A. v. Elveția - 60342/16
Hotărârea din 19.12.2017 [Secția a III-a]
Articolul 3
Expulzare
Expulzarea în Iran propusă în privința unui creștin convertit: expulzarea nu ar constitui o încălcare
Articolul 2
Expulzare
Expulzarea în Iran propusă în privința unui creștin convertit: expulzarea nu ar constitui o încălcare
În fapt – Reclamantul a ajuns în Elveția în 2009 și a depus o cerere pentru acordarea azilului pentru că fusese încarcerat și torturat în țara sa de origine (Iran), după ce participase la o manifestație. Cererea sa a fost respinsă după ce autoritățile elvețiene au considerat că descrierea sa nu era una credibilă. Reclamantul a solicitat apoi reexaminarea cererii sale de acordare a azilului și acceptarea ei temporară pentru că, inter alia, s-a convertit la creștinism în timp ce se afla în Elveția și, prin urmare, ar fi fost supus riscului dacă avea să se întoarcă în Iran, unde apostazia era pedepsită cu moartea. Cererile sale au fost respinse pentru că persoanele se puteau confrunta cu un risc real de a fi supuse relelor-tratamente odată cu întoarcerea în Iran dacă convingerile lor creștine ar fi fost manifestate în Elveția de o manieră care să le facă vizibile în afară.
În drept – Articolele 2 și 3: Situația generală din Iran în materie de drepturi ale omului nu împiedica, per se, expulzarea vreunui cetățean iranian. Cu privire la circumstanțele personale ale reclamantului, în special convertirea sa de la Islam la creștinism în Elveția, autoritățile naționale au constatat că, presupunând chiar că convertirea sa este una autentică și de durată, cel convertit la creștinism s-ar confrunta cu riscul de a fi supus unor rele tratamente la întoarcerea în Iran doar dacă și-ar fi manifestat credința de o manieră care ar conduce la perceperea lor drept o amenințare pentru autoritățile iraniene. Acest fapt presupunea existența unui anumit nivel de expunere în public, ceea ce nu era cazul reclamantului, care era un membru obișnuit al comunității creștine (compară cu poziția din cazul Bundesrepublik Deutschland v. Y și Z (C 71/11 și C-99/11, 5 septembrie 2012), judecat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în care s-a stabilit că persoanele vizate erau profund dedicate credinței lor și s-a considerat că practicarea în mod public a acesteia era esențială pentru păstrarea identității lor religioase).
În acest caz, reclamantul a fost examinat în persoană de către autoritățile naționale cu privire la convertirea sa la creștinism, cererea sa a fost analizată în două grade de jurisdicție, în două seturi de prceduri, și nu a existat niciun indiciu care să fi sugerat caracterul eronat al acestora. Având în vedere motivarea prezentată de către autoritățile naționale și rapoartele privind situația creștinilor convertiți din Iran, în lipsa vreunei probe sau a unui argument nou, Curtea nu a identificat niciun motiv pentru a considera că constatarea autorităților naționale ar fi fost una inadecvată. Prin urmare, expulzarea reclamantului în Iran nu ar fi dat naștere unei încălcări a articolelor 2 și 3.
Concluzie: expulzarea nu ar constitui o încălcare (unanimitate).
(Compară cu F.G. v. Suedia [MC] (43611/11, 23 martie 2016, Nota informativă 194), în care s-a constatat că autoritățile naționale nu au efectuat o examinare detaliată a convertirii reclamantului, a seriozității convingerilor sale, a modului în care și-a manifestat credința creștină în Suedia și a modului în care urmărea să și-o manifeste în Iran, dacă ar fi fost executat ordinul de expulzare)
© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.