Goriunov v. Republica Moldova – nr. 14466/12

Hotărârea din 29.5.2018 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Aplicarea sancţiunii privind încătuşarea deţinutului cu extinderea limitelor dispoziției legale care permitea o astfel de măsură, dar şi dubla sancţionare pentru aceiaşi faptă – încălcare

În fapt:

Pe 1 martie 2012, reclamantul Igor Goriunov a sesizat Curtea, invocând încălcarea articolului 3 din Convenție, dat fiind că pe o perioadă de cinci luni, el a fost supus unui tratament inuman și degradant, ca rezultat al încătușării de fiecare dată când se afla în afara celulei. Dl Goriunov  este născut în anul 1968 şi este deținut în penitenciarul nr. 17 din Rezina, fiind condamnat la închisoare pe viață. Pe 16 martie 2011, administrația penitenciarului a găsit un telefon mobil în celula reclamantului, obiect a cărui posesie este interzisă de regulile închisorii, motiv din care la 23 martie 2011 acesta a fost sancționat cu mustrare.

Pe 26 iulie 2011, o Comisie din cadrul penitenciarului (în continuare – „Comisie”) a hotărât ca reclamantul să fie încătușat când se afla în afara celulei. În extrasul deciziei eliberat reclamantului se menţiona că în urma examinării lui de către Comisie s-a decis încătușarea sa. Nu au fost furnizate motive suplimentare și nu a fost specificată durata perioadei pentru care se aplica măsura respectivă. Din afirmațiile reclamantului reiese că măsura a fost revocată la o ședință extraordinară a Comisiei, la 5 luni de la data impunerii restricţiei.

Pe 28 iulie 2011, reclamantul a solicitat administrației penitenciarului informarea despre motivele deciziei Comisiei privind încătușarea sa. Pe 3 august 2011 i s-a comunicat că sancțiunea a fost aplicată în baza ordinului nr. 4 al Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Nu au fost furnizate detalii suplimentare.

Pe 26 septembrie 2011, Departamentul Instituţiilor Penitenciare l-a informat pe solicitant, ca răspuns la cererea sa, că utilizarea cătușelor și a altor restricții este prevăzută de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 583 din 26 mai 2006 (în continuare – „Statut”).

De asemenea, la 26 septembrie 2011, reclamantul a contestat decizia Comisiei în fața judecătorului de instrucție, susţinând că a fost sancționat de două ori pentru aceeași încălcare, contrar normelor legale, și că nu a fost informat despre motivele deciziei de a-l încătuşa. Reclamantul, referindu-se la răspunsul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, a menționat că încătuşarea era o sancțiune care putea fi aplicată doar în baza Statutului și nu a unui ordin secret. Nicio circumstanță prevăzută de Statutul privind utilizarea cătușelor nu a fost citată de către Comisia respectivă.

În instanță, administrația penitenciarului a susținut că sancțiunea a fost aplicată în mod legal și că reclamantul a fost informat corespunzător. Procurorul, care a participat în ședință, a adăugat că sancțiunea a fost necesară pentru a preveni orice pericol pentru ceilalți deținuți din partea reclamantului.

Pe 25 noiembrie 2011, Judecătoria Rezina a respins plângerea reclamantului ca fiind neîntemeiată, motivând că măsura aplicată era legală și avea scopul de a preveni orice pericol pentru alți deținuți din partea reclamantului. Această decizie a fost definitivă.

Reclamantul a contestat decizia utilizând o cale extraordinară, însă la 3 octombrie 2012 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea sa.

În drept:

Cu privire la articolul 3 din Convenţie:

Curtea a reţinut că reclamantul a încălcat regulile închisorii prin faptul că deținea un telefon mobil, bunul fiind interzis deţinuţilor. Cu toate acestea, încătușarea reclamantului nu a fost aplicată „până când s-a calmat", situație în care se afla într-o stare agitată și era un risc de securitate. Într-adevăr, Comisia nu a indicat niciun risc de securitate ca fiind motivul măsurii aplicate. Nici nu a indicat vreun alt motiv, decizia Comisiei pur și simplu afirma că „a examinat [reclamantul]".

Decizia de încătuşare a reclamantului a fost luată după mai mult de patru luni de la găsirea telefonului. Curtea consideră că, dacă posesia ilegală a unui telefon a reprezentat un risc real de securitate, ar fi trebuit să se i-a imediat măsuri. Nu este clar care este riscul pe care l-ar fi prezentat reclamantul la patru luni după ce telefonul a fost luat de la el. În orice caz, autoritățile penitenciare nu au dat nicio explicație în acest sens. În plus, având în vedere că în dosar nu există nicio dovadă cu privire la evaluarea riscurilor efectuată de către autoritatea responsabilă, nu este clar modul în care procurorul și instanța ar fi putut ajunge la concluzia că măsura aplicată a fost determinată de un astfel de risc. Având în vedere absența oricărei alegaţii că reclamantul a fost agresiv sau periculos pentru el sau pentru alții, sau a subminat securitatea în închisoare într-un anumit moment, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului că măsura i s-a aplicat din motive de securitate.

De asemenea, Curtea a notat că aplicarea cătușilor reclamantului a fost stabilită, aparent, pe o perioadă nedeterminată, deoarece în decizie nu s-a precizat durata măsurii și nici circumstanțele care ar determina necesitatea menţinerii acesteia în continuare, sau nu. Se pare că măsura urma să dureze până la o următoare şedinţă, când s-ar fi decis încetarea acesteia. Curtea consideră că un astfel de sistem rigid nu permite autorităților din penitenciar să reacționeze rapid la schimbările în securitatea acestora. Prin urmare, nu este asigurat un mecanism adecvat care să limiteze aplicarea măsurilor pentru o perioadă de timp strict determinată, care ar fi necesară pentru menţinerea deţinuţilor în siguranţă şi ordine.

Potrivit alegaţiilor Guvernului măsura aplicată reclamantului nu era o sancțiune, dar o garanție a executării corecte a sentinţei și că, în acest sens, reclamantul nu putea fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Curtea a notat că nu poate accepta acest argument, deoarece atât administrația penitenciarelor, cât și procurorul au numit încătușarea reclamantului o „sancțiune". În plus, Curtea a reţinut că sancţiunea aplicată, nu era în mod expres legată de un risc de securitate, dar pentru a-l determina pe reclamant să aibă un anumit comportament, fapt care confirmă că sancțiunea avea scop punitiv şi preventiv.

Curtea a notat că potrivit recomandărilor CPT măsurile de constrângere nu ar trebui să fie utilizate sistematic împotriva deținuților care sunt condamnați pe viață. Curtea consideră că măsurile ar trebui să fie aplicate doar ca o reacție proporțională la un anumit risc; în plus, acestea ar trebui să dureze doar pentru un timp strict determinat pentru a contracara acest risc.

În cele din urmă, Curtea nu poate ignora faptul că dispozițiile legale aplicabile (în special articolul 95 din Statut prevede încătuşarea doar în circumstanţe specifice, toate legate de eventualele riscuri de securitate sau de sănătate. Curtea consideră că ordinul nr. 4 nu putea extinde dispozițiile Statutului introducând un motiv suplimentar pentru încătuşare, și anume, o încălcare a regulilor penitenciarului, care nu are nicio legătură cu riscurile de securitate. Acest fapt a fost confirmat implicit de către administrația penitenciară atunci când a informat reclamantul că utilizarea cătușilor a fost efectuată potrivit Statutului. În plus, Statutul interzice sancționarea deținuților de două ori pentru aceiași faptă, în speţă, reclamantul fiind sancționat cu mustrare și ulterior prin încătuşare.

Astfel, se pare că încătuşarea pentru acest tip de încălcare a regulilor din penitenciar nu a fost prevăzută de Statut și, prin urmare, era ilegală. De asemenea, Curtea a notat că instanța națională nu a comentat în niciun fel alegaţiile reclamantului privind încălcarea evidentă a normelor dreptului naţional.

Curtea a concluzionat că reclamantul a fost sancționat prin încătușarea permanentă când se afla înafara celulei (în plus, pentru o perioadă nespecificată), în absența oricăror acuzații sau dovezi că acesta reprezenta un risc pentru sănătate sau securitate, aparent ca o măsură punitivă și preventivă, și pe baza unei ordonanțe care a extins limitele dispoziției legale care permitea o astfel de măsură. Prin urmare, apariţia zilnică a reclamantului în cătuşe în faţa altor deţinuţi, era în detrimentul demnităţii sale umane, care îl făcea să se simtă ca fiind pedepsit pe nedrept şi disproporţionat.

Din aceste motive, Curtea a considerat că reclamantul a fost supus „tratamentului degradant" în sensul articolului 3 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului 4500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 650 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Goriunov v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă