Ramda v. Franța - 78477/11

Hotărârea din 19.12.2017 [Secția a V-a]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Proces echitabil

Garanții procedurale suficiente care i-au permis acuzatului dintr-un caz de terorism să înțeleagă verdictul pronunțat de către o curte cu juri alcătuită în mod special: nicio încălcare

Articolul 4 din Protocolul nr. 7

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

Proceduri penale care nu s-au bazat pe aceleași fapte de terorism ca cele ale condamnării corecționale: nicio încălcare

În fapt – Între iulie și octombrie 1995, Gruparea Islamistă Armată (G.I.A.) a comis opt atentate pe teritoriul francez.

Printr-o hotărâre din martie 2006, tribunalul corecțional l-a găsit vinovat pe reclamant pentru organizarea unui grup infracțional în vederea comiterii de acte teroriste și l-a condamnat la pedeapsa închisorii de zece ani, aplicându-i și o interdicție definitivă de aflare pe teritoriul francez. Printr-o hotărâre din decembrie 2006, devenită definitivă, curtea de apel a confirmat această condamnare.

În 2001, trei hotărâri ale camerei de instrucție au pronunțat punerea sub acuzare a reclamantului și a altor persoane. În octombrie 2007, curtea cu juri alcătuită în mod special din șapte magistrați de profesie l-a găsit vinovat pe reclamant pentru fapte legate de trei atentate comise între iulie și octombrie 1995. Ea l-a condamnat la detenție pe viață, însoțită de o perioadă de siguranță de douăzeci și doi de ani. Ca urmare a apelului formulat de către reclamant, curtea cu juri de apel a confirmat vinovăția acestuia din urmă în septembrie 2009, după ce a răspuns la șaizeci și trei de întrebări. În iunie 2011, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Reclamantul s-a plâns de lipsa motivării hotărârii curții cu juri de apel alcătuită în mod special și a considerat că a fost judecat și condamnat de două ori pentru fapte identice, având în vedere condamnarea sa definitivă de către curtea de apel din decembrie 2006.

În drept – Articolul 6 § 1: Prezenta cauză se referă la lipsa motivării unei hotărâri a curții cu juri alcătuită în mod special, adică fără participarea unor jurați simpli cetățeni, ci constituită doar din magistrați de profesie. Pentru că aceste două proceduri au fost în mare măsură asemănătoare, Curtea a examinat cererea reclamantului în lumina principiilor care decurg din hotărârea Taxquet v. Belgia ([MC], 926/05, 16 noiembrie 2010, Nota informativă 135).

Cu privire la contribuția combinată a actului de punere sub acuzare și întrebările adresate curții cu jurați în acest caz, reclamantul nu a fost singurul acuzat, iar cauza a fost una complexă.

Mai mult, cele trei hotărâri de punere sub acuzare au fost limitate ca întindere, de vreme ce au intervenit înainte de dezbaterile care au constituit nucleul procesului. Totuși, aceste hotărâri s-au referit fiecare la câte un atentat distinct și au fost motivate în special prin raportare la faptele presupus a fi comise, prezentând evenimentele de o manieră foarte detaliată. În plus, în timpul procedurii din primă instanță, acuzatul avusese deja posibilitatea evaluării în detaliu a acuzațiilor care i-au fost înaintate și a utilizării mijloacelor de apărare. În afară de faptul că hotărârile de punere sub acuzare rămâneau baza punerii sub acuzare în fața curții cu juri de apel, dezbaterile care au fost derulate în primă instanță i-au permis să ia cunoștiță din plin de acuzele înaintate și de morivele pentru care risca o condamnare în apel.

Cu privire la întrebările avansate care-l vizau pe reclamant, acestea erau în număr de șaizeci și trei. La șaizeci și una din acestea s-a răspuns cu «da, cu majoritate», iar la două – «lipsită de obiect». În plus față de detaliile locurilor și a datelor din fiecare caz vizat, ca și față de indicarea victimelor în funcție de prejudiciile pe care le-au suferit, întrebările au vizat în special împrejurarea dacă reclamantul a acționat cu premeditare, dar și prin instigare la comiterea anumitor fapte, dacă le-a acordat ajutor autorilor atentatelor sau dacă le-a dat instrucțiuni în vederea realizării anumitor crime. Prin numărul și precizia lor, aceste întrebări alcătuiau un cadru care putea servi drept bază pentru decizie. Iar dacă reclamantul a contestat redactarea acestor întrebări, el nu a propus modificarea lor sau adresarea altora.

Prin urmare, în lumina analizei conjugate a celor trei hotărâri de punere sub acuzare motivate fiecare, a dezbaterilor din timpul audierilor, atât în primă instanță, cât și în timpul procedurii din apel, de care a beneficiat reclamantul, dar și a întrebărilor numeroase și precise adresate curții cu juri, reclamantul nu poate susține că nu cunoaște motivele condamnării sale.

În concluzie, reclamantul a dispus de garanții suficiente care să-i permită să înțeleagă verdictul de condamnare care a fost pronunțat în ceea ce-l privește. Totuși, Curtea salută faptul că reforma care a intervenit între timp odată cu adoptarea Legii nr. 2011-939 din 10 august 2011 reclamă de acum înainte elaborarea unei «expuneri de motive», care se aplică inclusiv în cazul curților cu juri alcătuite în mod special.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

Articolul 4 din Protocolul nr. 7: De când cu hotărârea Sergey Zolotukhin v. Rusia [MC], 14939/03, 10 februarie 2009, Nota informativă 116, articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua «infracțiune», cu condiția ca aceasta să-și aibă originea în fapte care sunt, în esență, aceleași.

Analiza comparată, pe de o parte, a hotărârii din decembrie 2006, prin care Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant și, pe de altă parte, a celor trei hotărâri ale camerei de instrucție care l-au trimis în fața curții cu juri alcătuite în mod special, denotă că aceste hotărâri se bazează pe fapte numeroase și detaliate care sunt distincte. Nu doar că cele trei hotărâri de punere sub acuzare pronunțate în 2001 ignoră numeroasele elemente de fapt evocate în cadrul procedurii corecționale, dar ele se axează pe conduite și se bazează pe fapte care nu au fost puse în discuție în timpul primelor proceduri. Astfel, reclamantul nu a fost urmărit penal sau condamnat în cadrul procedurilor penale pentru fapte care erau, în esență, aceleași cu cele care au făcut obiectul condamnării corecționale definitive.

În fine și în orice caz, este legitim ca statele contractante să facă proba unei reacții ferme cu privire la cei care contribuie la comiterea actelor de terorism, pe care nu le poate aproba în niciun caz. Mai mult, reclamantul a fost condamnat de către curtea cu juri nu doar pentru comiterea unor fapte diferite de cele pentru care fusese judecat în cadrul primelor proceduri, ci și pentru complicitate la asasinat și la tentative de asasinat. Totuși, cu privire la aceste infracțiuni, ele constituie încălcări grave ale drepturilor fundamentale ce țin de articolul 2 din Convenție, pentru care statele au obligația urmăririipenale și a pedepsirii autorilor, sub rezerva respectării garanțiilor procedurale ale persoanelor vizate.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

(Vezi, cu privire la motivarea hotărârilor, Agnelet v. Franța, 61198/08, 10 ianuarie 2013, Nota informativă 159 ; Legillon v. Francța, 53406/10, 10 ianuarie 2013, Nota informativă 159 ; Marguš v. Croația [MC], 4455/10, 27 mai 2014, Nota informativă 174 ; Matis v. Franța (dec.), 43699/13, 6 octombrie 2015, Nota informativă 189 ; și Lhermitte v. Belgia [MC], 34238/09, 29 noiembrie 2016, Nota informativă 201 ; vezi și Fișele tematice Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (principiul non bis in idem) și Terorismul, ca și filmul video COURTalks-disCOURs privind terorismul)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.