Lopes de Sousa Fernandes v. Portugalia [MC] - 56080/13

Hotărârea din 19.12.2017 [MC]

Articolul 2

Obligații pozitive

Presupusa neglijență medicală care a condus la decesul pacientului: nicio încălcare

Obligații pozitive

Omisiunea de a desfășura o anchetă adecvată și la timp a decesului provocat de o presupusă neglijență medicală: încălcare

În fapt – În noiembrie 1997, ca urmare a unei operații pentru extracția polipilor nazali, soțul reclamantei s-a îmbolnăvit de meningită bacteriană, care nu a fost depistată decât la două zile după ce acesta s-a externat din spital. Acesta a fost reinternat în spital de mai multe ori, suferind de dureri abdominale acute și de diaree. El a murit la trei luni după operație, din cauza consecințelor septicemiei provocate de peritonită și de perforația viscerelor.

În 1998, reclamanta a adresat o plângere către autorități, afirmând că nu a primit niciun răspuns de la administrația spitalelor care să explice înrăutățirea bruscă a sănătății soțului ei și moartea acestuia. Ca răspuns la scrisoarea ei, Inspectorul General pentru Sănătate a inițiat o anchetă și a dispus, în 2006, inițierea unei proceduri disciplinare împotriva unui dintre medici; totuși, aceste proceduri au fost suspendate până la finalizarea procedurilor penale, începute în 2002. Procedurile penale s-au încheiat în 2009 cu achitarea medicului de acuzele de omor prin neglijență gravă. În procedurile separate, consiliul disciplinar regional al Asociației Medicale a decis să nu întreprindă nicio acțiune ulterioară, după ce a conchis că nu exista nicio probă privind proasta administrare a tratamentului sau neglijența medicală. În fine, acțiunea civilă în despăgubire intentată de către reclamantă în 2003 a fost respinsă printr-o hotărâre în 2012, care a fost menținută, cu titlu definitiv, de către Curtea Administrativă Supremă în 2013.

În procedurile din fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza articolului 2 cu privire la moartea soțului ei la spital, ca rezultat al unei infecții dobândite de acesta și al lipsei de grijă și neglijenței medicale.Ea s-a mai plâns pentru că autoritățile cu competențe disciplinare, penale și civile la care a apelat au eșuat să elucideze cauza exactă a înrăutățirii bruște a stării sănătății soțului ei și pentru durata și rezultatul procedurilor de la nivel național.

Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2015, o Cameră a Curții a reținut, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a articolului 2 (dreptul la viață) din Convenție, sub aspect substanțial, iar cu unanimitate o încălcare a articolului 2, sub aspect procedural.

În drept – Articolul 2

(a) Aspectul substanțial:

După o trecere în revistă a jurisprudenței sale din cazurile privind neglijența medicală, Curtea a considerat necesar să-și clarifice abordarea după cum urmează.

În contextul presupuselor neglijențe medicale, obligațiile pozitive substanțiale ale statelor relative la tratamentul medical se limitează la sarcina de a reglementa, adică la obligația de a stabili un cadru normativ pe care să-l respecte spitalele, indiferent dacă sunt private sau publice, și de a adopta măsuri potrivite în vederea protejării vieții pacienților.

Chiar și în cazurile în care este constatată neglijența medicală, Curtea va stabili, în mod normal, existența unei încălcări substanțiale a articolului 2 doar dacă s-a omis să se asigure, prin cadrul normativ relevant, o protecție adecvată a vieții pacientului. Acolo unde statul contractant a prevăzut în mod adecvat standarde profesionale înalte pentru profesioniștii din domeniul sănătății și pentru protecția vieților pacienților, problemele ca eroarea de decizie din partea unui profesionist din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății în tratarea unui anumit pacient nu pot fi considerate suficiente în sine pentru a se cere răspunderea statului contractant din perspectiva obligațiilor sale pozitive de protecție a vieții în baza articolului 2 din Convenție.

Problema existenței unei omisiuni din partea statului în privința sarcinilor sale de reglementare impune o analiză mai degrabă concretă, decât abstractă a presupuselor deficiențe. În această privință, sarcina Curții nu este să verifice, în mod firesc, dreptul și practica relevante in abstracto, ci să stabilească dacă modul în care acestea au fost aplicate sau au afectat-o pe reclamantă a condus la încălcarea Convenției. Prin urmare, simplul fapt că cadrul normativ poate fi deficient în anumite privințe nu este suficient în sine pentru a ridica o problemă în baza articolului 2. Trebuie să se demonstreze că acesta a operat în detrimentul pacientului.

Mai mult, trebuie subliniat că obligația statelor de a reglementa trebuie înțeleasă într-un sens larg care include sarcina de a asigura funcționarea efectivă a cadrului normativ. Sarcinile de reglementare cuprind, așadar, măsurile necesare care asigură implementarea, inclusiv controlul și punerea în aplicare.

Potrivit acestui sens larg al obligațiilor statelor de a stabili un cadru normativ, Curtea a acceptat, că în circumstanțele excepționale descrise la punctele (a) și (b) de mai jos, poate fi angajată răspunderea statului în baza aspectului substanțial al articolului 2 din Convenție în privința actelor și a omisiunilor furnizorilor de servicii de sănătate, în special atunci când:

(a) se știe că viața unui anumit pacienteste pusă în pericol prin privarea de acces la tratamentul de urgență care îi poate salva viața; această excepție nu se aplică în cazul circumstanțelor în care se consideră că un pacient a avut parte de un tratament deficitar, incorect sau întârziat; sau

(b) atunci când disfuncțiile sistemice sau structurale ale serviciilor spitalicești conduc la privarea unui pacient de accesul la tratamentul de urgență care i-ar putea salva viața, iar autoritățile cunosc acest fapt sau trebuiau să cunoască acel risc și omit să întreprindă măsurile necesare pentru a preveni materializarea riscului, punând astfel în pericol viețile pacienților, inclusiv pe cea a pacientului vizat.

Curtea a fost conștientă că, uneori, se poate dovedi complicat să facă o diferențiere între cazurile care presupun doar o neglijență medicală și cele în care pacientul este privat de accesul la un tratament de urgență care îi poate salva viața, în special atunci când poate exista o combinație de factori care contribuie la decesul unui pacient. Pentru ca un caz să intre în această din urmă categorie, trebuie îndepliniți, în mod cumulativ, următorii factori: (i) actele și omisiunile furnizorilor serviciilor de sănătate trebuie să depășească o simplă eroare sau o neglijență medicală, în măsura în care acești furnizori privează un pacient, cu încălcarea obligațiilor lor profesionale, de tratamentul medical de urgență, în ciuda faptului că se știe că viața persoanei este supusă riscului dacă nu este administrat tratamentul; (ii) disfuncționalitatea în discuție trebuie să poată fi catalogată în mod obiectiv și real ca fiind una sistemică și structurală pentru a li se reproșa autorităților statale și nu trebuie să includă doar exemplele particulare în care ceva nu a funcționat, în sensul în care a mers prost sau a funcționat rău; (iii) trebuie să existe o legătură între disfuncționalitatea la care se face trimitere și prejudiciul pe care l-a suferit pacientul; și (iv) disfuncționalitatea în discuție trebuie să fi rezultat din omisiunea statului de a-și îndeplini obligația de a asigura un cadru normativ în sensul larg menționat mai sus.

***

Având în vedere situația de fapt, Curtea a reținut că nu existau probe suficiente privind (i) refuzul acordării de servicii medicale, (ii) disfuncționalitatea sistemică sau structurală a spitalelor în care fusese tratat soțul reclamantei sau (iii) culpa care le putea fi reproșată profesioniștilor din domeniul sănătății și care depășea o simplă eroare sau o neglijență medicală ori omisiunea din partea profesioniștilor din domeniul sănătății de a-și îndeplini obligațiile profesionale privind administrarea tratamentului medical de urgență. Cazul a vizat, așadar, afirmații privind existența unei neglijențe de ordin medical, fapt care a presupus că obligațiile pozitive substanțiale ale Portuganiei erau limitate la stabilirea unui cadru normativ adecvat care să le impună spitalelor, indiferent dacă unele publice sau private, să adopte măsurile potrivite pentru protejarea vieților pacienților. Având în vedere regulile și standardele detaliate stabilite de dreptul și practica naționale ale statului reclamat în domeniul avut în vedere, Curtea a considerat că cadrul normativ relevant nu prezenta vreo deficiență cu privire la obligația statului de a proteja dreptul la viață al soțului reclamantei.

Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).

(b) Aspectul procedural: Marea Cameră a reiterat că obligația procedurală în baza articolului 2 în contextul îngrijirii presupunea, inter alia, ca procedurile să aibă loc într-un termen rezonabil. În afară de grija pentru respectarea drepturilor inerente articolului 2 în fiecare caz particular, examinarea promptă a cazurilor privind neglijența medicală în cadrul spitalului era și ea importantă pentru siguranța tuturor utilizatorilor de servicii medicale. Durata celor trei seturi de proceduri pe plan național în cazul reclamantului (disciplinare, penale și civile) a fost una nerezonabilă.

Mai mult, în scopurile obligației procedurale a articolului 2, întinderea unei anchete care presupunea chestiuni complexe apărute într-un context medical nu putea fi interpretată ca fiind limitată la momentul de timp și la cauza directă a decesului persoanei. Cu privire la existența unei susțineri justificate prima facie referitoare la o înlănțuire de evenimente posibil declanșate printr-un act presupus a fi neglijent care putea contribui la decesul pacientului, în special dacă este vorba despre o afirmație privind dobândirea unei infecții în spital, autoritățile trebuiau să desfășoare o examinare amănunțită a chestiunii. Nu a avut loc o asemenea examinare în cazul de față, unde instanțele naționale, în loc să efectueze o analiză generală, au considerat înlănțuirea de evenimente ca o succesiune de incidente de ordin medical, fără să acorde o atenție specială privind posibila relație dintre acestea.

În concluzie, sistemul național ca întreg a omis, odată confruntat cu un caz justificat de neglijență medicală care a condus la decesul soțului reclamantei, să ofere un răspuns adecvat și la timp consonant cu obligația statului în baza articolului 2.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 23,000 EUR cu privire la prejudiciul moral; capătul de cerere referitor la prejudiciul material – respins.

(Vezi, de asemenea, secțiunea referitoare la „Răspunderea profesioniștilor din domeniul sănătății” din Fișa privind Sănătatea)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.