Coțofan v. Republica Moldova – nr. 5659/07 

Hotărârea din 18.6.2019 [Secţia a II-a]

  

Articolul 1 Protocolul nr 1 

Protecția proprietății 

 

Articolul 13 

Dreptul la un remediu efectiv 

 

Sechestrarea autoturismului personal și aplicarea unei amenzi de către autoritățile autoproclamatei „RMN” – încălcare

  

Pe 16 ianuarie 2007, dl Iurie Coțofan, reclamant, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 din Convenție, dată fiind încălcarea dreptului său la folosința nestingherită a bunurilor sale și lipsa unui remediu efectiv cu privire la plângerea sa.

  

În fapt: 

Reclamantul era proprietarul unui automobil înregistrat în Republica Moldova și avea numere de înmatriculare moldovenești.

 

Pe 16 decembrie 2006, un ofițer vamal al autoproclamatei „RMN” a oprit reclamantul la punctul de control și i-a confiscat automobilul, pentru că acesta nu a staționat la intrarea pe teritoriul „RMN”. Ulterior, el a fost obligat să plătească o amendă în mărime de 59 dolari SUA pentru a-şi recupera automobilul.

 

Pe 19 decembrie 2006, reclamantului i-a fost retras permisul de conducere, din cauza nerespectării regulilor de circulație. Automobilul i-a fost confiscat din cauza nerespectării regulilor vamale, iar raportul de confiscare a fost distrus. Automobilul a fost recuperat peste cinci ore, după intervenția unui grup de pacificatori ruși. Permisul de conducere nu i-a fost restituit, fiindu-i eliberat un permis de conducere provizoriu.

 

Reclamantul a susținut că s-a plâns autorităților din Republica Moldova și că acestea l-au informat că nu-l pot ajuta.

 

 În drept: 

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenţei jurisdicţionale, în conformitate cu articolul 1 din Convenție, cu privire la actele şi faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu şi alţii, Catan şi alţii şi Mozer. Deși Republica Moldova nu-și exercită controlul efectiv asupra acțiunilor „RMN” în Transnistria, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice și diplomatice disponibile pentru a garanta beneficiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune.

 

În consecinţă, Curtea a constatat că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia. 

Cu privire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit în cauza Ilașcu și alții că Federația Rusă a contribuit atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistriană în perioada 1991-1992. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu a „RMN", fără de care ultima nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei este angajată în baza Convenției în privința încălcării drepturilor reclamantului.

 

Curtea a conchis în Mozer că gradul ridicat de dependență a „RMN” de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, acest stat are jurisdicție, în baza articolului 1 din Convenție.

 

 Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie: 

Reclamantul s-a plâns de faptul că, confiscarea mijlocului de transport și obligarea de a plăti amenda impusă a condus la încălcarea dreptului la posesia pașnică a bunurilor sale, potrivit prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 

Cu privire la legalitatea ingerinței, niciun element din prezenta cauză nu i-a permis Curții să considere că a existat o bază legală pentru limitarea drepturilor reclamantului garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1. În aceste condiții, Curtea a conchis că ingerința nu era prevăzută de legea națională și că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 

În continuare, Curtea a trebuit să stabilească dacă Republica Moldova ș-a îndeplinit obligațiile pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a decis că obligațiile pozitive ale Moldovei se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean ca o expresie a jurisdicției sale, precum și la măsuri de asigurare a respectării drepturilor reclamanților în mod individual.

 

Cu privire la primul aspect al obligației pozitive a Republicii Moldova de restabilire a controlului, Curtea a constatat, în cauza Mozer, că începând cu ostilitățile din 1991 și 1992 până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile posibile în vederea restabilirii controlului asupra teritoriului transnistrean. Curtea nu a constatat niciun motiv pentru a se abate de la această constatare. 

Cu trimitere la cel de-aldoilea aspect al obligației pozitive, i.e. asigurarea respectării drepturilor reclamanților, Curtea a notat că reclamanții nu au prezentat nicio dovadă că au informat autoritățile din Republica Moldova despre presupusa încălcare a drepturilor protejate de Convenție. În astfel de circumstanțe, neimplicarea autorităților din Republica Moldova în cauza reclamanților nu poate fi îndreptată împotriva acesteia.

 

Având în vedere cele expuse, Curtea a conchis că Republica Moldova nu a eşuat în a-şi îndeplini obligațiile pozitive față de reclamant.

 

Cu privire la răspunderea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat controlul efectiv asupra „RMN" în perioada relevantă. Având în vedere această concluzie și jurisprudența Curții, nu a fost necesar să se stabilească dacă Rusia a exercitat sau nu un control detaliat al politicilor și al acțiunilor administrației locale subordonate. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu al „RMN", fără de care ultima nu ar putea supraviețui, răspunderea Rusiei din perspectiva încălcării drepturilor reclamantului a fost angajată. 

Prin urmare, după ce a constatat că drepturile reclamantului garantate de articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție au fost încălcate, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a acestei dispoziții de către Federația Rusă.

  

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie: 

Curtea a constatat că nu exista niciun indiciu în dosar și că Guvernul rus nu a susținut punerea la dispoziția reclamantului a unui remediu efectiv în „RMN“, în privința plângerilor menționate.

 

Prin urmare, Curtea a conchis că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv cu privire la plângerea sa în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție şi, astfel, a existat o încălcare a articolului 13 de către Federația Rusă, coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

  

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 44 EUR cu titlu de prejudiciu material, 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

  

Concluzie(unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova;

 

- încălcarea articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 din Convenție de către Federaţia Rusă.

 

 © Prezentul rezumat are la bază hotărârea Coțofan v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă