Mehmet Hasan Altan v. Turcia - 13237/17

Hotărârea din 20.3.2018 [Secția a II-a]

Articolul 15

Tentativă nereușită de lovitură de stat militară: derogare justificată; proporționalitatea ingerințelor examinată odată cu fondul

Articolul 5

Articolul 5-1

Arestarea sau detenția obișnuite

Căi legale

Refuzul unui tribunal de a pune capăt unei detenții considerate ilegale de către Curtea Constituțională (contextul derogării, «articolul 15»): încălcare

Articolul 5-4

Controlul într-un termen scurt

Șaisprezece luni pentru examinarea unui recurs constituțional care ridica probleme noi și complexe referitoare la starea de urgență: nicio încălcare

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Detenția unui jurnalist acuzat de comiterea unei infracțiuni cu caracter terorist după tentativa de lovitură de stat: încălcare

[Acest rezumat se referă, de asemenea, la hotărârea Şahin Alpay v. Turcia, nr. 16538/17, 20 martie 2018]

În fapt –  Pe 21 iulie 2016, Turcia a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la implementarea dreptului la derogare prevăzut de articolul 15 din Convenție, menționând că a declarat starea de urgență pentru a răspunde la «amenințările la adresa vieții națiunii» provocate de tentativa de lovitură de stat militară din 15 iulie 2016 și de violențele cu caracter terorist care au afectat țara, fără a menționa în mod explicit de la ce articole ale Convenției va deroga.

Reclamanții, jurnaliști cunoscuți pentru critica lor la adresa guvernării, au fost arestați și judecați în fața unei curți cu jurați în baza dispozițiilor codului penal care incriminau tentativa de răsturnare a puterilor constituționale și comiterea de infracțiuni în numele unei organizații teroriste fără a fi membri la aceasta. Pentru că nu au reușit să obțină ridicarea detenției lor provizorii, aceștia au formulat câte un recurs constituțional, a căror examinare a durat șaisprezece luni pentru unul și paisprezece pentru altul.

Curtea Constituțională a reținut că, în lipsa vreunui motiv concret, altul decât articolele sau intervențiile lor la televiziune, plasarea și menținerea lor în detenție provizorie erau neconstituționale atât prin prisma drepturilor protejate de articolul 5, cât și a celor protejate de articolul 10 din Convenție. Însă curțile cu jurați au refuzat punerea lor în libertate, susținând că Curtea Constituțională a făcut o apreciere a probelor care nu ținea de competența ei.

În drept – Articolul 15 (aspectul general): Curtea este gata să admită: i) că condiția formală impusă de articolul 15 § 3, și anume informarea deplină a Secretarului General al Consiliului Europei despre măsurile întreprinse prin derogarea de la Convenție și despre motivele care le justifică, a fost respectată; ii) că, așa cum a notat în special Curtea Constituțională, tentativa de lovitură de stat a relevat existența unui «pericol public care amenința viața națiunii» în sensul Convenției.

Cu privire la problema luării măsurilor în mod strict, așa cum o cerea situația și în conformitate cu alte obligații care decurg din dreptul internațional, această chestiune va fi analizată împreună cu fondul cererilor.

Articolul 5 § 1: În primul rând, chiar dacă bazele juridice ale controlului detenției provizorii de către instanțele de drept comun și cel operat în cadrul recursului constituțional sunt diferite, nu se poate susține că Curtea Constituțională putea examina legalitatea detenției provizorii fără examinarea probelor care existau în dosar.

În al doilea rând, caracterul obligatoriu al hotărârilor sale este, cu siguranță, unul din motivele care permite să se considere că Curtea Constituțională a oferit un recurs efectiv care trebuia parcurs, în materie de detenție provizorie (vezi Uzun v. Turcia (déc.) 10755/13, 30 aprilie 2013, Nota informativă 163 și Koçintar v. Turcia (déc.), 77429/12, 1 iulie 2014, Nota informativă 176).

Prin urmare, dacă Curtea Constituțională a hotărât că detenția provizorie a unei persoane este contrară Constituției, tribunalele competente trebuiau să reacționeze de o manieră adecvată prin punerea în libertate a persoanei vizate, atât timp cât nu au existat motive sau elemente probatorii noi care să justifice contrariul.

Totuși, în acest caz, prin interpretarea și aplicarea dreptului național de o manieră diferită de cea prezentată Curții de către Guvern – care s-a prevalat, în acest caz, de efectivitatea recursului constituțional –, curțile cu jurați au refuzat punerea în libertate a reclamanților, în ciuda hotărârilor Curții Constituționale. Or, asemenea motive nu trebuie acceptate. Faptul că un alt tribunal contestă competențele unei curți constituționale dotate cu puterea de a pronunța hotărâri «definitive și obligatorii» vine în contradicție cu principiile fundamentale ale preeminenței dreptului și certitudinii juridice.

În lipsa vreunui element care să sugereze că au intervenit schimbări în motivele detenției, menținerea în detenție provizorie a reclamanților după pronunțarea unor hotărâri clare și lipsite de ambiguitate de către Curtea Constituțională nu a putut fi considerată ca fiind efectuată «potrivit căilor legale ».

Cu privire la contextul derogării Turciei de la Convenție, detențiile provizorii neregulate în lipsa unor motive plauzibile depășesc măsura strictă cerută de situația care a condus la implementarea articolului 15.

Curtea a precizat că-și rezervă posibilitatea de a reconsidera efectivitatea recursului constituțional pentru protecția drepturilor garantate de articolul 5 și a ținut cont, în această privință, de practica tribunalelor cu privire la autoritatea hotărârilor Curții Constituționale.

Concluzie: încălcare (șase voturi la unu)

Articolul 5 § 4: În acest caz, reclamanții au putut cere de mai multe ori examinarea «într-un termen scurt» a caracterului justificat al detenției lor de către instanța competentă. Într-un asemenea sistem, Curtea poate admite că procedurile din fața Curții constituționale pot dura mai mult.

Chiar dacă o durată de șaisprezece luni poate fi considerată, cu toate acestea, ca find incompatibilă cu condiția «termenului scurt» cerută în condiții normale, situația este una diferită în circumstanțele particulare ale celor două cazuri: în primul rând, recursul constituțional al reclamanților ridica probleme noi și complexe în contextul stării de urgență de după tentativa de lovitură de stat militară; în al doilea rând, volumul de muncă al Curții Constituționale de după declararea stării de urgență a creat o situație excepțională.

Totuși, acest fapt nu presupune că Curtea Constituțională are mână liberă în această privință: potrivit articolului 19 din Convenție, Curtea își menține competența de ultim control al cererilor prezentate de alți reclamanți cu privire la durata examinării recursurilor constituționale care vizează legalitatea detenției lor.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate)

Articolul 10: Deși pot apărea dubii serioase referitoare la previzibilitatea ingerinței, următoarele concluzii scutesc Curtea să tranșeze această problemă.

Curtea este gata să țină cont de dificultățile pe care le întâmpină Turcia ca urmare a tentativei de lovitură de stat militară. Totuși, existența unui «pericol public care amenință viața națiunii» nu trebuie să reprezinte un pretext pentru a limita libertatea dezbaterii politice, care se regăsește chiar în centrul noțiunii de societate democratică. Chiar și în eventualitatea unei stări de urgență – un regim juridic al cărui scop este întoarcerea la regimul obișnuit de garantare a drepturilor fundamentale (cum a subliniat-o Curtea Constituțională) –, măsurile care trebuie întreprinse vizează apărarea ordinii democratice amenințate, iar autoritățile trebuie să facă tot ce este posibil pentru protejarea valorilor unei societăți democratice, așa cum este pluralismul, toleranța și spiritul deschis.

Formularea de critici împotriva guvernelor și publicarea de informații considerate periculoase pentru interesele naționale de către liderii și conducătorii unei țări nu trebuie să conducă la formularea de acuzații cu caracter penal deosebit de grave cum sunt apartenența la sau susținerea unei organizații teroriste, tentativă de răsturnare a guvernului sau a ordinii constituționale sau propagandă în favoarea terorismului. Chiar în asemenea cazuri, detenția provizorie trebuie aplicată doar ca ultim resort.

Plasarea în detenție provizorie a vocilor critice manifestă un efect inhibitor pentru libertatea de exprimare în întreaga societate, care poate persista chiar dacă deținutul este achitat ulterior.

În fine, cu privire la derogarea Turciei, concluziile enunțate pentru articolul 5 sunt valabile, de asemenea, din perspectiva articolului 10.

Concluzie: încălcare (șase voturi la unu)

Articolul 46: Statul reclamat trebuie să întreprindă toate măsurile necesare pentru încetarea detenției provizorii a dlui Alpay care încalcă articolul 5 § 1. În schimb, o asemenea măsură nu este adecvată în cazul dlui Altan: acesta a fost condamnat între timp, iar detenția sa nu mai este acoperită de articolul 5 § 1 c), ci de articolul 5 § 1 a).

Articolul 41: 21 500 EUR pentru prejudiciul moral.

(Vezi și ghidul jurisprudențial: Articolul 15)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.