Moscalciuc v. Republica Moldova – nr. 42921/10

Hotărârea din 1.10.2019 [Secţia a II-a]

Articolul 5

Dreptul la libertate şi la siguranţă

Articolul 5-3

Arest preventiv motivat suficient

Pe 15 iulie 2010, reclamantul Vladimir Moscalciuc, născut în 1967 deținut în Chișinău, a sesizat Curtea, invocând încălcarea articolelor  5 § 3 și 3 din Convenție, dat fiind faptul că instanțele naționale nu au motivat suficient și relevant deciziile cu privire la aplicarea și prelungirea arestului preventiv în privința sa și că condițiile de detenție erau inumane și degradante.

În fapt:

În 2003, reclamantul a fost plasat în detenţie, fiind condamnat pentru infracțiunea de furt.

Pe 10 februarie 2010 a fost admisă cererea pe care a înaintat-o în baza legii cu privire la amnistie și a fost eliberat.

Imediat după ieșirea din sala de judecată, în urma eliberării sale, reclamantul a fost arestat de colaboratorii de poliție fiind bănui de crearea unui grup criminal organizat format din deținuți din diferite închisori din Republica Moldova, cu scopul obținerii unor sume de bani de la alți deținuți, precum și crearea unei rețele criminale paralele administrației închisorii.

Pe 12 februarie 2010, Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău a dispus aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantului pe un termen de 30 de zile, acceptând argumentele procurorului că reclamantul s-ar putea eschiva sau ar putea influenţa martorii și victimele și că o astfel de măsură este necesară pentru protejarea ordinii publice. Această încheiere a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău pe 18 februarie 2010.

Arestul preventiv al reclamantului a fost prelungit de către Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău la 10 martie, 9 aprilie, 10 mai, 10 iunie și 6 iulie 2010. De fiecare dată, detenția sa a fost prelungită cu treizeci de zile. Aceste încheieri au fost menținute de Curtea de Apel Chișinău la 30 martie, 20 aprilie, 21 mai și 18 iunie 2010. La 6 august 2010, Curtea de Apel Chișinău a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu încă nouăzeci de zile. Aceeași instanță a dispus prelungiri de nouăzeci de zile pe 1 noiembrie 2010, precum și pe 3 februarie, 21 aprilie, 6 iulie și 26 octombrie 2011. Motivele pentru prelungirea arestului reclamantului au fost întotdeauna aceleași ca cele prevăzute în încheierea inițială din 12 februarie 2010. Fiecare dintre aceste ordonanţe a fost menținută de instanța superioară, iar arestul preventiv al reclamantului a durat până la 27 februarie 2012, când a fost emisă sentinţa de condamnare prin care a fost găsit vinovat.

În drept:

Cu referire la încălcarea articolului 5 § 3:

Curtea a reiterat faptul că justificarea pentru orice perioadă de detenție, oricât de scurtă, trebuie motivată de autorități.

Procurorul având obligația să prezinte motive relevante și suficiente pentru detenție - pe lângă persistența unei suspiciuni rezonabile - aplicate deja la primul act prin care s-a dispus arestarea preventivă, adică „imediat” după arestare. Mai mult, atunci când se decide dacă o persoană trebuie eliberată sau arestată, autoritățile sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative de asigurare a prezenței sale în proces (Idalov v. Rusia [MC), nr. 5826/03, § 140, 22 mai 2012).

Justificările care au fost considerate „relevante” și „suficiente” din jurisprudența Curții au inclus motive precum pericolul de a se eschiva, riscul de apariție a influenței asupra martorilor sau a probelor, precum și riscul de coluziune, riscul recidivei, riscul de a provoca tulburări ale ordinii publice și necesitatea protejării deținutului (Stögmüller v. Austria, 10 noiembrie 1969, § 15,; Wemhoff v. Germania, 27 iunie 1968, § 14; Tomasi v. Franța, 27 august 1992; Toth v. Austria, 12 decembrie 1991; Letellier v. Franța, 26 iunie 1991; și IA v. Franța, 23 septembrie 1998).

Prezumția este întotdeauna în favoarea eliberării. Autoritățile judiciare naționale trebuie, să examineze toate faptele cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție. În esență, Curtea a trebuit să decidă dacă, în baza motivelor expuse în aceste decizii și a faptelor declarate de reclamant în cererile sale, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. Argumentele pentru și împotriva eliberării nu trebuie să fie „generale și abstracte”.

Cu privire la prezenta cauză, Curtea a constatat că reclamantul a fost deținut în mod repetat - din aceleași motive de fiecare dată - mai mult de doi ani. Motivele prezentate par să fi parafrazat doar temeiurile reținerii prevăzute în Codul de procedură penală, fără a explica modul în care au fost aplicate în cauza reclamantului. Cu toate acestea, în opinia Curții, ceea ce este cel mai important este faptul că deținerea reclamantului în arest preventiv mai mult de doi ani a fost contrar articolului 25 § 4 din Constituție, cu depășirea termenului de 12 luni (Savca v. Republica Moldova, nr. 17963/08, § 50, 15 martie 2016). Întrucât detenția reclamantului a devenit, în orice caz, ilegală în conformitate cu dreptul intern, deoarece depășise douăsprezece luni, niciun motiv pentru prelungirea acestuia nu ar fi putut fi considerat relevant și suficient. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție

Concluzie: încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie (unanimitate).

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Moscalciuc v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă