López Ribalda și alții v. Spania - 1874/13 și 8567/13

Hotărârea din 9.1.2018 [Secția a III-a]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea vieții private

Supravegherea video ascunsă a casierilor dintr-un supermarket de către angajator: încălcare

În fapt – Reclamanții lucraseră în calitate de casieri la un supermarket. Pentru a investiga pierderile economice, angajatorul lor a instalat camere de supraveghere vizibile, cu privire la care reclamanții fuseseră notificați, și camere ascunse, cu privire la care nu fuseseră anunțați. Reclamanții au fost concediați după ce au fost filmați sustrăgând anumite articole. În fața Curții Europene, aceștia au susținut, inter alia, că supravegherea video ascunsă dispusă de către angajatorul lor le încălcase dreptul la respectarea vieții private protejat de articolul 8.

În drept – Articolul 8: Înregistrarea video ascunsă a angajaților la locul de muncă trebuia considerată o intruziune în viața lor privată. Aceasta presupunea documentarea înregistrată și care putea fi reprodusă a conduitei lor de la locul de muncă pe care, fiind obligați în baza contractului de angajare la lucru în acel loc, nu o puteau evita. Prin urmare, prin implementarea acestor măsuri era vizată „viața privată” a reclamanților.

Deși scopul articolului 8 era în mod esențial unul de a proteja persoana împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, el nu obliga doar statul să se abțină de la asemenea ingerințe: în afară de acest angajament primordial cu caracter negativ, puteau fi incidente obligații pozitive în vederea asigurării respectării efective a vieții private. Aceste obligații puteau implica adoptarea de măsuri concepute să asigure respectarea vieții private până și în sfera relațiilor dintre persoane. Prin urmare, Curtea a trebuit să examineze dacă în contextul obligațiilor sale pozitive în baza articolului 8 statul a asigurat un echilibru corect între dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private și interesul angajatorului lor de a-și proteja drepturile de organizare și administrare ale proprietății sale, ca și interesul public în administrarea corectă a justiției.

Supravegherea video ascunsă avusese loc după ce a fost constatată existența unor pierderi de către supervizorul magazinului, fapt care prezenta o suspiciune justificată privind comiterea de furturi de către reclamanți, precum și de către angajați și clienți. Informațiile vizuale obținute presupuneau stocarea și procesarea lor, acestea fiind strâns legate de sfera privată a persoanelor. Acest material a fost, așadar, procesat și examinat de mai multe persoane care lucrau pentru angajatorul reclamanților (între alții, de către reprezentantul sindicatului și de către reprezentantul juridic al companiei) înainte ca reclamanții înșiși să fie informați despre existența înregistrărilor.

Legislația în vigoare la data evenimentelor conținea prevederi speciale privind protecția datelor cu caracter personal. Așa cum au recunoscut-o tribunalele naționale, angajatorul reclamanților nu și-a respectat obligația de a-i informa pe subiecții datelor despre existența unor mijloace de colectare și de procesare a datelor lor cu caracter personal, cum prevedea legislația națională. Mai mult, Guvernul a reunoscut în mod special faptul că angajații nu au fost informați despre instalarea unor mijloace de supraveghere ascunsă în mesele în care erau ținuți banii sau despre drepturile de care beneficiază aceștia în baza Legii privind protecția datelor cu caracter personal.

În ciuda acestui fapt, tribunalele naționale au considerat că măsura fusese justificată (prin faptul că existaseră suspiciuni rezonabile privind existența unor furturi), oportună raportat la scopul legitim urmărit și necesară și proporțională, de vreme ce nu erau disponibile alte măsuri la fel de efective pentru protejarea drepturilor angajatorului, care să fi interferat mai puțin cu dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private.

Situația din acest caz era una diferită față de cea din decizia Curții din Köpke v. Germania. În acest caz, legislația în vigoare stabilea în mod clar că fiecare colector de date trebuia să-i informeze pe subiecții datelor despre existența unor mijloace de colectare și de procesare a datelor lor cu caracter personal. În situația în care dreptul fiecărui subiect al datelor de a fi informat despre existența, întinderea și modul de supraveghere video ascunsă era reglementat clar și protejat de lege, reclamanții beneficiau de o așteptare rezonabilă la protecția vieții private. Mai mult, în acest caz și spre deosebire de Köpke, supravegherea video ascunsă nu reprezenta o consecință a unei suspiciuni anterioare dovedite împotriva reclamanților și, prin urmare, nu se referea la aceștia în mod special, ci la întreg personalul care lucra la casele de marcat, timp de mai multe săptămâni, fără vreo limită temporală și pe parcursul tuturor orelor de muncă. În Köpke, măsura supravegherii fusese una limitată în timp – ea a durat două săptămâni – și prin aceasta fuseseră vizați doar doi angajați. Totuși, în acest caz, decizia de a întreprinde măsuri de supraveghere fusese bazată pe o suspiciune generală împotriva întregului personal, date fiind neregulile descoperite anterior de către administratorul magazinului.

În consecință, Curtea nu a putut împărtăși opinia tribunalelor naționale privind proporționalitatea măsurilor adoptate de către angajator cu scopul legitim al garantării interesului angajatorului în protejarea dreptului său de proprietate. Supravegherea video efectuată de către angajator, care a avut loc o perioadă de timp prelungită, nu a respectat cerințele prevăzute de legislația relevantă și, în particular, obligația de informare prealabilă, explicită, precisă și lipsită de ambiguitate a celor vizați despre existența și caracteristicile particulare ale unui sistem care colectează date cu caracter personal. Drepturile angajatorului puteau fi salvgardate, cel puțin într-un anumit grad, prin alte mijloace, în special prin informarea prealabilă a reclamanților, chiar dacă la modul general, despre instalarea unui sistem de supraveghere video și prin oferirea informațiilor pe care le prevede Legea privind protecția datelor cu caracter personal.

Având în vedere cele menționate mai sus și în ciuda marjei de apreciere a statului reclamat, tribunalele naționale au eșuat să asigure un echilibru corect ăntre dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private în baza articolului 8 din convenție și interesul angajatorului lor la protecția dreptului său de proprietate.

Concluzie: încălcare (șase voturi la unu).

Articolul 41: 4,000 EUR pentru fiecare în privința prejudiciului moral suferit.

Curtea a mai reținut, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1, în special, cu privire la utilizarea de probe obținute prin încălcarea articolului 8.

(Bărbulescu v. România [MC], 61496/08, 5 septembrie 2017, Nota informativă 210; Köpke v. Germania (dec.), 420/07, 5 octombrie 2010, Nota informativă 134)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.