legături strânse cu tatăl lor și care ar suferi dacă s-ar schimba locul lor de trai.

 

În drept:

Curtea a reamintit că, dacă art. 8 din Convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Curtea a reținut în repetate rânduri că, în cazurile referitoare la drepturile de contact ale părinților, statul are, în principiu, obligația de a lua măsuri în vederea reunirii părinților cu copiii lor și a unei obligații de a facilita astfel de reuniuni, în măsura în care aceasta o dictează interesele copilului.

Curtea de nenumărate ori a declarat că este important să se constate dacă autoritățile au luat toate măsurile necesare pentru a facilita contactul între copil și părinți, măsuri care pot să difere în dependenţă de circumstanțele speciale ale fiecărui caz.

În speţă, pentru a decide dacă autoritățile au respectat obligațiile pozitive în temeiul articolului 8, Curtea a lua în considerare toate elementele relevante, cum ar fi modul de executare a hotărârii din 24 iunie 2015, precum și acțiunile autorităților pe parcursul procedurii, nu numai în faza de executare a hotărârii judecătoreşti.

Curtea a reţinut că reclamanta a solicitat urgentarea examinării cauzei cu privire la custodia copiilor. Totuşi, în ciuda acestei solicitări și a numeroaselor sale plângeri cu privire la acțiunile lui P., prima instanță a avut nevoie de un an și jumătate pentru a pronunţa hotărârea. Această perioadă s-a adăugat la perioada generală în care reclamanta nu a comunicat cu cei doi copii ai ei, în timp ce P. a continuat să îi înstrăineze pe copii de ea. Această întârziere în luarea deciziei cauzei este contrară principiului diligenței excepționale.

Cu privire la executarea hotărârii judecătoreşti, Curtea a observat că autoritățile nu au rămas total pasive și au întreprins o serie de măsuri relevante. Totuşi, după prima tentativă a executorului judecătoresc din 9 februarie 2016, de punere în executare a deciziei Curții de Apel Chișinău, autoritățile au rămas aparent inactive, cu excepția executorului judecătoresc, care în opinia Curții de Apel Chișinău, în mod inutil a solicitat explicarea executării deciziei din 24 iunie 2015 şi permisiunea de a intra forțat în domiciliul lui P.Următoarea măsură a fost luată abia pe 15 decembrie 2016, când o instanță a emis un ordin de protecție care-i interzicea lui P. să contacteze cu copiii. Pe 16 decembrie 2016, a existat o a doua încercare de a-i convinge pe copii să meargă cu mama lor. Ulterior, au mai existat alte două încercări de a transfera copiii către reclamantă, dar de fiecare dată copiii refuzau să meargă cu ea.

Curtea a reţinut faptul că refuzul copiilor de a rămâne cu mama lor a provocat o situație dificilă, necesitând o varietate de măsuri complexe pentru pregătirea reunirii lor cu reclamanta. Totuşi, spre deosebire de încercările de a găsi o soluție în 2017, aparent nu a existat nicio dovadă a unei astfel de acţiuni în 2016. În cele din urmă, Curtea a constatat că eșecul autorităților de a soluționa numeroasele plângeri din partea reclamantei a contribuit în mod substanțial la eventualele dificultăți în executarea deciziei din 24 iunie 2015. În consecință, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența excepțională necesară și nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza Articolului 8 din Convenție.

 

Concluzie (unanimitate):  încălcarea articolului 8 din Convenție.

 

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Pisică v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

                                                           

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă