Sargsyan v. Azerbaijan [MC] - 40167/06

Hotărârea din 12.12.2017 [MC]

Articolul 41

Satisfacție echitabilă

Despăgubire generală pentru prejudiciul material și moral în cazul persoanelor strămutate, în contextul conflictului din Nagorno-Karabakh

[Acest rezumat se referă, de asemenea, la hotărârea din cazul Chiragov și alții v. Armenia [MC], 13216/05, 16 iunie 2015]

În fapt – În cazul Sargsyanv. Azerbaijan, reclamantul și familia sa erau etnici armeni care au locuit în satul Gulistan, astăzi în regiunea Goranboy din Azerbaijan. Reclamanții din cazul Chiragov și alții v. Armenia erau kurzi azeri care au locuit în districtul Lachin, din Azerbaijan. Reclamanții au fost forțați să-și părăsească casele în 1992, în timpul conflictului armeano-azer din Nagorno-Karabakh.

În hotărâri pronunțate pe 16 iunie 2015 („hotărârile principale”), Marea Cameră a constatat existența unor încălcări continue ale articolului 8 și ale articolului 13 din Convenție, precum și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În aceste cazuri, nu a existat nicio opinie cu privire la problema aplicării articolului 41 din Convenție.

În drept – articolul 41

 (a) Remarci introductorii: Aceste cazuri erau unele excepționale și se refereau la o situație de conflict în desfășurare. Faza militară activă a conflictului din Nagorno-Karabakh a avut loc în perioada 1992-94, însă, în ciuda unui acord de încetare a focului încheiat în mai 1994 și a negocierilor purtate în formatul Grupului OSCE de la Minsk, nu s-a ajuns la un acord de pace. Cu douăzeci și trei de ani mai târziu, continuau să aibă loc încălcări ale acordului de încetare a focului. Violența a escaladat recent de-a lungul Liniei de Contact, în special în timpul confruntărilor militare de la începutul lui aprilie 2016.

Evenimentele care au condus la părăsirea de către reclamanți a proprietăților și a caselor lor au avut loc în 1992. Statele reclamate au ratificat Convenția cu zece ani mai târziu, Azerbaijan pe 15 aprilie 2002 și Armenia pe 26 aprilie 2002. De vreme ce nu avea competență ratione temporis cu privire la evenimentele dinaintea ratificării, Curtea a conchis, în hotărârile ei principale, că dreptul de proprietate al reclamanților mai era valid și a constatat existența unor încălcări continue a drepturilor reclamanților de la data intrării în vigoare a Convenției.

Curtea s-a confruntat cu o situație continuă care își avea originea în conflictul nesoluționat din Nagorno-Karabakh și din teritoriile învecinate, care mai afecta un număr mare de persoane. În fața Curții erau pendinte mai mult de o mie de cereri individuale depuse de către persoane care au fost strămutate în timpul conflictului, puțin peste jumătate din ele îndreptate împotriva Armeniei, iar restul împotriva Azerbaijanului. Reclamanții din acele cazuri constituiau doar un număr mic din numărul persoanelor strămutate în timpul conflictului, estimat la mai mult de un milion, care nu se puteau întoarce de atunci la proprietățile și casele lor sau nu puteau primi vreo compensație pentru pierderea beneficiului lor.

Înainte de aderarea la Consiliul Europei, Armenia și Azerbaijan s-au angajat să rezolve în mod pașnic conflictul. Au trecut cincisprezece ani de la ratificarea Convenției de către ambele state, fără să se adopte o soluție politică. Ținea de obligația celor două state implicate să identifice o asemenea soluție.

Curtea nu era un tribunal de primă instanță. Ea nu avea capacitatea și nici nu se potrivea cu funcția ei de curte internațională să judece un număr mare de cazuri care presupune constatarea anumitor fapte sau calcularea compensațiilor bănești – ambele trebuind să țină, ca o chestiune de principiu și de practică efectivă, de domeniul jurisdicțiilor naționale. Din cauza eșecului Guvernelor de a-și onora angajamentele făcute la aderare, ca și obligațiile în baza Convenției, Curtea a fost constrânsă să acționeze, în aceste cazuri, ca un tribunal de primă instanță, stabilind faptele relevante, dintre care unele au avut loc cu mulți ani înainte, evaluând probele cu privire la revendicările legate de proprietate și fixând, în final, compensațiile bănești.

Fără să afecteze cuantumul compensațiilor care trebuiau acordate în calitate de satisfacție echitabilă în aceste cazuri, executarea efectivă și constructivă a hotărârii principale cerea conceperea de măsuri generale la nivel național. Indiciile referitoare la măsurile potrivite au fost oferite în hotărârile principale. 

(b) Principiile generale privind satisfacția echitabilă: Dacă natura încălcăriirestitutio in integrum, ține de statul reclamat să o implementeze, Curtea neavând nici competența, nici posibilitatea practică de a face acest lucru de una singură. Dacă, pe de altă parte, dreptul național nu permite o reparație – sau o permite doar parțial, articolul 41 îi oferă Curții posibilitatea să-i acorde părții vătămate o satisfacție despre care consideră că este potrivită. Totuși, unele situații – în special cele care presupun existența unor conflicte de durată – nu pot fi, în realitate, reparate pe deplin.

Cu privire la cererile referitoare la pierderile de ordin pecuniar, trebuie să existe o legătură cauzală directă între prejudiciul susținut de către reclamant și încălcarea Convenției. Cu privire la pierderile legate de drepturile reale, unde nu a avut loc o privare de proprietate, însă reclamantului i s-a interzis accesul și, prin urmare, posibilitatea de a-și folosi și de a beneficia de proprietatea sa, abordarea generală a Curții consta în stabilirea pierderii suferite cu referire la cota anuală a chiriei terenului, calculată ca procentaj din valoarea de piață a proprietății, care putea fi câștigată în perioada relevantă.

Calculul precis al sumelor necesare pentru repararea pierderilor de ordin pecuniar suferite de către reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent prejudiciului care decurge din încălcare. Totuși, poate fi oferită încă o compensație, în ciuda numărului mare de imponderabile existente în evaluarea pierderilor viitoare, deși cu cât mai mare este perioada de timp în discuție, cu atât devine mai incertă legătura dintre încălcare și prejudiciu. Problema care trebuie decisă în asemenea cazuri este nivelul satisfacției echitabile cu privire la pierderile de ordin pecuniar din trecut și din viitor, care trebuie acordate reclamantului, chestiunea ținând de discreția Curții, care trebuie să aibă în vedere ceea ce este echitabil.

Mai mult, Curtea a reiterat că nu a existat nicio prevedere expresă privind prejudiciul nematerial sau moral. Situațiile în care reclamantul a suferit o traumă evidentă, fie fizică sau psihică, durere și suferință, stres, anxietate, frustrare, sentimente de nedreptate sau de umilire, incertitudine prelungită, pierderea vieții sau o pierdere reală a oportunității puteau fi deosebite de situațiile în care reabilitarea publică a răului suferit de către reclamant, printr-o hotărâre obligatorie pentru statul contractant, reprezenta o formă adecvată de redresare în sine. În unele situații în care s-a constatat că legea, procedura sau practica nu respectă standardele Convenției, acest fapt a fost suficient să normalizeze lucrurile. Totuși, în alte situații, impactul încălcării putea fi considerat ca având un caracter și un grad care au afectat atât de mult bunăstarea morală a reclamantului, încât era nevoie de ceva suplimentar. Asemenea elemente nu s-au pretat la un proces de calcul sau de cuantificare precisă. Nici nu era rolul Curții să funcționeze ca un mecanism național de despăgubire după stabilirea culpei și a daunelor interese compensatorii între părțile civile. Principiul său director este echitatea, care implică, mai presus de toate, flexibilitatea și analiza obiectivă a ceea ce este just, corect și rezonabil în toate circumstanțele cazului, incluzând aici nu doar poziția reclamantului, ci contextul general în care a avut loc încălcarea. Compensațiile sale non-pecuniare servesc pentru recunoașterea faptului că a existat un prejudiciu moral ca rezultat al unei încălcări a unui drept fundamental și pentru reflectarea în termenii cei mai largi a gravității prejudiciului.

În fine, în dependență de circumstanțele speciale ale cazului, poate fi oportună acordarea unei despăgubiri generale pentru prejudiciul material și moral suferit.

 (c) Acordarea de despăgubiri în Sargsyan

(i) Cu privire la prejudiciul material suferit: Reclamantul a cerut inițial restituirea proprietății sale, inclusiv asigurarea dreptului de a se întoarce la proprietatea și domiciliul său din Gulistan, dar nu a confirmat această susținere după ce a fost pronunțată hotărârea principală, notând imposibilitatea întoarcerii în sat din cauza riscului de securitate. Astfel, acordarea unei compensații a reprezentat o satisfacție echitabilă corespunzătoare.

Constatarea potrivit căreia reclamantul mai avea încă un drept de proprietate valid în privința casei și a terenului sale din Gulistan a condus la concluzia existenței unei competențe ratione temporis a Curții în acest caz, începând cu 15 aprilie 2002. De aici decurgea, în primul rând, ideea că perioada de aproape zece ani în timpul căreia existase situația continuă contestată nu ținea de competența temporală a Curții și că orice prejudiciu suferit de către reclamant înainte de 15 aprilie 2002 nu era legat în mod direct de încălcările constatate și, prin urmare, nu putea fi compensat în baza articolului 41. În al doilea rând, odată ce reclamantul nu a fost privat de dreptul său de proprietate, nu putea fi acordată o despăgubire pentru pierderea casei și a terenului sale ca atare, ci numai pentru pierderea folosinței proprietății lui.

Prejudiciul adus casei reclamantului, mobilei, pomilor fructiferi și pierderea animalelor din gospodărie au avut loc înante de intrarea în vigoare a Convenției și, prin urmare, nu poate exista nicio despăgubire cu privire la aceste capete de cerere. Mai mult, nu pot fi acordate despăgubiri pentru pierderea venitului din salarii și pensii pentru perioada anterioară datei de 15 aprilie 2002. Cu privire la perioada de după intrarea în vigoare a Convenției, nu existase nicio legătură cauzală între încălcările constatate în hotărârea principală și presupusul prejudiciu. Pierderile afirmate nu erau legate în mod direct de imposibilitatea reclamantului de a-și redobândi drepturile de proprietate sau de a obține compensații pentru pierderea folosinței ei, ci erau legate mai degrabă de strămutarea sa din Gulistan, în 1992, și de consecințele generale ale conflictului.

Despăgubirile pentru prejudiciul material puteau fi acordate numai pentru piederea venitului obținut de pe urma terenului reclamantului și pentru cheltuielile suplimentare de închiriere și de întreținere. Evaluarea prejudiciului material sub aceste capete fusese complicată de multe incertitudini și dificultăți. Unele din aceste dificultăți erau legate de faptul că conflictul de bază era nerezolvat încă și de situația specială din Gulistan. De când intrase în vigoare Convenția, Gulistan era un sat părăsit în care majoritatea clădirilor erau distruse, el fiind situat între forțele opuse ale conflictului. În aceste circumstanțe, nu era posibil să obții vreo informație validă despre pierderea folosinței proprietății reclamantului. Nu părea potrivit să se stabilească costul pierderii folosinței cu trimitere la rata anuală a chiriei terenului, calculată ca procentaj din valoarea de piață a proprietății care putea fi câștigată în perioada de după intrarea în vigoare a Convenției.

O altă dificultate, strâns legată de prima, a vizat lipsa sau inaccesibilitatea documentației. Principalul document prezentat de către reclamant în privința casei și a terenului sale din Gulistan era pașaportul tehnic al casei construite în mai 1991, încă pe vremea Uniunii Sovietice. Pașaportul tehnic nu conținea nicio mențiune referitoare la valoarea terenului. Acest fapt putea fi explicat în parte de faptul că, la momentul în care reclamantului i-a fost alocată bucata de pământ, nu exista instituția proprietății private asupra terenurilor în sistemul juridic sovietic, acestuia acordându-i-se în schimb un „drept de folosință”. Cu privire la perioada care făcea incidentă competența ratione temporis a Curții, nu exista nicio documentație referitoare la valoarea proprietății sau la vreun venit care putea fi câștigat de pe urma acesteia.

De vreme ce Curtea a acceptat faptul că reclamantul, care locuise în casa sa din Gulistan și își câștigase o parte din venitul său din agricultură, trebuie să fi suportat costuri de trai suplimentare în Armenia, incertitudinea privind evaluarea pierderii venitului de pe urma terenului reclamantului împiedica calculul corect al diferenței costurilor de viață. Analiza mai fusese complicată de faptul că ea presupunea compararea condițiilor economice existente în două țări diferite, care trebuie să fi evoluat în mod considerabil în timp. Având în vedere toate aceste elemente, prejudiciul material afirmat de către reclamant nu putea fi evaluat cu exactitate.

 (ii) Cu privire la prejudiciul moral suferit: Reclamantul a trebuit să susțină existența unui prejudiciu moral ca urmare a situației prelungite, nerezolvate, a nesiguranței pivind starea casei sale și a celorlalte proprietăți și a mormintelor rudelor sale din Gulistan, precum și dincauza faptului că trecuse prin suferințe și stres emoțional. Constatarea existenței unei încălcări nu constituia, în sine, o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Până în prezent, nu a fost stabilit niciun mecanism de revendicare a proprietății sau alte măsuri din partea Guvernului de care să fi beneficiat persoanele aflate în situația reclamantului.

(d) Acordarea de despăgubiri în Chiragov și alții

(i) Cu privire la prejudiciul material suferit: Nu existase nicio posibilitate reală ca reclamanții să se întoarcă acasă și nu existase o asemenea posibilitate în perioada supusă analizei. Așadar, acordarea unei compensații constituia o satisfacție echitabilă adecvată. Prejudiciul suferit de către reclamanți înainte de 26 aprilie 2002 nu fusese legat în mod direct de încălcări și, prin urmare, nu putea fi despăgubit în baza articolului 41. De vreme ce reclamanții nu au fost privați de proprietatea lor, despăgubirile nu puteau fi acordate pentru pierderea terenului și a caselor ca atare, ci numai pentru pierderea legată de imposibilitatea folosirii și a beneficierii de acestea.

Nu fusese clar dacă casele reclamanților au fost distruse sau dacă mai erau intacte parțial ori integral. Având în vedere toate imponderabilele, susținerile din acest caz nu demonstrau în mod suficient faptul că reclamanții au avut case care existau încă în aprilie 2002 sau, dacă este adevărat, existau în condiții care să le facă relevante în scopul acordării unor despăgubiri. Era dificil să se stabilească valoarea terenului reclamanților. Situația era complicată de faptul că, la începutul perioadei care putea fi avută în vedere de către Curte, terenul reclamanților era localizat pe un teritoriu ocupat și devastat în mare măsură timp de zece ani, de atunci trecând alți cincisprezece ani, în circumstanțe similare. În consecință, de vreme ce puteau fi acordate despăgubiri materiale în privința pierderii venitului de pe urma terenului reclamanților, inclusiv a unor posibile chirii și câștiguri obținute din agricultură și din creșterea animalelor, abordarea generală a Curții în ceea ce privește calculul pierderilor nu părea adecvată sau utilă în circumstanțele prezentei cauze.

Cu excepția susținerilor persoanelor, nu a fost prezentată nicio probă în sprijinul afirmațiilor privind pierderea bunurilor de uz casnic, a automobilelor, a pomilor fructiferi și a arbuștilor, precum și a animalelor din gospodărie. Mai important, trebuie să se prezume în mod rezonabil că toate aceste bunuri au fost distruse sau au dispărut în timpul atacului militar efectuat asupra districtului Lachin sau în cei zece ani de după aprilie 2002. Dacă mai exista vreun bun în această din urmă dată, el ar fi fost afectat în cei zece ani astfel încât să nu mai poată fi utilizat. În privința acestor bunuri, nu exista nicio legătură cauzală între prejudiciile susținute și încălcările continue constatate în hotărârea principală. Pierderea salariilor și a altor venituri nu avea legătură cu lipsa accesului la proprietățile și la casele reclamanților, ci mai degrabă cu strămutarea lor din Lachin, în 1992. Nu era posibil să se speculeze cu privire la locul de muncă sau la venitul pe care îl puteau avea reclamanții în Lachin, în 2002, la zece ani după strămutarea lor.

Prin urmare, acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul material suferit putea avea loc numai sub două aspecte, și anume pierderea venitului de pe urma terenului reclamanților din Lachin și creșterea costurilor traiului lor în Baku. Totuși, analiza prejudiciului susținut depindea de un număr mare de imponderabile, parțial pentru că susținerile se bazau, în general, pe documentația limitată, și parțial pentru că nu fusese prezentată nicio metodă sau nicio informație de încredere pentru evaluarea terenului. În consecință, susținerile reclamanților privind existența unui prejudiciu material nu asigurau, în sine, un calcul corect.

 (ii) Cu privire la prejudiciul moral suferit: Circumstanțele cauzei trebuie să le fi provocat reclamanților suferințe și stres emoțional, dată fiind situația prelungită și nerezolvată care i-a separat de proprietatea și de casele lor din districtul Lachin și care i-au constrâns să dobândească statutul de persoane strămutate în Baku în condiții de viață prezumate a fi mai precare. Constatarea existenței unei încălcări nu a fost suficientă, în sine, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

(e) Concluzia generală: Reclamanții din ambele cazuri au fost îndreptățiți la compensații pentru anumite pierderi de ordin material și pentru prejudiciul moral suferit, care erau strâns legate între ele. Susținerea existenței unui prejudiciu nu oferea, în sine, un calcul precis, existând și alte dificultăți în analiză, din cauza trecerii timpului. Nivelul satisfacției echitabile care trebuia acordată trebuia stabilit de către Curte la discreția sa, având în vedere ceea ce considera ea că este echitabil.

Curtea a avut în vedere obligația primară a statului reclamat de a repara consecințele unei încălcări a Convenției și a subliniat încă o dată responsabilitatea pe care o au cele două state vizate în sensul identificării unei rezolvări plauzibile a conflictului din Nagorno-Karabakh. În așteptarea unei soluții luate la nivel politic, ea a considerat potrivit să acorde o sumă generală pentru prejudiciul material și moral suferit de 5,000 EUR fiecărui reclamant, care să acopere toate aspectele prejudiciului, plus orice taxă aplicabilă acestei sume.

Concluzie: 5,000 EUR pentru fiecare dintre reclamanți cu privire la prejudiciul material și moral suferit.

(Sargsyan v. Azerbaijan [MC], 40167/06, 16 iunie 2015, Nota informativă 186; și Chiragov și alții v. Armenia [MC], 13216/05, 16 iunie 2015, Nota informativă 186)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.