Orlandi și alții v. Italia - 26431/12, 26742/12, 44057/12 et al.

Hotărârea din 14.12.2017 [Secția I]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Respectarea vieții private

Refuzul de a înregistra căsătoriile dintre persoanele de același sex, oficiate în afara țării: încălcare

În fapt – Reclamanții, cupluri formate din persoane de același sex care s-au căsătorit în afara țării, au cerut înregistrarea căsătoriilor lor în Italia. Înregistrarea le-a fost refuzată, invocându-se faptul că ordinea juridică italiană nu permitea căsătoria dintre persoanele de același sex. Ca urmare a hotărârii din 2015 din cazul Oliari și alții, legislatorul italian a prevăzut posibilitatea încheierii uniunilor civile în Italia. Prin norme subsecvente, s-a prevăzut că cuplurile care s-au căsătorit, au încheiat o uniune civilă sau au încheiat o altă uniune corespunzătoare în afara țării își puteau înregistra relația drept uniune civilă, în condițiile legii italiene. Această legislație a intrat în vigoare în 2017, iar majoritatea reclamanților au beneficiat, recent, de aceasta.

Reclamanții s-au plâns în fața Curții Europene în baza articolelor 8, 12 și 14 cu privire la refuzul autorităților de a le înregistra căsătoriile oficiate în afara țării. 

În drept – Articolul 8: Statele erau libere, în baza articolului 12, ca și în baza articolului 14 coroborat cu articolul 8, să restricționeze accesul la căsătorie al cuplurilor formate din persoane de sex diferit. Același lucru era valabil și în cazul articolului 14 coroborat cu articolul 12. Totuși, cuplurile formate din persoane de același sex aveau nevoie să fie recunoscute din punct de vedere juridic, iar relația să le fie protejată. Uniunile civile ofereau posibilitatea de a obține un statut juridic egal sau similar căsătoriei în mai multe privințe. În principiu, un asemenea sistem ar fi suficient, prima facie, pentru a satisface standardele Convenției. Noua legislație italiană care reglementează uniunile civile (și înregistrarea căsătoriilor oficiate în afara țării ca uniuni civile) părea să ofere o protecție mai mult sau mai puțin identică cu căsătoria în privința nevoilor de bază ale unui cuplu, într-o relație stabilă și devotată. În prezent, era posibil ca reclamanții să încheie o uniune civilă sau să-și înregistreze căsătoria ca uniune civilă. Ca atare, Curtea a trebuit să stabilească doar dacă refuzurile de a înregistra căsătoria reclamanților sub orice formă, cu efectul lăsării acestora într-un vid juridic și lipsirii lor de orice protecție, înainte de intrarea în vigoare a noii legislații, le-a încălcat drepturile în baza articolului 8.

Problema de bază fusese dacă a fost asigurat un echilibru corect între interesele concurente incidente. Guvernul nu a avansat un interes prevalent al comunității care să echilibreze interesele reclamanților, și nici nu a indicat vreun scop legitim pentru eșecul de a înregistra căsătoriile, cu excepția frazei generale referitoare la „ordinea publică națională”. Spre deosebire de alte prevederi ale Convenției, articolul 8 nu conținea noțiunea de „ordine publică”, drept scop legitim în ale cărui interese statul să poată interfera cu drepturile persoanei. Totuși, având în vedere faptul că ținea în primul rând de legislația națională să stabilească regulile referitoare la validitatea căsătoriilor și să determine consecințele juridice, Curtea a acceptat anterior că reglementarea națională a înregistrării căsătoriei poate servi drept scop legitim pentru prevenirea dezordinii. Așadar, Curtea a putut accepta, în circumstanțele cazului, că măsurile contestate au fost întreprinse pentru prevenirea dezordinii, în măsura în care poziția reclamanților nu era prevăzută de dreptul național. Dificultatea existentă în prezenta cauză a constat în faptul că poziția reclamanților nu era reglementată în dreptul național, în special în faptul că aceștia nu puteau beneficia de recunoașterea și de protecția relației lor în Italia, sub orice formă – fie ea o uniune de facto sau o uniune de jure recunoscută în baza legislației unui stat străin.

Recunoașterea juridică a cuplurilor de același sex s-a dezvoltat rapid în Europa. Aceeași evoluție rapidă s-a înregistrat pe plan global, demonstrând existența unei mișcări internaționale continue către recunoașterea juridică. Până la această dată, douăzeci și șapte de state din cele patruzeci și șapte de state membre ale Consiliului Europei au adoptat o legislație care le permite cuplurilor formate din persoane de același sex să-și înregistreze relația. Nu se putea spune același lucru despre înregistrarea căsătoriilor dintre persoanele de același sex contractate în afara țării, în a căror privință nu exista un consens în Europa. În afară de statele membre ale Consiliului Europei în care erau permise căsătoriile dintre persoanele de același sex, informațiile de drept comparat disponibile pentru Curte (limitate la douăzeci și șapte de state în care căsătoria dintre persoanele de același sex nu era permisă la acel moment) demonstrau că doar trei din cele douăzeci și șapte alte state membre permiteau înregistrarea unor asemenea căsătorii, în ciuda absenței (la acel moment sau la momentul de timp relevant) în dreptul lor național a căsătoriei dintre persoanele de același sex. Astfel, această lipsă de consens confirma faptul că statelor trebuia să li se acorde, de principiu, o marjă largă de apreciere cu privire la decizia de a înregistra, drept căsătorii, asemenea căsătorii contractate în afara țării.

Cu privire la interesele statului și ale comunității în general, în privința eșecului de a înregistra asemenea căsătorii, pentru a preveni dezordinea, Italia putea să-și împiedice cetățenii să beneficieze în alte state de instituții care nu erau acceptate pe plan național (cum ar fi căsătoriile dintre persoanele de același sex) și pe care statul nu era obligat să le recunoască din perspectiva Convenției. Într-adevăr, refuzurile din acest caz reprezentau o consecință a alegerii legislatorului de a nu permite căsătoriile dintre persoanele de același sex – o alegere care nu era condamnabilă în baza Convenției. Așadar, Curtea a considerat că a existat un interes legitim al statului de a se asigura că prerogativele sale legislative erau respectate, iar alegerile guvernărilor alese în mod democratic nu erau eludate.

Refuzul de a înregistra căsătoria reclamanților nu i-a privat de drepturile recunoscute anterior în Italia, iar aceștia mai puteau beneficia, în statul în care s-au căsătorit, de orice drept și obligație câștigată prin intermediul unei asemeena căsătorii. Totuși, deciziile care refuzau să le înregistreze căsătoria sub orice formă, lăsându-i pe reclamanți într-un vid juridic (înainte de adoptarea legilor noi), au eșuat să țină cont de realitatea socială a situației. Într-adevăr, așa cum era legea înainte de adoptarea legislației noi, autoritățile puteau să nu recunoască, din punct de vedere formal, existența juridică a uniunii reclamanților. Nu fusese avansat niciun interes comunitar prevalent care să justifice situația în care relația reclamanților era lipsită de orice recunoaștere și protecție.

Statul italian nu putea ignora, în mod rezonabil, situația reclamanților care corespundea unei vieți de familie în înțelesul articolului 8 din Convenție, fără să le ofere mijloace de salvgardare a relației lor. Totuși, pânâ recent, autoritățile naționale au eșuat să recunoască această situație sau să ofere vreo formă de protecție pentru uniunea reclamanților, ca rezultat al vidului juridic care exista în dreptul italian. Rezulta că statul a eșuat să asigure un echilibru corect între interesele concurente, în măsura în care a omis să vadă dacă reclamanții beneficiază de un cadru legal special care să ofere recunoașterea și protecția uniunilor formate dintre persoanele de același sex.

Concluzie: încălcare (cinci voturi la două).

Având în vedere constatarea în baza articolului 8, nu a fost necesar să se examineze existența vreunei încălcări a articolului 14 coroborat cu articolul 8 sau 12.

Articolul 41: 5,000 EUR în privința prejudiciului moral suferit.

(Oliari și alții v. Italia, 18766/11 și 36030/11, 21 iulie 2015, Nota informativă 187)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.