Virprod-Lux S.R.L v. Republica Moldova – nr. 5067/08

Hotărârea din 18.6.2019 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6 § 1

Dreptul la un proces echitabil

 

Proceduri civile

Articolul 1 din Protocolul nr.1

 

Protecția proprietății

Posesia liniştită a bunurilor

 

Aplicarea unei norme noi într-o situație în care a intervenit prescripția – încălcare 

Pe 14 decembrie 2007, societatea reclamantă Virprod-Lux S.R.L. a invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție şi a articolului 1 din Protocolul nr.1, din cauza admiterii unei acţiuni peste termen, fapt care care a condus la privarea arbitrară de bunurile sale.

 

 

În fapt:

Pe 13 aprilie 2000, autoritatea fiscală a confiscat o clădire de la o societate de stat, societatea V., în contul impozitelor datorate. Pe 1 octombrie 2000, la cererea autorității fiscale, clădirea a fost evaluată de o agenție imobiliară la suma de 352.000 MDL.

Pe 29 ianuarie 2001, Departamentul Privatizării și Administrării Proprietății de Stat a vândut clădirea respectivă societății B. pentru suma de 360.500 MDL (aproximativ 29.678 EUR), după o licitație publică.

Pe 25 aprilie 2003, societatea reclamantă a cumpărat clădirea de la societatea B. cu suma de 628.000 MDL (aproximativ 22.053 de EUR).

Pe 29 martie 2007, Procuratura Generală a inițiat un proces de judecată în care a solicitat anularea vânzării clădirii din 29 ianuarie 2001, dar și a tranzacției ulterioare între societatea B. și societatea reclamantă, cu restituirea bunului proprietarului inițial societăţii V. Motivul invocat de Procuratura Generală a constat în faptul că evaluarea clădirii realizată de agenția imobiliară nu fusese conformă legii. Societatea reclamantă a susținut, între altele, că acţiunea era prescrisă.

Pe 21 august 2007, Curtea de Apel Economică a respins acțiunea Procurorului General ca prescrisă.

Pe 11 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul Procurorului General, a casat hotărârea Curții de Apel Economice și a admis integral acțiunea. Curtea Supremă de Justiție a considerat că acțiunea Procuraturii Generale viza declararea nulității absolute a contractelor respective și că, prin urmare, în conformitate cu articolul 217 din Codul Civil, în vigoare din 12 iunie 2003, nu putea fi limitată în timp.

Pe 7 decembrie 2007, societatea reclamantă a depus o cerere de revizuire a hotărârii menționate, în care a menționat că un expert independent a efectuat evaluarea clădirii în litigiu şi a determinat valoarea acesteia la 8.550.000 MDL (aproximativ 511.440 EUR), după îmbunătățirile aduse de către societatea reclamantă.

Între timp, societatea reclamantă nu a plecat din clădirea în litigiu, deoarece linia de producție activa și avea nevoie de timp și de resurse pentru a găsi o clădire similară pentru a-și muta linia de producție.

Pentru că societatea V. nu avea nevoie de clădirea în litigiu, societatea reclamantă a propus încheierea unei tranzacții de împăcare, prin care societatea reclamantă ar păstra dreptul de proprietate asupra clădirii în schimbul a 325.092 MDL (aproximativ 19.328 EUR).

Pe 20 martie 2008, Curtea Supremă de Justiție a confirmat tranzacția de împăcare dintre părți și și-a anulat decizia anterioară.

 

În drept:

Cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie:

Curtea a făcut referire la jurisprudența sa anterioară, în care a reținut că la efectuarea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante (a se vedea Dacia SRL v Moldova, 18 martie 2008, § 75).

Curtea a reiterat că sarcina sa nu este de a substitui interpretarea oferită de tribunalele naționale legislației naționale cu interpretarea ei. În primul rând, autoritățile naționale, în special instanțele judecătorești, trebuie să soluționeze problemele de interpretare, în special problemele de interpretare a normelor de procedură, cum ar fi termenul prevăzut pentru introducerea acțiunilor în judecată. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității efectelor unei astfel de interpretări cu Convenția, în general, și cu principiul securității juridice, garantat de articolul 6, în special (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Grecia, § 37).

În prezenta cauză, Curtea a notat că termenul limită de contestare a tranzacției din 29 ianuarie 2001, prevăzut de Codul civil în vigoare la data faptelor, expirase în 2004. Acest fapt a fost confirmat de Curtea de Apel Economică, care a acceptat obiecția reclamantului cu privire la prescripție. Totuşi, Curtea Supremă de Justiție a hotărât să nu respingă acțiunea Procurorului General în conformitate cu prevederile vechiului Cod civil, ci să aplice prevederile noului Cod civil, care intrase în vigoare în iunie 2003.

Curtea nu contestă competența statului de a adopta o legislație nouă care să reglementeze termenele în procedurile civile. Cu toate acestea, aplicarea acestor norme noi într-un mod care afectează situațiile juridice devenite definitive din cauza aplicării unui termen nou de prescripție care nu era în vigoare înainte de adoptarea normelor nu este compatibilă cu Convenția. Admiterea contrariului ar însemna recunoașterea faptului că statul este liber să ignore prescripția și să conteste situații juridice definitive prin simpla recurgere la competența sa de a adopta legi noi după intervenirea prescripției (a se vedea Ipteh SA și alții v. Moldova, 24 noiembrie 2009, § 35). Curtea a notat că această concluzie pare să fie conformă cu articolul 7 din noul Cod civil, care stabilește că această lege nu poate avea efect retroactiv și „nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior”.

Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza admiterii acțiunii Procuraturii Generale privind anularea tranzacțiilor din 2001 și 2003, care era contrară principiului securității raporturilor juridice.

 

Cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a considerat că societatea reclamantă avea un „bun”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea a constatat că admiterea acțiunii Procurorului General, după expirarea termenului general de prescripție, era incompatibilă cu principiul securității juridice. Curtea a considerat că admiterea acțiunii Procuraturii Generale a constituit o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al companiei reclamante, deoarece nu a fost menținut un echilibru corect și compania reclamantă a fost nevoită să suporte o sarcină excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu v. România [MC], §§ 75-80). Ca în cauza Dacia SRL v. Moldova, instanțele naționale nu au oferit nicio justificare pentru ingerința imputată.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 

Astfel Curtea i-a acordat reclamantului suma de 35.092,21 EUR cu titlu de prejudiciu material, 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 1610 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

 

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 şi a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

 

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova".